sâmbătă, 1 octombrie 2016

Cum nu se cuvine mai bine

Nu știu voi cum mai sunteți, dar eu, de la o vreme, mă gândesc la câte povești neterminate am în cap, la câte cuvinte mi-au rămas nerostite, câte emoții neconsumate, lucruri neîndrăznite, unele chiar neimaginate și, totuși, parcă nimic nu mai începe în viața mea. Timpul se țese greu la războiul ăsta al realității și tot ce pornesc azi se leagă cumva anevoie sau se săvârșește lent, în oboseala pe care ți-o dă vederea ștearsă a unui obiectiv îndepărtat.

Mi-am camuflat neastâmpărul și cheful de fie-ce-o-fi-oare-ce-o-fi. Disponibilitatea pentru surprize înspre care nu pot trage măcar cu coada ochiului, să le anticipez sorgintea- bună sau rea.  Și am devenit ciudată pentru mersul obișnuit al lumii, când mi-am simplificat, într-un mod greu de înțeles, oamenii și activitățile cărora le dedic timp și răsuflare. Și atunci, sigur că prezentul s-a așezat ca o cloșcă pe ouă răscoapte. 

E bine și așa, doar că, uneori, aud timpul cum trece prin urechea acului și îmi însailă diminețile de seri. În lipsa unui Don Qui entuziast în voia căruia să mă las, mai repede convinsă, decât împinsă de fervori și nesăbuințe proprii, mă bucur de fiecare zi ca de-o vacanță calmă. O fericire domoală mă mână spre mâine, pe drumuri pitorești, înflorite de primăveri și colorate de toamne cunoscute și o măruntă gestiune zilnică a chestiunilor mele îmi vlăguiește și-mi trimite huhurezii la culcare odată cu găinile.

Poate că pare, dar nu mă plâng. Când ai atins echilibrul, orice îndrăzneală devine un tun care-l țintește. Și jur că i-aș mai ieși, din când în când, cu pieptul înainte, vreunei abateri la cântar și, deschizând brațele, mi-aș răstigni tihna, pentru o vreme, dacă aș ști că este menit să-mi fie cum nu se cuvine mai bine. Dar sentimentul acela că trebuie să iei cât mai mult din ceva care se-mpuținează...uh, îmi strică toată bucuria!

duminică, 31 ianuarie 2016

Împăturește mintea bărbatului în chip de origami

Amanta credea că bărbatul căruia a reușit să-i ia mințile nu și-a iubit niciodată soția. Doar i-a făcut acesteia copii, regulamentar, în poziția misionarului. Nopți de-a rândul s-a scufundat în așternuturi plângând, simțindu-se nedrept de sexi pentru câte nu primește. Nopți de-a rândul a adormit cu lacrimi pe obraz, sperând să viseze neveste șunculoase, indispuse, echipate cu chiloți până la buric și pijama din finet... Ca să poată supraviețui nedreptății vieții care făcea ca toți bărbații buni să fie deja luați.

Amanta fusese de-atâtea ori singură de sărbători, încât, ca să accepte că Universul îi face una ca asta, începuse să creadă că iubitul ei stă fără niciun chef la masa nevestei și îi mănâncă salata boeuf cu gândul la ea. Și asta o făcuse fericită, o vreme...Asta și apelul ăla scurt din noaptea de Revelion, de la 23.45 sau 0.37 când reușea el să se furișeze în baie cu telefonul.

Când l-a avut în sfârșit numai pentru ea, s-a simțit răzbunată. Și și-a jurat că nimeni și nimic nu-i va fura fericirea. Ea nu avea să fie o naivă, ca orice nevastă și nicio femeie din lume n-avea să ajungă amanta bărbatul ei. Căci ea știa exact ce are o amantă în cap: că nevasta e un fel de mamaie, care nu se epilează, poartă maieu și împăturește șosetele soțului după ce le-a spălat, în timp ce ea –ilegitima- dezbracă bikini și împăturește mintea bărbatului în chip de origami...

Ce nu știa avea să citească într-o revistă Cosmopolitan, mult după ce el o va fi părăsit pentru o altă femeie: ”Dacă ai devenit soția fostului tău amant, nu te bucura prea tare. Cercetătorii spun că, statistic, tu ești următoarea înșelată!”

joi, 21 ianuarie 2016

Nu-i așa că ești?

Îmbătrânim. Îmbătrânești. Nu-i așa că, deasupra, cerul se vede mult mai aproape? De Dumnezeu nu știi sigur nimic. De viitor, nici atât.
Trag de trupul tău, ca de-o halcă, încoace și-ncolo, spre nicăieri, patimi nebune. Atâtea speranțe, atâtea disperări, atâtea vămi! Nu-i așa că sunt zile când sufletul ți se zbate ca un fluture înhățat de-o aripă?

Te uiți la alții, te uiți la tine cel din urmă și-ai vrea altfel...și ai vrea din nou. Dar știi că asta nu se poate și îngenunchezi. Nu-i așa că, uneori, trebuie să plângi pe dinăuntru, pentru că nu ești singur și atunci aștepți cuminte să se golească telefonul, casa, paharul, ca să poți scoate afară copleșeala? Nu-i așa că, alteori, când nu mai poți aștepta, te închizi în baie și plângi amarnic în șoaptă, ca-n ”Nunta mută”, ca să nu te audă partenerul, părinții, Dumnezeu?

Te aud oricum. Ești un biet acordeon pe care bat darabane presimțiri, un flaut prin care urlă ezitări, iar când e cel mai rău, ești un capăt de pian dezacordat care sună ca un clopot. Ești multe lucruri și stări, o ușă care scârțâie, un heităr, un refuz-să-mă-gândesc-la-asta-pentru-că-n-am-nicio-soluție, un îndrăgostit naiv, ești extaz și ești agonie, ești generalul multor dezertori și ești santinela fără somn a tuturor armatelor interioare. Deseori ești tot ce n-ar trebui să fii. Și, totuși, ești. Bucură-te că îmbătrânim!  Bucură-te când îmbătrânești!

marți, 19 ianuarie 2016

M-aș jena să vă povestesc

După petrecere, m-am făcut comodă, hotărâtă să nu mă culc până nu-mi pun ordine în lucruri. Mi-am pus totul în sertare, pe rafturi. Totul. Sentimentele la locul lor. De cinste. Curiozitățile în cutia cu ace. Dorințele mi-au cam dat de furcă. Erau într-o dezordine de nedescris. Se amestecaseră cele absurde cu cele legitime, așa că a trebuit să intervin și să le lipesc etichete. Gândurile impure...pe ele le-am îndesat în coșul de rufe, urmând să le pun de dimineață la spălat...împreună cu restul treburilor murdare.
Aproape terminasem și voiam să mă trântesc în pat, când un ghem de ciorapi bleumarin a stricat totul rostogolindu-mi-se de nicăieri, până la picioare. ”Voi ai cui mai sunteți?” am schițat un zâmbet îngăduitor și am dat să mă aplec să culeg ghemul. Dar cum stăteam așa, cu șosetele roșii cu care eram încălțată, lângă șosetele-ghem bleumarin, mi-am dat seama că se asortează. Bun înțeles, n-am fost singura care a văzut că se potrivesc, de vreme ce unul dintre ciorapi, pare-mi-se stângul, s-a desfăcut puțin din strânsoarea celuilalt și a început să mi se frece languros de șoseta roșie care-mi încălța dreptul. ”Ce drăcie mai e și asta ?! N-are cum...visez!” mi-am zis și, oarecum în sincron cu ciorapul, doar că mai la nord, am început să mă frec la ochi.

Însă ciorapul bleumarin n-a dispărut. Dimpotrivă, se învârtoșase oleacă în dreptul degetului mare și, hotărât să-și facă intențiile cunoscute, prinsese a-mi urca pe picior, trasându-mi cărări ascendente către...” Alooo, unde crezi că te duci, mistăr?!” am intonat cu obrajii aprinși, aproape fără să realizez că mă adresam unui ciorap. Pielea mi se făcuse deja de găină și...mă rog, restul chestiunilor... răspundeau la apel, reclamând starea de necesitate...
Era clar, în ciorapul ăla murdar își băgase necuratul coada. ”Las’ că-l scot eu din tine!” mi-am spus și, înnodându-l de fratele lui de aceeași culoare, l-am azvârlit în mașina de spălat, pe care am pornit-o.

N-am simțit nici milă, nici regret, în timp ce-l priveam prin hublou cum se zvârcolește în spume. Doar o scamă de duioșie... ”Ciorapul ăsta nesăbuit credea că-și găsise perechea!”
Apoi m-am culcat și am visat toată noaptea așa niște lucruri că m-aș jena să vi le povestesc. Să spunem doar că afurisitul ăla de ciorap a fost răzbunat...