duminică, 31 ianuarie 2016

Împăturește mintea bărbatului în chip de origami

Amanta credea că bărbatul căruia a reușit să-i ia mințile nu și-a iubit niciodată soția. Doar i-a făcut acesteia copii, regulamentar, în poziția misionarului. Nopți de-a rândul s-a scufundat în așternuturi plângând, simțindu-se nedrept de sexi pentru câte nu primește. Nopți de-a rândul a adormit cu lacrimi pe obraz, sperând să viseze neveste șunculoase, indispuse, echipate cu chiloți până la buric și pijama din finet... Ca să poată supraviețui nedreptății vieții care făcea ca toți bărbații buni să fie deja luați.

Amanta fusese de-atâtea ori singură de sărbători, încât, ca să accepte că Universul îi face una ca asta, începuse să creadă că iubitul ei stă fără niciun chef la masa nevestei și îi mănâncă salata boeuf cu gândul la ea. Și asta o făcuse fericită, o vreme...Asta și apelul ăla scurt din noaptea de Revelion, de la 23.45 sau 0.37 când reușea el să se furișeze în baie cu telefonul.

Când l-a avut în sfârșit numai pentru ea, s-a simțit răzbunată. Și și-a jurat că nimeni și nimic nu-i va fura fericirea. Ea nu avea să fie o naivă, ca orice nevastă și nicio femeie din lume n-avea să ajungă amanta bărbatul ei. Căci ea știa exact ce are o amantă în cap: că nevasta e un fel de mamaie, care nu se epilează, poartă maieu și împăturește șosetele soțului după ce le-a spălat, în timp ce ea –ilegitima- dezbracă bikini și împăturește mintea bărbatului în chip de origami...

Ce nu știa avea să citească într-o revistă Cosmopolitan, mult după ce el o va fi părăsit pentru o altă femeie: ”Dacă ai devenit soția fostului tău amant, nu te bucura prea tare. Cercetătorii spun că, statistic, tu ești următoarea înșelată!”

joi, 21 ianuarie 2016

Nu-i așa că ești?

Îmbătrânim. Îmbătrânești. Nu-i așa că, deasupra, cerul se vede mult mai aproape? De Dumnezeu nu știi sigur nimic. De viitor, nici atât.
Trag de trupul tău, ca de-o halcă, încoace și-ncolo, spre nicăieri, patimi nebune. Atâtea speranțe, atâtea disperări, atâtea vămi! Nu-i așa că sunt zile când sufletul ți se zbate ca un fluture înhățat de-o aripă?

Te uiți la alții, te uiți la tine cel din urmă și-ai vrea altfel...și ai vrea din nou. Dar știi că asta nu se poate și îngenunchezi. Nu-i așa că, uneori, trebuie să plângi pe dinăuntru, pentru că nu ești singur și atunci aștepți cuminte să se golească telefonul, casa, paharul, ca să poți scoate afară copleșeala? Nu-i așa că, alteori, când nu mai poți aștepta, te închizi în baie și plângi amarnic în șoaptă, ca-n ”Nunta mută”, ca să nu te audă partenerul, părinții, Dumnezeu?

Te aud oricum. Ești un biet acordeon pe care bat darabane presimțiri, un flaut prin care urlă ezitări, iar când e cel mai rău, ești un capăt de pian dezacordat care sună ca un clopot. Ești multe lucruri și stări, o ușă care scârțâie, un heităr, un refuz-să-mă-gândesc-la-asta-pentru-că-n-am-nicio-soluție, un îndrăgostit naiv, ești extaz și ești agonie, ești generalul multor dezertori și ești santinela fără somn a tuturor armatelor interioare. Deseori ești tot ce n-ar trebui să fii. Și, totuși, ești. Bucură-te că îmbătrânim!  Bucură-te când îmbătrânești!

marți, 19 ianuarie 2016

M-aș jena să vă povestesc

După petrecere, m-am făcut comodă, hotărâtă să nu mă culc până nu-mi pun ordine în lucruri. Mi-am pus totul în sertare, pe rafturi. Totul. Sentimentele la locul lor. De cinste. Curiozitățile în cutia cu ace. Dorințele mi-au cam dat de furcă. Erau într-o dezordine de nedescris. Se amestecaseră cele absurde cu cele legitime, așa că a trebuit să intervin și să le lipesc etichete. Gândurile impure...pe ele le-am îndesat în coșul de rufe, urmând să le pun de dimineață la spălat...împreună cu restul treburilor murdare.
Aproape terminasem și voiam să mă trântesc în pat, când un ghem de ciorapi bleumarin a stricat totul rostogolindu-mi-se de nicăieri, până la picioare. ”Voi ai cui mai sunteți?” am schițat un zâmbet îngăduitor și am dat să mă aplec să culeg ghemul. Dar cum stăteam așa, cu șosetele roșii cu care eram încălțată, lângă șosetele-ghem bleumarin, mi-am dat seama că se asortează. Bun înțeles, n-am fost singura care a văzut că se potrivesc, de vreme ce unul dintre ciorapi, pare-mi-se stângul, s-a desfăcut puțin din strânsoarea celuilalt și a început să mi se frece languros de șoseta roșie care-mi încălța dreptul. ”Ce drăcie mai e și asta ?! N-are cum...visez!” mi-am zis și, oarecum în sincron cu ciorapul, doar că mai la nord, am început să mă frec la ochi.

Însă ciorapul bleumarin n-a dispărut. Dimpotrivă, se învârtoșase oleacă în dreptul degetului mare și, hotărât să-și facă intențiile cunoscute, prinsese a-mi urca pe picior, trasându-mi cărări ascendente către...” Alooo, unde crezi că te duci, mistăr?!” am intonat cu obrajii aprinși, aproape fără să realizez că mă adresam unui ciorap. Pielea mi se făcuse deja de găină și...mă rog, restul chestiunilor... răspundeau la apel, reclamând starea de necesitate...
Era clar, în ciorapul ăla murdar își băgase necuratul coada. ”Las’ că-l scot eu din tine!” mi-am spus și, înnodându-l de fratele lui de aceeași culoare, l-am azvârlit în mașina de spălat, pe care am pornit-o.

N-am simțit nici milă, nici regret, în timp ce-l priveam prin hublou cum se zvârcolește în spume. Doar o scamă de duioșie... ”Ciorapul ăsta nesăbuit credea că-și găsise perechea!”
Apoi m-am culcat și am visat toată noaptea așa niște lucruri că m-aș jena să vi le povestesc. Să spunem doar că afurisitul ăla de ciorap a fost răzbunat...

marți, 8 decembrie 2015

Spre geamuri, iubito, privește!

Vine iarna. Ca un beci în care ne punem elanul vital la păstrare. Florile ei de gheață nu ne mai încălzesc. Nu mai suntem copii. Avem altele la care să ne gândim când vine iarna: la factura la gaze, la impozite, la înzăpeziri și pene de curent.

Vine iarna. Spiritul ei se înfige în noi ca un țurțure căzut de la etajul zece drept în moalele capului. Nu mai are moliciunea de fulg topindu-se pe limba scoasă, ca-n copilărie. Poate vom face bradul și, câteva ore, umblând cu degetele prin sclipiciul podoabelor din ierni trecute, vom fi fericiți. Ne vom conforma, în rest: roșu, argintiu, colinde, nașterea Domnului, crăciunițe și crăciunici, ciocolată, coșuri-cadou, vâsc, băuturi, luminițe, pupături...De atâta zarvă și clinchet, nu ne vom mai auzi nici inima bătând în șoaptă blues-uri.

Vine iarna. Iernile sunt aspre pe aici. Mi-ar plăcea, totuși, ca asta să fie o iarnă blândă cu sufletele noastre. Ca o morfină...

marți, 27 octombrie 2015

Firimituri 3


Am crezut o vreme că a-ți povesti viața e o indecență. Ca și cum ai veni în pielea goală într-o adunare de costumați. Încă o mai cred. Încă mai arunc jupoane peste intimitățile mele. Dar sunt conștientă că nu poți fi sincer decât până la capăt. Sinceritatea este singura impudoare completă și continuă. Restul sunt doar acte izolate de exhibiționism.
*
Mulți spun că ceea ce faci te definește. Ce știu ei! Omul e legat fedeleș de ițele lui a fi. Ca o prințesă străvezie, ființa sălășluiește în turnul cel mai abstract al realității așteptând să fie salvată. Dar cine s-o facă, dacă tu ai treabă să faci, să dregi, să satisfaci, să parvii? Când să-ți mai amintești de ea, să urci și s-o cauți?!
*
Pe când nu mă sinchiseam de el, timpul părea de hârtie. Îl mototoleam și-i aruncam ghemotocul la întâmplare în coș, în trecători, în Dumnezeu...Râdeam mult pe atunci. Și din suflet! Bucuria de a trăi era o placentă din care ieșeam în fiecare dimineață cu ochi de pui de-o zi.
*
”Scoate-ți toate personajele din minte”, i-am spus într-o zi ”și trimite-ți-le cu bocceluța în lume!” Apoi, într-o altă zi, mi-am dat seama că ăsta nu era un sfat pe care-l dădeam, ci un strigăt de ajutor al propriilor personaje, blocate-n ființa mea ca într-o gară fără trenuri.
*
Tot mai des, timpul meu e schingiuit în dosul casei, chiar de mine. Trag de el în patru zări, gata să-l disloc. Timpul se vaită, oftează, șuieră uneori cântece de martir, dar, până la urmă, cedează bunului meu plac. Care este unul rău. Prostesc. Inegal. Împart ziua în grămăjoare și abisuri și ea-mi devine, inevitabil, teren accidentat. E greu când drumul spre mâine e așa. Uneori abia răzbesc.
*
Câteodată mă uit la mine și văd o femeie matură ieșită-n lume cu șosete trei sferturi. O caraghioasă îmbătrânind în ridicolul unor existențialisme de adolescent. În timp ce, pentru mine, cine sunt rămâne o chestiune de viață și de moarte, oamenii serioși fac lucruri precise, aleargă legați de interese comune, se întrunesc și pun la cale viața. Toți par să aibă câte ceva important de făcut, doar eu răscolesc nimicurile cu vătraiul!
Dar n-am cum mă apăra de mine. Când simți nevoia să dai televizorul pe MUTE, să-ți închizi telefonul, să împingi lumea mai încolo de tine pentru o vreme și să te gândești la tot ce nu te leagă de ea, o satisfaci și gata!
Sora mea îmi zicea odată, exasperată de nevoile mele autiste: ”Nu te-nțeleg! Dacă mi-aș închide telefonul, m-ar obseda gândul că lumea merge mai departe fără mine”. Iar eu mă gândeam la asta ca la un chiul de pe vremea școlii.