luni, 14 noiembrie 2016

Mii de balerine

Alo, voi ăștia la prima tinerețe trecută, da, voi, scăpătații care aveți fantezii cu balerine, e aici una care are fantezii cu bărbați cu bani! Așa că, dacă vă știți prin Antalya, poate răspundeți anunțului făcut de fată azi, pe la prânz, la piscina hotelului ridicat de celebrul și deloc săracul Ismailovici Mardanovici. 

A stat biata de ea în apă, până i s-a plisat pielea de pe degete. Măcar nu de pe degetele de la picioare, cum ți se întâmplă când stai prea mult în cadă! Nici n-ar fi avut cum, în poziția aia, de concurs, cu un picior ridicat și lipit de ureche, deschizând, cum ar veni, perspectiva la cel puțin șapte șezlonguri cu oameni așezați lângă nevestele lor...

Uitându-se cu cu tot dinadinsul la ea, un copil din mine a crezut că fata și-a descoperit apă la genunchi sau ceva și se căznește să și-o răstoarne în piscină... 

Balerina, o azeră minionă, la vreo douăzecișiceva de primăveri tumultuoase, vezi bine, intra în apă din zece în zece minute, cam de câte ori apărea un domn mai bine, ce părea să emane bunăstare! 
N-am bănuit nimic, dar nimic, așa cum stătea, ținându-se cu amândouă mâinile de bara de aluminiu ce cobora, dimpreună cu scările, în piscină. Stătea, cum să vă spun, cam cum te ții când ai intrat într-o apă de-un metru patruzeci, iar tu ai un metrupatrușcinci și nu știi să înoți. Stătea singură, cu un ochi închis, din pricina soarelui și celălalt rimelat pieziș. Și cum se balansa ea în ritmul apei, pe fundalul ăla de turcoaze și palmieri, părea o vedere din acelea cu japoneze care fac din ochi sub urarea Happy holidays!

Purta un costum roz, cu fesele marcate de un elastic încrețit vertical, pe linia lor despărțitoare, cu sutien balconette, pe care îl tot aranja la cupe, deși n-avea chiar caii din pădurea Letea înăuntru, ce sa zic!

Se ținea de bară ca o minionă normală, până ne-a invadat cu toată mărinimia ei deschisă de piciorul acela ce ne verticalizase stupoarea și de cele două-trei fluturări din poignet. Toți eram oarecum siderați: bărbații citeau cu cărțile invers, partenerele lor se dădeau cu loțiune de plajă ca să pară că se uită în direcția mâinii unse atunci când baleta, în căutare de adoratori, micuța azeră...Nu mai spun că, după ce a terminat de arătat tot ce știa cu picioarele și cu mâinile, a închis lasciv ochii și a trecut la torsionarea artistică a grumazului pe bară, scoțând, cum ar veni, pe scenă, toată lebăda: cu picioare, aripi și gât...

Ne-am prefăcut o vreme că nu vedem, că nu înțelegem, că nu-i treaba noastră. Aproape că mă întrebam dacă nu cumva mi s-a năzărit. Apoi am uitat de gheișă și am intrat în apă. La ieșirea din piscină, însă, nu m-am putut opri să nu mă prind și eu de bară, preț de-o secundă, atâta cât să scot din apă un deget arcuit grațios, spunându-i lui Cristi să bată gongul că urmează numărul meu de balet. 

Vă jur că olandezii care stăteau lângă șezlongul nostru nu rupeau o boabă pe românește. Dar pesemne trupul meu știa olandeza, că ne-am pus toți patru pe un așa râs isteric, de mai mult ca sigur i-a pătruns tâlcul și balerina noastră, aflată mai încolo, căci n-a (în)durat mult și-a plecat.

luni, 24 octombrie 2016

Pe cerul meu


Când tu îl vrei și el nu prea

Recunoaște! De câte ori ți-a plăcut un bărbat, nu ai fost sigură că și el te place! Adică, ok, uneori părea că întârzie în ochii tăi mai mult de-o secundă. Că te caută cu privirea prin mulțime. Că îți tot iese în cale și când se întâmplă, invariabil, zâmbește cu toată fața iluminată. Dar apoi îl vedeai uitându-se la fel de calin și la colega ta din stânga și atunci viorile se opreau brusc, lăsând loc oboiului care marca începutul sfârșitului lucrului neînceput.

În situații din astea, sufletul femeiesc resetează totul: impresii, așteptări, visuri. Nimic nu mai stă în picioare ca înainte pentru că lumea voastră potențială s-a surpat sub realitatea pupilelor lui dilatate care cuprindeau o altă femeie. Sentimentul nu e nici de furie, nici de gelozie. Umilința e ceea ce te copleșește, ridicolul tău dezvăluit ca o statuie în piața publică.

Ultimul om din lume îți cedează atunci locul și oarecaritatea! Și-n timp ce îl ocupi îți juri că, din chiar clipa următoare, bărbatul care a făcut posibilă grozăvia asta va înceta să existe pentru tine. Dar apoi vine clipa următoare și el e încă acolo. Uitându-se galeș la ea...

Câte femei n-au adormit cu o imagine ca asta în minte și o inimă chircită sub plapumă! Câte nu pot depune mărturie că represaliile încep chiar cu ele, chiar de a doua zi dimineața, când pornește tăvălugul înfometării, al întrebărilor fără sfârșit și fără răspuns, al autoflagelării! Dacă ești brunetă, devine limpede că blondă vei arăta cel mai bine...sau poate roșcată...Cauți cu disperare moduri în care să-ți lustruiești aparența de parcă ea ar purta întreaga vină pentru că tu îl vrei și el nu prea.

Dar el știe deja cum arăți cu toate culorile de păr și de ochi, cu kilograme în plus și în minus, chinuită și relaxată. Pentru că bărbații privesc femeile așa, oarecum în general, cât să vadă din prima dacă îi interesează sau nu. Ei nu despică firul în patru, ca noi, nu se îndrăgostesc pentru că spui sau faci lucruri, pentru că ești deșteaptă, cânți la chitară sau ai umor. Ei nu pontează asemenea dedesubturi și nu ajung să te placă treptat decât în cazuri excepționale.

Aproape sigur, bărbatul care te interesează nu o să remarce niciunul dintre artificiile tale de femeie. Dar s-ar putea să sesizeze la un moment dat că nu-l mai vrei. Aici trebuie să-l învingi! Dacă te lasă inima, pune-ți indiferența să-l lovească în amorul propriu sau măcar în obișnuința de a te ști ”la îndemână”, gata să te oferi înainte de a te fi cerut. Dacă te-a plăcut cu adevărat, indiferența ta îl va face să își supratureze puțin modul de a te vrea pe tine și nu pe alta, din stânga sau din dreapta.

- ”Și dacă nu?”

- Dacă nu, nu! Dar mai bine s-o afli mai devreme și numai tu, decât prea târziu, când toată lumea va bârfi că tu l-ai vrut și el nu prea.


sâmbătă, 1 octombrie 2016

Cum nu se cuvine mai bine

Nu știu voi cum mai sunteți, dar eu, de la o vreme, mă gândesc la câte povești neterminate am în cap, la câte cuvinte mi-au rămas nerostite, câte emoții neconsumate, lucruri neîndrăznite, unele chiar neimaginate și, totuși, parcă nimic nu mai începe în viața mea. Timpul se țese greu la războiul ăsta al realității și tot ce pornesc azi se leagă cumva anevoie sau se săvârșește lent, în oboseala pe care ți-o dă vederea ștearsă a unui obiectiv îndepărtat.

Mi-am camuflat neastâmpărul și cheful de fie-ce-o-fi-oare-ce-o-fi. Disponibilitatea pentru surprize înspre care nu pot trage măcar cu coada ochiului, să le anticipez sorgintea- bună sau rea.  Și am devenit ciudată pentru mersul obișnuit al lumii, când mi-am simplificat, într-un mod greu de înțeles, oamenii și activitățile cărora le dedic timp și răsuflare. Și atunci, sigur că prezentul s-a așezat ca o cloșcă pe ouă răscoapte. 

E bine și așa, doar că, uneori, aud timpul cum trece prin urechea acului și îmi însailă diminețile de seri. În lipsa unui Don Qui entuziast în voia căruia să mă las, mai repede convinsă, decât împinsă de fervori și nesăbuințe proprii, mă bucur de fiecare zi ca de-o vacanță calmă. O fericire domoală mă mână spre mâine, pe drumuri pitorești, înflorite de primăveri și colorate de toamne cunoscute și o măruntă gestiune zilnică a chestiunilor mele îmi vlăguiește și-mi trimite huhurezii la culcare odată cu găinile.

Poate că pare, dar nu mă plâng. Când ai atins echilibrul, orice îndrăzneală devine un tun care-l țintește. Și jur că i-aș mai ieși, din când în când, cu pieptul înainte, vreunei abateri la cântar și, deschizând brațele, mi-aș răstigni tihna, pentru o vreme, dacă aș ști că este menit să-mi fie cum nu se cuvine mai bine. Dar sentimentul acela că trebuie să iei cât mai mult din ceva care se-mpuținează...uh, îmi strică toată bucuria!