luni, 29 decembrie 2008

Etichetele anilor

La sfârşitul anului trecut, făceam un bilanţ care arăta cam aşa:

"Termin anul ăsta într-o notă nu prea optimistă. Nici nu ştiu când s-au dus cele treisuteşaizeci şi-câte-or-mai-fi de zile şi eu nici nu am apucat să-mi definesc bine aşteptările pe 2007, darămite să-mi fac vreun plan de bătaie pentru a le veni de hac?!
De obicei, recensământul îl făceam în prima dimineaţă a Anului nou. Atunci găseam răgazul necesar şi detaşarea de care aveam nevoie ca să trag linia şi să văd ce fel de an am avut.
Chiar dacă mă culcasem în zorii zilei, mă sculam înaintea tuturor şi, ghemuită într-un fotoliu din sufrageria cu miros de portocale sau din camera de hotel unde-mi făcusem scurtul somn de după Revelion, cu un pix şi o agendă în mână, treceam la o contabilitate primară de vise şi împliniri.
Nu vă puteţi imagina cu ce înfrigurare fac asta în fiecare an. E un ritual numai al meu, o bucurie secretă, pe care nici nu simt nevoia să o împărtăşesc…deşi, iată, o fac!
De fiecare dată eram uimită când constatam că avusesem un an foarte bun. Şi plin. De multe ori, anii care mi se păruseră cei mai grei fuseseră anii care-mi aduseseră cea mai multă bucurie. Cum ar fi anii în care tata a trecut pe lângă moarte fără să se împiedice.
Mi-am dat seama, după fiecare an greu trecut cu bine, că suferinţa este de multe ori izbăvitoare. Ca să fii încălzit, nu trebuie decât să-i dai voie razei să se aşeze pe tine. Şi, desigur, să te întrebi ce simţi.
Din păcate, însă, oamenii îşi pun prea rar întrebări. Dar le-aş împărtăşi un secret pe care eu însămi l-am aflat abia într-un târziu. În fiecare lucru, dar absolut în fiecare, oricât de neînsemnat ar părea, există o importantă lecţie de viaţă care aşteaptă să fie descoperită. E de ajuns să vă puneţi întrebări. Măcar aşa, de dragul jocului, întrebaţi-vă în gând, de câte ori vi se întâmplă ceva bun sau ceva rău, “de ce aşa şi nu altfel?” Şi nu fiţi surprinşi dacă Universul vă aude întrebarea şi vă răspunde.
Anul ăsta am trişat. Înainte de vreme, am tras puţin cu coada ochiului la ce am lăsat în urmă.
Nu s-au întâmplat multe anul ăsta. Cel puţin nu în viaţa mea aşa cum este ea văzută dinafară. Am rămas cu cele trei ieşiri în străinătate, cu maşina cea nouă şi cu multe, foarte multe emoţii. Dacă ar fi să aleg o etichetă(un tag ) pentru anul care tocmai s-a scurs, aceasta ar fi emoţii. Trăiri de tot felul m-au încercat. Unele vechi, altele noi, altele pe care nu le mai încercasem de multă vreme.
Poate că, într-o lume în care emoţiile contează, a fost unul dintre cei mai plini ani de maturitate ai mei. Pentru că toate sentimentele, toate emoţiile pe care le încerci te construiesc interior . Aşa că şi acestea pot fi considerate daruri într-o viaţă de om.
Sunt, însă, două lucruri pe care mi le doresc atât de mult, încât mi le reportez de la un an la altul, cu speranţa că mi se vor împlini. E impropriu spus lucruri, pentru că nu e nimic material în aceste două dorinţe. Nu le-am primit încă, dar îmi dau seama că nici nu le-am meritat. N-am făcut niciodată tot ce a trebuit pentru obţinerea lor. Şi asta îmi dă de gândit...Dacă, de fapt, nu sunt decât o răsfăţată a sorţii, căreia nu i s-ar fi cuvenit niciuna din minunile care i s-au întâmplat până acum?"

Darurile îndelung aşteptate nu mi le-a adus nici 2008. Dar am speranţe mari de la 2009.
În rest, anul care tocmai s-a scurs a fost anul carierei. Am dat definitivatul, mi-am făcut cabinet, am început serios munca. Prea serios. O responsabilitate din ce în ce mai mare apasă pe umerii mei şi va trebui să o organizez cumva, ca să nu clachez. Dar am avut multe satisfacţii.

Aştept ca anului 2009 să-i pun eticheta care mi-a rămas nefolosită anul ăsta. Etichetă importantă, nu spun care! :)

miercuri, 24 decembrie 2008

De unde ştiu când e Crăciunul

Trăiesc în fiecare an minuni de Crăciun. În Ajunul lui, ca prin farmec, încetează să mai bocăne uzina de neplăceri, de griji, de tracasări, care s-a deschis odată cu maturitatea şi nu se va închide decât atunci când va fi prea târziu ca să mă mai pot bucura. Asta ar fi doar una dintre minuni.

Dar urmează apoi colindele, care-mi spală timpanele de înjurăturile furioşilor, ţipetele istericelor, claxoanele şoferilor şi reparaţiile vecinilor de peste an. Ba şi de propriile gânduri negre. Senzaţia este unică. E ca şi cum ai face pluta pe spate şi urechile tale, scufundate în apă, te-ar izola fonic de realitate. Zgomotele lumii devin atunci prietenoase iar fiinţa, recunoscătoare, îşi pune papuci moi de pâslă şi halat, simţindu-se în sfârşit ca acasă în trupul tău.
Poate tocmai de aceea nici n-am un colind preferat. Pentru că toate îmi dau aceeaşi bucurie confortabilă sufletului şi indigestă uşurătăţii trupului.

Dar mai e ceva care mă face să ştiu exact că a venit Crăciunul. Cevaul ăsta se numeşte „pachet de la mama”, deşi, în egală măsură, contribuţia tatălui este prezentă. Acesta este cornul abundenţei familiale, de care-mi amintesc încă de pe vremea studenţiei în căminele din Grozăveşti. Şniţele a la „mama Toni”, din piept de pui, guguloaie mici, chifteloase şi cârnaţi pârpoliţi pe grătar, sărmăluţe în foi de varză, piftii de curcan făcute în cutii goale de îngheţată, atent strânse peste an, turte „scutecele Domnului” „înmuiate” în sirop de miere, lămâie şi nuci, cozonaci aurii şi bine crescuţi, pocniţi din toate încheieturile lor lucioase, brobonate cu zahăr. Pentru părinţii mei şi acum suntem studente şi ne aduc, înainte de fiecare Crăciun, dragostea lor grijulie şi rumeioară, bună ca pâinea caldă.

„Pachetul de la mama” a devenit o bucurie pe care văd că o transmitem din generaţie în generaţie. Serena, fetiţa surorii mele, a certat-o într-un an pe mama, pentru că îi ieşise lipsă la inventar ceva. „Mamaie, păi nu ai zis că ai făcut de toate, când am vorbit la telefon? Şniţelele unde-s?”

A venit şi azi, pachetul preţios. Ca de fiecare dată, am scos cu bucurie din trolerul ieftin, din fâş, cutiuţele de Aloma, înpiftiate şi petrecute în cruce, pentru siguranţă, cu elastice roşii, din cauciuc. Pungile fine, înnodate la gură. Şi nelipsitul bileţel al tatălui meu, scris cu marker negru gros: „Pentru Violeta şi Cristi”. Anul ăsta am păstrat biletul.

Crăciun fericit tuturor prietenilor mei virtuali!

miercuri, 17 decembrie 2008

Sunt intelectuală!

Trebuie că sunt intelectuală, altfel nu-mi explic de ce amestec atâtea culori în supa asta.
Rosu, galben şi verde. Am născocit un semafor ca să-mi fluidizez gândurile în situaţii nepotrivite. Sigur, nu de tipul nepotrivirii iniţializate de Bill Clinton, deşi nu bag mâna-n jar că nu intelectualizez şi acolo…doar am inventat negocierile în patul conjugal…
Poate nu ar fi rău să mă interesez. Neah! Ar fi ineficient un sondaj de ăsta acum…Vox uno populi .

Sunt intelectuală, e clar! Pe la suburbiile fiinţei încă-mi trăiesc frisonul şi drama. În cerul gurii îmi suie, uneori, aroma cafelei cu zaţ din Capşa vremurilor apuse. Altfel, nu mai urc de mult golgota elitelor.
Am devenit mai degraba un om de breaslă al unei lumi de hârtie lipsite de cuvânt.
S-a întâmplat când am ales avocatura. Inspirata precum un desen tehnic.

Cam pe atunci, pe undeva, am pierdut tempoul cu mine însămi. Iar din tot ce eram şi ce-aş fi putut fi a rămas numai canavaua tristă, ca un “de făcut!” uitat nebifat, la capătul unei agende.

duminică, 14 decembrie 2008

Păduchi de clasa a II-a

O vorbă mai nu-ştiu-cum spusă de un prieten virtual m-a făcut să-mi amintesc de copilărie când, prin clasa a II-a, m-a traversat un păduche şi-o păducheoaică, de era să facă mama infarct când a dat de coconii sticloşi ai bestiei prin lungul părul meu. Da' m-am legat cu lanţuri de caloriferul din baie şi tot nu m-am lăsat dusă la Ciofoliciul de tata, care aştepta, cu un ditamai foarfecele în mână, să mă scurteze de pleată, precum Dalila pre Samson.

Erau vremuri grele. Dragostea părintească era în vremea păduchilor, nu a holerei, iar dihăniile se înmulţeau cu furia piţipoancelor din ziua de azi.

Şi atunci, pe mama, care, în afară de mine şi de soră-mea, mai avea o clasă întreagă de copii, au învăţat-o un ritual secret asistentele ce veneau prin şcoli mai sârguincioase ca popa, înainte de Bobotează, pe la casele enoriaşilor. Au învăţat-o, vai, viers de jale la „pieptănaş de os, mult zice duios”!

Minunea se găsea de vânzare în târg, pe la ţigănci, femei aspru încercate. Era un pieptene alb, cam cât o cărămidă mai mică ce avea nişte dinţi deşi-deşi, meniţi să urce păduchii copiilor pe eşafod, în uralele mulţimii de mătuşi, mamai şi mame adunate în baie. Eşafodul era chiuveta sau, după caz, cada, în care, păduchii traşi de pieptene ar fi trebuit decapitaţi fără milă, storcoşiţi, înecaţi, vai mama lor de păduchi prin câte le era dat să-şi treacă filmul scurtei lor vieţi, dacă e pe bune ce se spune că ţi se derulează traiul înainte de a-ţi mânca mălaiul.

Şi şi-a suflecat mama mânecile, şi unde mi ţi-a inaugurat un workshop făcut la şedinţa cu părinţii, unde le-a explicat cum arată un pieptene de os, i-a învăţat cum să tragă lindinile din părul odraslelor, cum să-i spele, cum să dea cu tot felul de pomezi. Le-o fi zis şi că propriile ei fete, domnişoarele ei cu pian şi guvernantă şi tabere de învăţat limba germană la Angetante la Hărman au fost miruite cu urmă de păduche?! Asta nu mai ştiu.

Dar ştiu sigur că străbunica Maria, Dumnezeu s-o aibă în grijă pe lumea ailaltă, a purces în baston către oraş, pe cap şi umeri cu broboada ei a’ bună -un şal din lână maron, cu ciucuri - având o sacoşă plină cu nuci în mâinile pline de bătături şi o sticlă cu gaz lampant cu care, din acea zi, avea să ne spuzească pielea capului seară de seară, timp de o săptămână.

Păduche nu am apucat să vedem noi, pesemne că, într-un ritual satanic de împerechere, dihaniile făcuseră ouă până muriseră. Dar starea de asediu fusese deja declarată la noi în casă. Se creaseră adevărate ritualuri în jurul acestui modest fapt de viaţă şcolară.

Scene precum cea de pe Animal Planet, când maimuţele se caută prin blană unele pe altele, îmi trezesc mai multă duioşie decât altora, pe capul cărora nu s-a desfătat niciodată vreun păduche.

Îmi amintesc de parc-ar fi fost azi cum, draga de mama, de câte ori ne apuca rebelde aşezate la masă, prindea a ne trage discret cărări cu degetele prin păr. Gâdilătura aceea moale, prin creştet, mi-a însoţit ani de-a rândul vreo doi-trei dumicaţi –că atâta apuca- pe ruta lor obişnuită faringe- esofag-stomac. Deşi devenise la fel de aducătoare de plăcere ca cele 30 de secunde pe care aveam să le cunosc ceva mai târziu, când eram coaptă pentru clipe de extaz din stirpea celora, nu puteam tolera insistenţa mamei de a ne căuta „chiriaşi” prin păr. Căci nu mai eram demult fetiţele în clasa a doua, ci ditamai găligancele de 18 ani.

Dar mama, săraca, rămăsese, cred, traumatizată pe viaţă de ideea că părul lung poate agăţa oricând scame cu picioare şi material reproductiv şi nu se putea lăsa de vigilenţă nici după atâta amar de ani. Ori asta, ori ochii ei de mamă încă ne vedeau cu pistruii năstruşniciei pe nas, aşa cum fusesem în clasa a II-a de care vă povesteam.

sâmbătă, 13 decembrie 2008

Iliuţă Promospot

A început extragerea la antenă. Întâi ies din urnă 1,19 Euro/apel, apoi numerele mai importante 0-9-0-0...şi restul cifrelor, pe care buricele degetelor tremurând de înfrigurare se îmbulzesc să le formeze .

Dar jocul adevărat abia acum începe. Pe ecran, magraonu’ dă cu limba în dreapta vorbele din stânga, pe cele din stanga le mută rapid la centru şi până să te prinzi că-i una albă, una neagră, asta mişcătoare, aialaltă stătătoare ţi-a şi închis telefonul pensionarul acela distins pe care-l vezi cu receptorul lipit de ureche în biscuitele ferestruit în ecran.

„Bună ziua, spuneţi data naşterii şi numele. -Monica mă numesc. Vă interesează casa, este? -Nuu, pe parte sentimentală. Dar văd o casă aici, cred că vă căsătoriţi cu iubitul dv şi vă mutaţi cu el. Sunteţi oricum de mult timp împreună. -Nu, nu am pe nimeni. Nu aveţi fizic, dar gândul vă e de multă vreme la cineva, hai recunoaşteţi! -Daa, ar fi cineva la care mă gândesc. Este, doamnă dragă, dar e la drum, de asta şi suferiţi că nu puteţi fi împreună. – Ah, nu domnule, e de aici din oraş. Nu e doamnă, îl văd la un drum, ia să sunaţi mâine să vă convingeţi şi apoi să-mi spuneţi dacă nu am avut dreptate. La revedere!”

„Buna ziua, Ileana, 15 a şasea 38. -Stimată doamnă, staţi liniştită că vă iubeşte. Cine domnule? -Bărbatul cu care sunteţi. Nu-s domnule cu nimeni, eu sunt femeie în varstă. -Nu contează doamnă, vârsta. Vă spun că o să aveţi o relaţie. Vă duceti la o nuntă ceva şi acolo cunoaşteţi un văduv şi vă refaceţi viaţa (....) Pauză siderată. Dar eu voiam să vă întreb de băiat. -Şi băiatul dumneavoastră se căsătoreşte, fiţi pe pace! Nuu, că nu asta mă interesa. -Iar cu banii, imediat vă spuneam doamnă şi ce vă interesează, cu banii o să se rezolve, mai are un mic obstacol de trecut şi o să semneze contractul. E vorba de un contract, nu? Nu ştiu, el cu sănătatea are probleme. - Nu doamnă, nu văd nimic rău cu sănătatea, e o problemă minoră, nu prea mănâncă, fumează mult, de asta îl doare stomacul. Dar, domnule, la el capul e problema. - Da, doamnă văd asta, dar să ştiţi că durerile de cap tot de la nemâncat i se trag, nu-i nimic grav. Păi are un diagnostic de cancer la cap. - Are, dar să ştiţi că Dumnezeu face minuni dacă vrea.”

Phii, ce-aş fi ratat, îmi rânjesc în barbă, uitându-mă aproape hipnotizată la acest hudini de cartier care face să-ţi dispară banii şi problema şi somnu'. Nu m-aş fi întâlnit niciodată cu Iliuţă dacă televizorul nu ar fi rămas pe antenă, în timp ce eu m-am agăţat, cu două sârme mov, de timpan, preţ de vreo câteva melodii. Când m-am debranşat, el era deja acolo. Pe micul, dar vajnicul ecran.

Iliuţă e un băiat dotat. Nu vă gândiţi la prostii! E dotat să prostească prostănaci cu prostiile lui. Şi cum e plină lumea de gânsaci, telefonul sună ca la pompieri.
Guru Iliuţă, cu o morgă concentrată, de om de ştiinţă, cămăşuţă roz cadrilată şi freza făcută cu gel, pare să-şi ia în serios treaba. Ia uitaţi-vă la mine, fără nicio preparaţie cum vă fac din vorbe, să mor în puşcărie de nu!

Alura lui de copil crescut la cămin, propoziţiile lui fără miez şi fără coajă, fără punct şi fără virgulă, fără subiect şi fără predicat sunt tocmai ceea ce caută urmaşii dacilor liberi, vineri, la ora 2 noaptea. Până când, deodată...

„...ne-autodistrugem-singuri-şi- natura- care- am- văzut- cu- ochii- mei- vă- spun- sunt- imagini- de- rai- aşa- că- iubiţi-vă- nu- vă- urâţi- nu- vă- duşmăniţi- nu- nimic- nu- fiţi- geloşi- că –dacă- persoana- care –o- iubiţi –va- pleca- de- lângă- voi- măcar- zece- minute- atunci- nu- va- fi- bine- ci- nasol- şi- iubirea- e –şi- faţă- de- părinţi-dar-când- iubeşti- persoana- în- dragoste- e –cea- mai- mare –iubire- şi -uiţi –şi- de- mamă- şi- de- tot- eu- am- trecut -prin –aşa- ceva- şi –ştiu-asta- e –stimaţi- telespectatori-şi –apoi- e- iubirea- de- animal-fie câine-pisică- sau-alt-animal- şi-ştiţi –bine-că- mai- e- şi- o- iubire -de –arginţi- care- nu- e- plăcută -lui –Dumnezeu- şi- am –întâlnit- şi- oameni- care –iubesc- mai- mult -banii -decât –pe- persoane- pe părinţi- pe- animale-dar- ar- trebui- să- fim- altfel- aţi –văzut- că -din –cauza- iubirii- de- bani- apar- sentimente- de –ură- deci –mare- atenţie- degeaba- ai- bani- dacă- nu –ai-sănătate- o –întrebare- foarte –interesantă- este- de –ce- nu- poţi- cumpăra -sanatatea -pe –bani- m-am- gândit- mult- la- asta –eu- şi -raspunsul –e- pentru- că- nu- ai –cum- şi- o- să- vă- miraţi- dar- pe –mine- orice –persoana-care- a –venit- la- mine- cu- o- problema- la-mine- m-a- interesat- foarte –mult- şi- chiar- nu- sunt- genul -de -om -care –dacă- a- venit- la -mine –acea- persoana- la –revedere- şi- un-praz -verde –şi...”

Vai mie şi urechilor mele! Ce Iliuţă, nu mai sună nimeni? Nasol, tati! Acum vezi că va trebui să vorbeşti o grămadă. Cum? Ai cu o clasă mai mult ca trenu? Lasă tati, că până se prind ăştia, ai trecut ca săgeata albastră!
Ţrr...
”Alo, bună dimineaţa, stimată doamnă, sunteţi în direct. -Bună dimineaţa, sunt Viorica Ioana...”

Cuum?! Mai sună cineva?! Fa Viorico, fa tu eşti citavă?! Păi mai suni după ce l-ai auzit pe ăsta cum debitează fără să respire cu doar 10 cuvinte în vocabular?!?
Dar să ne mai păstrăm cumpătul oleacă, ia, să auzim ce-ţi „vede” Iliuţă în numerologia numai de el descifrată? Aha, i-auzi, cică ai vrăji făcute! Păi să moară mă-sa de nu! Şi tu şi ceilalţi sonaţi care sunaţi. Şi desigur şefu dă programe de la hantene mânca-ţ-aş!

Haoleu! Vai mama noastră de noi toţi, ţară de tâmpiţi şi hoţi!

vineri, 12 decembrie 2008

Ce hal de femeie mai sunt şi eu

Pentru bărbaţii care întreabă, adevărurile mele sunt foarte confortabile şi reţeta e simplă: Nu mai căutaţi dama, căutaţi femeia! S-ar putea să descoperiţi că foloseşte o variantă mai rafinată a aceluiaşi parfum.

Dar până la urmă, cine sunt eu să dau reţete...? Ce hal de femeie mai sunt şi eu, când nici măcar nu îmi face o plăcere specială feminismul…Bine, nici pe misogini nu-i ţin de mână privindu-i în ochi…de ce să zic?! Dar nu sunt genul care caută compania suratelor cu orice preţ.

Fetele vorbesc de cele mai multe ori uşurătăţi (cosmetice, diete, pantofi şi iubiţi…toate în cele mai mici detalii). Treaba cu detaliile mă ţine interesată o vreme. Îmi recunosc aici o plăcere vinovată pentru amănunt şi semnificaţia lui. Poate unde-l iubesc pe Camus, care zicea că amănuntul face istoria….

Dar amănuntele-s amănunte şi fleacurile-s fleacuri.
Mă enervează de exemplu când, la o petrecere fiind, sunt reţinută cu tot felul de prostii muiereşti şi împiedicată astfel să socializez mixt. Trebuie să recunosc aici şi acum că bărbaţii au subiecte mai interesante.

Din păcate, într-o anume societate feminină, dacă vrei să discuţi cu bărbaţii devii mai suspectă decât un arab într-un Boeing american. O Barbie din asta, care a tras din greu să prindă loc în faţă la limuzină, îţi va pune la îndoială cât ai zice “roz” natura interesului pentru sexul opus, sugerând că forma trupului şi nu cea a minţii de bărbat e ceea ce te atrage de fapt. Başca forma portofelului! Nu vă voi reproduce replica pe care, daca nu aş fi o doamnă, aş da-o unei astfel de abordări, vă voi spune doar că, într-o lume a notelor muzicale, conţinutul acelei replici ar fi hard-rock! :)

Personal, dacă e vorba de modelul feminităţii stupide şi gingase -blonde care se iau de mâini şi sar în sus de bucurie când se văd - modelul care se pupă în aer, ţoc-ţoc, ca să nu-şi ia glosul şi care nu au alte subiecte decât bârfa, moda şi hăndrălăii, ei bine atunci zic pas! Pas moi, pas maintenant, pas plus tard!

Ei, dar sunt apoi femeile fascinante, ca Marie-Rose Mociorniţa, pe lângă care te simţi brusc fetiţa cu chibriturile lângă visul cu brad împodobit.
O admir enorm pe femeia aceasta. M-am gândit chiar, la un moment dat, să fac voluntariat la fundaţia ei, premeditându-mi şansa de a cunoaşte această persoană sensibilă, demnă, modestă, cultă, frumoasă, nobilă, carismatică…pe scurt impresionantă.

Daca aş afla că soţul meu mă înşeală cu o astfel de femeie, pe cuvântul meu că mi-aş aduce popcornul şi pătura pufoasă şi l-aş pune să-mi povestească cum este ea, ce face, ce zice, ce obiceiuri are, ce o revoltă, pentru ce luptă… tot-tot. Sigur că, după ce s-ar rupe vraja, nu m-aş mai opri din plâns vreo trei zile şi trei nopţi…dar ce-ar mai conta…? Nu întâlnesc la tot pasul oameni speciali pe care să-mi doresc să-i cunosc mai bine, care să nu-mi trădeze admiraţia nici după ce mi-i apropii.

În schimb, văd în jurul meu, în fiecare zi, tot felul de indivizi. Lume subţire, superficială, bărbaţi care stiu să facă doar bani şi femei vânătoare de averi. Din anturajele astea - în care intru doar ca să-mi las cărţi de vizită profesionale - când ies, noaptea târziu, mă simt ca şi cum aş fi găsit ieşirea dintr-o peşteră în care am fost blocată ore în şir. Iar gura de oxigen mi-o iau din familie şi de la anturajul apropiat.

Lumea aceea de miliardari autosuficienţi ameţiţi de Moet&Chandon, trabucuri şi femei uşoare îmbrăcate glamour nu este lumea mea şi, în mod cert, nu este o lume ideală. Dar ea există alături de coconul în care eu şi alţii ca mine ducem o viaţă simplă.
Nu-i contest existenţa, spun doar că, dacă zgârii coaja asta a realităţii de care te ciocneşti în fiecare zi, ai putea da de miezul lucrurilor.

miercuri, 10 decembrie 2008

TATA MA CREDEA SARITA







Mă tem de fraze care încep cu:” vai ce semeni cu...”.

„Nuuu, te rog”, strigă atunci încrederea mea aproape disperată, „nu vreau să ştiu cu cine crezi că semăn! În mod cert este cu mult sub cea care mă cred! Şi nu am ce face aici. Sunt subiectivă. Ţin cu mine cu tot dinadinsul. Pe scurt, mă cred mai bună decât toate. Mai bună decât sunt. E dreptul meu la propria imagine!:D ”


De cele mai multe ori, tiza este o persoană care mi-e uşor antipatică. Pentru vreun detaliu sordid care ţine de fizic, de mimică, de voce sau de caracter. Cel mai rău este atunci când eu însămi sunt silită să recunosc oareşcari asemănări. De pildă bărbia mea, voluntară, cu care aş fi putut juca fără probleme în Mândrie şi prejudecată. Sau ochii mei de raton sylvesterstalonian. Aşa că, vă rog, nu mă siliţi să-mi descopăr defecte! Vreau să fiu perfectă, neasemuită.:)


Oricum, vă spun, e o cruzime să-i spui cuiva că seamănă cu altcineva! Practic îi iei lui dreptul la unicitate, iar ţie pe cel la descoperire. Din momentul acela atenţia ta va trândăvi pe pagina vreunei reviste colorate sau pe vreo imagine tv, bifând plictisită asemănări. Ori poate va da verdictul tras pe hârtie-carbon: „vecina de la 3”, „mătuşa mea din America”, „o amică bună de-a mea”.


Cu toate astea, să nu fim nedrepţi. Au fost şi momente bune. La mine în familie, de pildă, atribuirile au început încă din adolescenţă, pe când tata mă pupa cu foc pe frunte, ciufulindu-mă şi spunându-i mamei: „Uite-o, mamă, pe Sarita noastră!” Multă vreme am crezut că e vreo indiancă, protagonistă a vreunui film pe care nu-l văzusem. Pe vremea copilăriei mele filmele indiene erau la ordinea zilei. Ehei, cine nu auzise atunci de Vagabondul cu Raj Kapur, de Lanţul amintirilor, de Ochii Shivanei?!


Abia mai târziu am aflat că era vorba de Sarita Montiel şi nu de vreo shivană, deşi habar nu aveam cine e Sarita asta, ce naţie de nume e ăla de-l poartă şi cum arată ea.

Pe Sara Montiel aveam să o văd pentru prima dată tocmai după ce am descoperit beneficiile internetului. Frumoasă actriţa! Maaare boier-mare caracter, tata! :D Eu? 10% Sarita. Aş fi vrut un procent mai generos! Dar restul era frumuseţea din ochii privitorului patern... :)

duminică, 7 decembrie 2008

Sfaturi în dragoste

Mi se întâmplă aşa: vine prietena la mine. Despletită şi proaspăt despărţită. Ochii ei, cândva cu gene perfect rimelate, acum cu tivul înroşit de nesomn şi plâns, caută un punct de sprijin pe corpul meu fizic. Îi ofer privirea mea îndurerată drept arac şi materialul moale care îmi îmbracă umărul drept batistă. Ea scoate afară toată răutatea, povesteşte sfârşitul, suspină cu lacrimile curgându-i pe obraz, îşi mărturiseşte iubirea, faptele bune. Apoi se revoltă, divulgă tot ce are partenerul rău, tot ce-a îndurat, habar nu am avut câte umilinţe, ce de mojicii, atâta nepăsare nedreaptă!

Eu ştiu că nu e bine să te bagi în treburi sentimentale. Am învăţat pe propria-mi piele tăbăcită lecţia asta, aşa că nu-i fac jocul. Tac o vreme, mărginindu-mă la a o asculta, mângâia şi compătimi în suferinţa ei. „ Ai dreptate. Nu pot să cred ce-mi spui! N-am bănuit nimic. Lasă, că nu e sfârşitul lumii...”

Dar ea insistă, „-Ba e, pentru mine lumea se sfârşeşte aici. Sunt într-o depresie neagră. Mă gândeam aseară să o termin cu toate, oricum viaţa nu mai are sens fără el”.

Atunci intru în panică şi îmi alunecă piciorul în capcana ei. Mă gândesc deodată că nu pot risca să rămân în pasivitate. Momentele de criză impun măsuri excepţionale. Or, dacă o bântuie fantoma sinuciderii, e nevoie de mai mult din partea unei confidente lucide. Nu doar de a ţine un ison de complezenţă.

Scot artileria grea a psihologiei şi trag din toate direcţiile. Vin cu argumente care să o facă să se rupă sufleteşte de nemernic. Ştiu, sunt conştientă că o doare fiecare silabă pe care i-o spun, dar ăsta e singurul tratament în situaţii de criză. Sunt perechea de palme datorată femeii isterice. Îi provoc, deliberat şi conştient, catharsisul. O fac să ardă atunci tot, chipul lui frumos, ultima amintire duioasă, orice rămăşiţă de iubire, altfel nu se poate. Altfel va purta cu sine toată viaţa o povară falsă, a unei mari iubiri ruinate. Stigmatul nefericirii. Anihilarea respectului de sine.

Ea se însufleţeşte la participarea mea şi mă răsplăteşte înzecit. Mă confirmă, se minunează că nu a înţeles mai devreme, îi mulţumeşte lui Dumnezeu că mă are. Eu am prins aripi şi-i dau înainte cu toate motoarele convingerii turate. Pun întrebări retorice, dau răspunsuri savante, vorbesc întruna, aproape fără să respir. Teoriile mi se înşiră mărgăritare fără de cusur, pulsul mi se accelerează şi îmi face obrajii pară de foc, ochii îmi scânteie de turbare...„Cum a îndrăznit, nemernicul?!” „Nu te merită, îţi spun, la cum eşti tu, ai nevoie de un altfel de bărbat. Meriţi ce e mai bun pe lume!” ...Ea e deja extatică, primeşte binecuvântarea prieteniei cu toată faţa luminată. Pare că zăresc un licăr de speranţă autentică în ochii suferindei. Un zâmbet şi o atitudine nouă pare că răsar la orizontul zilei în care ne-am întâlnit.

Se ridică fericită în picioare, îmi mulţumeşte că am fost acolo pentru ea când a avut nevoie, că exist. Acum ştie exact ce are de făcut, ce va face, iată, chiar de mâine. Va face tot ce trebuia să facă de mult şi nu a făcut. Va începe o viaţă nouă. Va fi în sfârşit ea...

Mi se întâmplă aşa: Peste o vreme aud că s-a împacat cu „nemernicul”. Se căsătoresc. El, nu mai vrea să ştie de mine, pentru că prietena mea i-a spus printre lacrimi tot ce am vorbit în acea zi. Îi interzice să mă mai vadă. Iar ea îl iubeşte. Nu poate trăi fără el. Fără mine, însă, da.

Îmi jur că asta a fost ultima oară când m-am lăsat păcălită. Ultimele sfaturi pe care le voi mai da în dragoste, vor fi: „Împacă-te naibii cu el! Vă meritaţi! Sunteţi făcuţi unul pentru celălalt!”

vineri, 5 decembrie 2008

Tuşiţi, scorpii bătrâne!!

La cele mai bune replici ale mele
Ai tuşit,
Scorpie bătrână.

Ele erau cheia
Întregului spectacol,
Le pregăteam în febră
Ani în şir,
Oamenii m-aşteptau cu respiraţia tăiată,
Efectul trebuia să fie formidabil,
Dar pe tine tocmai atunci
Te îneca tusea,
Scorpie bătrână.

Dacă se-ntâmpla
Să lipseşti odată,
Începea să tuşească
Scaunul pe care stătuseşi.

Acum ai molipsit
Toată sala,
Piesa se petrece de la un cap la altul
Într-o tuse măgărească...

Tuşiţi,
Răguşit, piţigăiat, dogit,
Cu pauze, în accese, uscat, pistruiat,
Ca la vocalize, ca la doctor,
Tuşiţi!

Credeţi că spun rolul pentru voi,
Ochii mei par că se uită la voi,
Când, de fapt, eu privesc peste capetele voastre

Becul roşu din fundul sălii.
Pentru el vorbesc,
Lui îi spun sufletul meu învăţat în nopţi de insomnie,
Becului roşu care arată locul pe unde, la sfârşit,
Voi trebuie să evacuaţi sala,
Scorpii bătrâne.

(Tuşiţi- Marin Sorescu)

De câte ori merg la teatru mă obsedează poezia asta a lui Sorescu şi mă gândesc atât de mult încât o tuse oprimată începe să-mi gâdile îndrăcit omuşorul, apoi amigdala dreapta, apoi pe stânga şi uite-aşa o gâdilătură generală îmi cotropeşte vălul palatin, creierul, fiinţa culturală, până când nemaiputând ţine în frâu legiunea de gâdilători, sfârşesc prin a-i arunca în afară. De fiecare dată, soţul meu, se întoarce rânjind către mine: "tuşeşti, scorpie bătrână!" :))

Să vă amintiţi poezia lui Sorescu şi voi, când o să mergeţi la teatru. Şi când o fi să vi se-ntâmple, să vă gândiţi la mine, scorpii bătrâne!:D

joi, 4 decembrie 2008

Plutonul fruntaş al codaşilor

Când dau de proştii clasei prin lumea largă, sunt uimită să constat, de fiecare dată, că au ajuns foarte bine. Afaceri de miliarde, viaţă publică, bani şi faimă.
Acest semn răspicat al unei scăriţe a valorilor secrete îmi face de fiecare dată ciocănelul să se izbească isteric de nicovală, aproape asurzindu-mă, ca să-mi forţeze trezirea la o realitate imorală.

“Ăăăă, cuum? Cine?! Hai mă’! Prostul clasei?!? Nu se poate!! Serios?! Ăla care când îl ridicau profesorii în picioare stătea, vorba aia, ca brânza aşteptând să se-mpută?! Nu pot să cred…”

Ba să fac bine să cred! Pentru că povestea ţiganului ajuns împărat este o poveste de succes. Şi-ncă una adevărată. Reuşita celor mai puţin dotaţi sau instruiţi nu mai este demult o excepţie, ci o regulă. Devenirea e-n agonie, pradă unei noi culturi, a golăniei, tupeului şi pilei.

Intraţi într-o agapă de douăzeci de ani şi convingeţi-vă singuri! Veţi constata că premianţii s-au oprit din creştere, în timp ce codaşii sunt în plină dezvoltare. Faptul că, într-o bună zi, am descoperit ruşinată impotenţa armăsarilor minţii, m-a pus pe gânduri. Şi, evident, m-a lăsat nesatisfăcută.

Fusesem crescută să cred că e important să înveţi. Că e bine să-ţi doreşti să fii intelectual. Că e necesară şcoala. Dar m-am trezit contrazisă de realitate la fiecare pas.
Am văzut intelectualii îngrămădindu-se prin autobuze, cu praful de-un deget pe pantofii lor ieftini, în timp ce agramaţii păreau să conducă lumea, ca pe propria lor limuzină.

Încă nu m-am obişnuit cu alcătuirea asta a lucrurilor. Încă mă revoltă. Şi mă uimeşte de fiecare dată când încă un prost trage lozul cel mare. M-ar surprinde mai puţin să văd un român luând Premiul Nobel. Destinul geniului este, din păcate, mai puţin spectaculos decât norocul prostului.

Dar deşi nu e pentru prima oară când mă întreb, nici acum nu ştiu ce îi face pe premianţi mai puţin adaptabili decât pe cei care n-au prea multă carte.
Poate că e ca la atletism şi viaţa e doar încă o cursă de rezistenţă. Şi atunci, dacă începi în forţă, greu reuşeşti să te menţii în plutonul fruntaş până la final.

marți, 2 decembrie 2008

Parisul îmbrăţişărilor gratuite



Pentru că tot am stabilit cu gia să ne cunoaştem la o cafenea, în Paris şi pentru că tot mi-a amintit cireaşa, ieri, cu îmbrăţişările ei gratuite de omoloagele lor pariziene, azi o să vă cânt, din nou, Parisul.

Să nu îndrăzniţi vreodată să mă întrebaţi de ce-mi place Parisul. Pentru că aş putea cuteza să vă răspund şi abia atunci aţi înţelege ce cutie a Pandorei aţi deschis.

Ar fi, însă, o altfel de cutie a Pandorei, din care ar ieşi mai întâi foşnetul Senei pe sub punţile cu îndrăgostiţi dogoriţi de apus, apoi scânteierea albastră a Turnului Eiffel când ceasul bate ora exactă ori ecoul paşilor lui Hemingway prin Montparnasse, în drum spre braseria Closerie des Lilas, unde obişnuia să-şi facă veacul într-o vreme.

Ar mai ieşi forfota gălăgioasă din cartierul Latin amintind poate de mulţimile de acum aproape 40 de ani când, la un simplu protest împotriva Războiului din Vietnam, studenţii “întorceau armele”speranţei împotriva Guvernului francez.
Sau năucitorul cartier Les Halles, preferatul meu, în care efectiv îţi obosesc ochii de atâta frumos: galerii de artă şi comerciale, pavilioane de care s-au agăţat pereţi de verdeaţă, a căror formă te îndeamnă să crezi că sunt labirinturi secrete spre inima Parisului, fântâni arteziene, cuburi viu colorate pe care să te odihneşti după cumpărături, cupole ca nişte pepeni din sticlă feliaţi şi cafenele chic.

În Paris fiecare om îţi spune o poveste. Am văzut acolo japonezi cu părul decolorat şi tuns a la Beatles, tineri dandy îmbrăcaţi în costume de calitate, cu curelele lăsate pe şold şi pantalonii căzând peste nişte tenişi din material de sac, am văzut oameni modeşti grăbind către destinaţii numai de ei ştiute.

Am văzut mulatre superbe, după care nu m-am putut abţine să nu întorc şi eu capul, dar am văzut şi femei obişnuite. Toate aveau însă ceva anume, ceva care te făcea să întârzii cu privirea chiar şi pe cele mai nereuşite exemplare. Mă intriga că nu-mi dădeam seama exact ce e. Apoi am înţeles: aveau atitudine!
Femeile Parisului nu mai aveau demult nevoie de o Simone de Beauvoir care să le apere libertatea. În numai cincizeci şi ceva de ani învăţaseră lecţia puterii ascunse în fragilitate şi se foloseau de asta fără zgârcenie.

Mi-am amintit atunci că un prieten francez îmi spunea cândva că în Paris e greu să convingi o femeie să se căsătorească. Sunt ca nişte amazoane independente, ambiţioase, responsabile dar nu obediente responsabilităţilor; trăiesc alături de un bărbat atâta timp cât îl iubesc, nici o zi mai mult, nasc prunci în afara căsătoriei fără să li se pară că asta le stigmatizează în vreun fel, sunt mândre şi puternice.

Dar ceea ce m-a impresionat cel mai mult printre oamenii întâlniţi în Paris a fost un grup vesel de adolescenţi înlănţuiţi care s-au apropiat de mine arătându-mi pancardele pe care şi le agăţaseră cu sfoară de gât, pe care scria “IMBRĂŢIŞĂRI GRATIS”…
De aceea cred cu tărie că lumea parizienilor e o lume fascinantă pe care, dacă ai răbdare, o descoperi caldă, nu arogantă, amabilă, nu je m’en fiche-istă…aşa cum i s-a dus, pe nedrept vestea.

Sunt străzi în Paris, atât de jazz- dacă asta poate fi o însuşire, încât dacă le-ai asculta cu toate simţurile şi cu toată fiinţa ta ecourile, aproape ai putea auzi acordurile condimentate swing ale lui Sidney Bechet. Tot muzica de jazz a străzii m-a surprins şi lângă Centre Pompidou, unde o trupă chiar bună de tineri haios îmbrăcaţi, cu pălării pe cap, cămăşi albe cu mânecile suflecate, bretele şi cravate negre, subţiri, lărgite la gât şi aruncate şui într-o parte, cântau de rupeau gurile în faţa unei audienţe ad hoc . Şi e apoi dansul…sunt toate acele şcoli de dans în aer liber; pe malurile Senei oameni de toate vârstele dansau tango, prin les Halles un profesor învăţa trecătorii paşi de salsa, în Place de la Concorde o tânără cu bujori de clovn desenaţi cu ruj pe o faţă pudrată, îmbrăcată cu tricou marinăresc şi pantaloni de Charlot dansa impecabil step pentru caţiva bănuţi.

Sunt îndrăgostită de Paris, de toate potrivirile oraşului ăstuia născut miraculos pe Sena, pe o insulă în formă de barcă. E un oraş al tuturor parfumurilor, în care găseşti cel mai autentic mix de culturi, dar, în acelaşi timp, originalitate. De fapt, asta defineşte cel mai mult Parisul şi îi conturează identitatea printre celelalte oraşe ale lumii: originalitatea. Însă este una paradoxală, un corolar al cine-ştie-câtor-alte originalităţi. Alchimia Parisului pare să fie un amestec desăvârşit de identităţi ale tuturor oamenilor care au ales să trăiască în el, indiferent că au fost descendenţi ai triburilor parisilor sau celţilor ori străini de acele locuri.

Totuşi, oraşul a păstrat câteva contraste interesante care, întocmai ca imperfecţiunile unui om, te fac să îl simţi şi mai apropiat. Poate de aceea m-am şi îndrăgostit de el, pentru că l-am perceput ca oraş al băilor de lumină, dar şi al nocturnelor. Al dezmăţului şi lipsei de măsură în extaz, dar şi al sfinţeniei, cumpătării şi credinţei. Un oraş al iubirii pure şi al candorii romantice, dar şi al amorului liber exprimat şi al plăcerilor vinovate. Orice în afară de ascetism.

Şi nu ştiu de ce, o nevoie disperată de exprimare a sinelui profund te cuprinde în Paris. E ca şi cum tot ce-ai fi trăit până atunci ar deveni dintr-o dată un simplu simulacru de viaţă. Mi s-a întâmplat şi mie.
I-am cutreierat palatele şi m-am simţit ciudat, cumva dezrădăcinată, mică, din alt timp şi altă lume, cam cum trebuie să se fi simţit un yankeu la curtea regelui Arthur.
Am hoinărit apoi zile în şir pe străzile din Ile de la Cite, ore în şir prin catedrale şi muzee, seri de-a rândul prin cafenele şi restaurante. Şi m-am simţit liberă, boemă şi exilată într-o iubire decadentă de lucruri cu stil şi de viaţă bună.

Poate că sunt, într-adevăr, o maniacă a călătoriilor, un turist înnăscut care trăieşte de la o vacanţă la alta, cu dorul ultimei destinaţii amestecat cu neliniştea viitoarei. Cu toate acestea, doar despre Paris pot spune că este nu un oraş, ci o stare de spirit, pe care fie o ai, fie nu. Asta ar trebui să explice de ce, în timp ce unii oameni iubesc frenetic Parisul, alţii nu înţeleg de unde atâta vâlvă.

Dar oricum ar fi, Parisul rămâne locul meu preferat de pe acest pământ, oraşul de care nu m-aş putea plictisi niciodată pentru că se reinventează cu fiecare anotimp şi cu fiecare ocazie.
Numai clopotele de la Notre Dame, catedrala cu arhitectură medievală - binecunoscută capodoperă gotică, par să bată la fel ca-n toate filmele în care le auzisem pe vremuri, pe când stăteam ghemuită sub pătura groasă ţesută din vise de copil ceauşist.

luni, 1 decembrie 2008

Bilete de papagal

Cred în prostii. Dada. Sunt mare consumatoare de baliverne. Ai chef să minţi pe cineva care să te şi creadă? Te-ai scos! Sunt omul potrivit pentru asta. Culmea e că, privind retrospectiv, realizez că am fost minţită de oameni mult mai puţin inteligenţi decât credeam că sunt eu. Şi atunci, să-mi reconsider părerea despre mine? Hm. Ar fi o ipoteză de lucru. Dar nu o să merg pe ea.

Pentru că sunt aproape sigură că minciunile prind la cei în nevoie de adevăruri.
Iar eu sunt o astfel de persoană. Şi atunci iau frumos minciuna, o scutur de gudroanele bănuielilor, imposibilităţilor şi contrarietăţilor şi o consum ca atare. Nici nu mă interesează cine mi-a servit-o şi câte mai sunt acolo de unde a venit. Să fie primită, spun! (Că deh, sunt o bună creştină).

Totul a început de mult, pe când nu eram mai mare decât piciorul mesei din bucătărie. Te îmbrăcai în Moş Gerilă (ruda comunistă a lui moş Crăciun)? Năduşeam toată în poalele tale, să-mi iasă poezia şi să-mi primesc darul adus de un moş sosit cu sania trasă de reni. Minciuni ca aceasta îmi organizau viaţa de copil. Erau cuburile din care eu îmi construiam o lume fantastică în care credeam.

Apoi am crescut. Nevoia de a fi minţită s-a diversificat. A devenit o hidră care-mi înghiţea pe nemestecate gogoşile iubiţilor, colegilor sau prietenilor. Găseam justificare pentru orice trădare şi fiecare neadevăr sfruntat avea ancore în realitate pentru mine. Eram doar o fată simplă, care spuneam lucrurilor pe nume şi mizam pe dialectica reciprocităţii.

Am început curând să caut minciuni mai elaborate. Cu iz ştiinţific. Nu mai contau neadevărurile obişnuite. Voiam căderea în păcatul prostiei neasemuite. Şi am avut-o. Mi s-a arătat la drum de seară, la o zi mare, în bâlciul de Sânta Mărie, când am plătit un papagal verde gălbui să-mi extragă soarta. Papagalul s-a codit, şi-a înfoiat creasta, şi-a răsucit în jurul axei capul şi, băgând în sfârşit ciocul în sertarul cu bileţele frumos rânduite, a hotărât: „Te iubeşte Vasile si vrea să te ia de nevasta”. Culmea este că avea şi poză biletul meu de papagal. Una mică, tip buletin, din care mă privea încruntat şi neras un ţăran de-o vârstă cu tata. Probabil Vasile.

Credeţi că m-am oprit atunci? Da de unde! Sunt atât de patetică, încât acum, la vârsta asta, m-am coborât până la a-l interoga pe Joe. You know: Ask Guru Joe! L-am întrebat tot felul: dacă o să ajung o avocată celebră, câţi copii o să am, dacă se gândeşte la mine, dacă există viaţă după moarte. Am fost dezamăgită, nu-i vorbă! Nu vă gândiţi că sunt chiar atât de credulă! Dar recunosc ruşinată: am sperat într-un răspuns care să nu-mi dea senzaţia că e generat de computer. Care să se bucure de fracţia credibilităţii. Voiam şi eu un sfătuitor de taină ca al regilor! Uneori, e atât de greu să nu striveşti corola de minuni a lumii!

duminică, 30 noiembrie 2008

Învăţăturile lu’ mamaie Anita către fiicele Evei

Nu o dată a trebuit să le consolez pe prietenele mele, păţite într-ale amorului greşit îndreptat. Adevărul, însă, a rămas nespus până la capăt. Pe de o parte, nu e niciodată momentul să deschizi ochii cuiva atunci când plânge. Pe de alta, nu aş fi putut nici să le ţin isonul la infinit, scuzându-le cu clişeul iubirii oarbe care vine, zice-se, cu bastonul alb, care face să iubim ticăloşii pentru că nu avem, chipurile, control asupra îndrăgostelii.

Cum ar veni, după teoria asta, sentimentele sunt stat în stat, de capul lor şi incontrolabile, iar noi, oamenii, nişte păpuşi pe sfori.
Eu una cred că asta se întâmplă mai ales pentru că refuzăm să ne tăiem sforile. Ni se pare frisonant să vedem, ca într-un film de acţiune, ce o să se întâmple mai departe în propria noastră viaţă. Ne încăpăţânăm să fim o barcă în derivă, crezând că astfel trăim aventura naufragiului.

Din ce mi s-a arătat până acum, femeile care suferă în dragoste suferă cam de fiecare dată. Aproape toate relaţiile lor au fost nefuncţionale.
Să nu credeţi că, până la relaţia aceea, cea mai mare, irepetabila, iubirea cu I mare, ele şi-au manageriat cu succes relaţiile şi şi-au ales foarte bine partenerii. Nu. Majoritatea covârşitoare face de fiecare dată aceeaşi alegere, numai că sub un alt nume şi un alt chip. Nu că bărbaţii ar fi mai breji. O să vedeţi că nu sunt puţini soţii înşelaţi de o dansatoare într-un bar care vor lua de soţie, data viitoare, tot o dansatoare. Oamenii fac acelaşi tip de alegeri cam toată viaţa.

Nu ar fi de mirare nici ca femeile care suferă din dragoste, puse sub lupă, să releve nişte trăsături comune. Prima şi cea mai importantă ar putea fi aceea că, precum fluturele atras de flacără, ele obişnuiesc să tragă la soiul rău. Numesc soi rău bărbatul aducător de suferinţă. Acela care înşeală ca sportiv de performanţă, iubeşte ca Narcis şi comunică precum autiştii.

De obicei, bărbaţii aceştia sunt atrăgători. Testosteronul le iese prin fiecare por, zâmbetul stă pe faţa lor ca la Hollywood, iar indiferenţa lor…oh, indiferenţa aceea mai ales e înnebunitoare.
Se vor alinia frumos, la uşa casapului, fetişcanele fără experienţă, vulnerabilele, credulele, superficialele, vanitoasele, masochistele…şi lista ar putea continua o vreme.

Cele fără experienţă vor fi atrase de el cu fascinaţia necunoscutului.
Credulele şi vulnerabilele vor aştepta, ca pe o ploaie de primăvară, vorbele lui meşteşugite în ani de experienţă a modelarii materialului feminin.
Superficialele nu-şi vor mai putea desprinde privirea de pe fesele lui bombate, vanitoasele nu vor accepta ideea că nu sunt centrul universului lui, iar masochistele, ei bine ele vor fi singurele fericite, pentru că durerea pe care le-o va provoca el zilnic va face soarele să răsară în universul lor schizofrenic.

Am sentimentul că un soi de sindrom Stockholm, parcă aşa îi spunea apucăturii ăleia de a te ataşa de propriul călău, ne face pe unele dintre noi să ne cramponăm în nonrelaţii, în parteneriate decepţionante cu oameni care nu ne vor sau care nu ne sunt asemeni.

Bunica, femeie de la ţară, Dumnezeu s-o ierte, că s-a prăpădit, obişnuia să-mi spună : “Când te-i mărita mamaie, să nu-ţi iei om mândru. Să ţi-l iei pe ăla care te-a spăla şi pe picioare, c-apăi să ştii că ăla te-a face fericită!” Atunci mi se păreau nişte cuvinte de om simplu. Ce putea să ştie mamaia despre iubire?! Astăzi, de câte ori îmi amintesc acele cuvinte, realizez dimensiunea biblică a lor şi îmi dau seama că bunica mea a fost o femeie înţeleaptă.

sâmbătă, 29 noiembrie 2008

Filme care mi-au plăcut

Filme care mi-au plăcut, pentru un motiv sau pentru altul:











vineri, 28 noiembrie 2008

J’accuse!

Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu mă simt de parcă aş trăi de ceva vreme în kafka. Într-o ordine absurdă sau măcar într-o lume în care fantasticul îşi face apariţia în mod invers celui aşteptat. Derutându-te. Facându-te să nu mai înţelegi nimic.

E ca şi cum, în poveste fiind, ai arunca peste cap pieptenele magic, dar nicio pădure nu ar răsări salvator în urma ta, apoi oglinda fermecată şi iar nimic nu s-ar întâmpla. Cum!?! Nicio mare nu s-a ivit izbăvitor între tine şi duşmanii care te urmăresc, deşi tu ai salvat-o pe regina peştilor?!? Helloooo?! Codul de bare a’ lu’ Ispirescu !!?
Păi, eu îmi rup gândul aici să înţeleg ce n-a funcţionat şi voi, cine ştie pe la ce congres al autorilor v-aţi retras?! Mie cine-mi scrie în continuare povestea aşa cum ar trebui?!

Luaţi de pildă istoria locurilor mele de muncă. Imaginaţi-vă că am fost toată viaţa genul care lucrează peste program. Muult peste. Dacă într-un an întârziam însă o oră, dimineaţa, sau plecam fix după opt ore, a doua zi era deranj mare.
Foarte probabil,” obrăznicia” aceea, neobservabilă la alţii, pe mine avea să mă coste totul. Era aluna din Ice Age. Picătura care umplea paharul. Stâlpul de rezistenţă al carierei mele.
Am căutat să mă consolez, spunându-mi că poate mi se trage de la faptul că sunt remarcabilă şi atunci e greu să nu observi că aproape modific peisajul cand dispar, lăsând un gol imens!:)
Dar lucrurile nu erau atât de simple.

Aveam să trăiesc în continuare nedreptăţi de neînţeles. Orice adevăr al meu, odată slobozit, o lua într-o direcţie greşită, căutându-mi duşmanii sau creându-mi-i dintre prieteni. Orice minciună a altora mă nimerea pe mine. Eram o cârtiţă care-şi săpase galeriile sub un teren minat. Şi nu ieşeam la suprafaţă decât ca să constat asta şi faptul că, acolo unde restul lumii vedea, eu eram oarbă.
Am trăit o bună vreme cu sentimentul ăsta, că nu mă pun în acord cu exteriorul. Am trăit, asemeni lui Paul Valery, cu sentimentul de a fi tot şi evidenţa de a nu fi nimic. Până într-o bună zi, când lucrurile nu au mai stat aşa. Sau am uitat eu de ele. Nici nu mai contează.

De o vreme încoace, însă, firescul începe iar să se distorsioneze. Contururile lumii înconjurătoare se îneacă iar în ceaţă. Ilogicul îşi face iar drum prin viaţa mea. Din nou devin o părăseală unde-şi fac cuib tot felul de oameni dubioşi, de resentimente, de frustrări. Numai că de data asta îmi vine să fac precum în bancul cu furnica ruptă de muncă şi oboseală, care întâlnindu-se cu greierele ce pleca la schi în Alpii francezi, îi spune acestuia să-i transmită lui La Fontaine că-l bagă-n mă-sa de misogin! De data asta o să mă revolt şi o s-acuz!

joi, 27 noiembrie 2008

Suspecţii nu poartă rochii cu buline

Probabil îl urmărea pe el, pe Alfredo. Un cântăreţ de operă în plină ascensiune, tânăr, cu păr lung, ondulat şi frunte înaltă, care locuia la parter.

Am observat-o din întâmplare, într-o zi călduroasă de vară.
În faţa uşii am un senzor care face să se aprindă un bec, atunci când e cineva în raza lui de acţiune. Cum nu sunt decât două apartamente pe etaj, iar vecina de vizavi era plecată în străinătate, observând lumina aprinsă, m-am uitat să văd cine îmi abuzează curentul şi mai ales de ce.
Am văzut o tânără.
Mi-am spus că probabil aşteaptă pe cineva de la etajele superioare să coboare şi nu am dat nicio importanţă faptului.

A doua zi, însă, am văzut-o din nou. Se mai întâmplă, mi-am zis, nu-i decât o coincidenţă a ochiului meu, cu lumina din hol şi cu aşteptarea ei banală.
A treia zi am devenit deja suspicioasă când am zărit-o iar şi am început să studiez puţin fenomenul, desigur, din perspectiva îngustă, deschisă de vizor mai ales pensionarilor clevetitori şi fără treabă.

Fata stătea aplecată mult peste balustradă şi căuta cu privirea spre parter. Când se auzea deschizându-se o uşă, sărea ca picată cu ceară, se dădea de 3 ori peste cap şi se prefăcea în locatar care urcă scările. Cum se instaura iar liniştea pe sală, cum cobora şi îşi relua locul în postul de observaţie din faţa uşii mele.
La un moment dat, m-am plictisit să o tot pândesc pe pânditoare şi am lăsat-o în pânda ei, întorcându-mă la ale mele.

A patra zi, iar era acolo. Deja progresase. Acum venise şi cu recuzită. O pereche de ochelari negri, pe care, cum auzea zvon de oameni pe scara blocului, cum şi-i punea şi începea să urce la derută nişte scări, ca omul cu treabă.

Măi să fie! O fi fost fata tânără şi îmbrăcată bine, dar ceva era putred în Danemarca.
Mi-am zis că nu e cusher treaba, că femeia poate face o „ginire” a obiceiurilor vecinilor mei de jos, pentru a da pontul mai departe. M-am gândit că poate era membră a unei grupări infracţionale care pregătea o spargere şi am procedat aşa cum ar face oricare cetăţean îngrijorat. M-am adresat poliţiei cu un telefon. – „Bună ziua, e o femeie care, de patru zile, face un fel de pândă la noi pe scara blocului. Să nu fie în vreo reţea de spărgători de apartamente, zic!”
– „Daţi-ne adresa, mi-au spus amabili, venim imediat şi o legitimăm!”

Au venit după aproape o oră, deşi circa de poliţie e la trei minute cu maşina de blocul meu, cinci cu pejosul.
Din fericire, fata era tot acolo, de zici că-i dădea cineva salariu pentru ce făcea. Auzind murmur de voci pe scară şi ecou intermitent de staţie de poliţist, m-am uitat pe vizor taman la ţanc pentru a surprinde fata cum îşi pune ochelarii şi urcă scările, conform tiparului.

Am deschis uşa, imediat cum le-am zărit poliţiştilor uniformele. Erau doi : unul foarte tânăr şi unul matur. Le-am făcut semn spre scări şoptindu-le că femeia tocmai a urcat şi o s-o prindă dacă se duc după ea.
Poliţistul mai matur a început să urce scările după suspectă, în timp ce tinerelul s-a oprit la un pahar rece cu suc şi o vorbă despre tărăşanie.

La un moment dat, nu după mult timp, bate la uşă maturul. –„Nu e nimeni pe scări, zice transpirat tot şi gâfâind, am urcat tocmai până sus, în podul blocului!”
–„Cum să nu fie dom’le nimeni, zic, dacă am văzut-o eu urcând când v-a auzit?!? Era cu câţiva paşi înaintea dumneavoastră!”
- „Nu, zice, nu era nimeni! Când am urcat eu, era doar o domnişoară îmbrăcată în rochie cu buline, care cobora scările!”

Citind probabil în ochii mei ce era de citit, s-a întors sprinten pe călcâie şi a rupt-o la fugă în jos pe scări, coborând treptele tot câte două odată şi dând-o pe suspectă prin staţie, el ştie cui. După zece minute, şi-a sunat colegul pe mobil, spunându-i să coboare şi transmiţându-mi că nu a mai prins-o pe suspectă. Dar, mai mult ca sigur, s-a speriat când l-a văzut, astfel încât îmi garantează el că nu o să mai revină în zilele următoare. A avut dreptate. Fata nu a mai revenit.

Iar eu am rămas cu morala poveştii: un poliţist care crede că suspecţii nu poartă rochii cu buline este, într-adevăr, ceva de speriat!

Mai multe înţelesuri ale unuia şi aceluiaşi om

De câte ori nu v-aţi încrezut în prima impresie, lăsându-vă flerul să judece pentru voi locuri, oameni şi situaţii, substituindu-i judecăţii prejudecata sau presentimentul ?

Luaţi, de pildă, senzaţia de déjà vu. Ajungem uneori în locuri unde ne simţim ca şi cum am fi trăit cândva acolo. Locuri pe care le iubim din prima clipă şi care ne dau un sentiment de bine. Dar sunt apoi toate celelalte locuri în care rămânem stingheri oricât de mult timp am întârzia în ele.
Metabolismul arbitrarului este acelaşi în cazul oamenilor care, deşi nu ţi-au făcut nimic, îţi sunt antipatici, în timp ce alţii, pe care ai avea motive să îi deteşti, se încăpăţânează să îţi rămână în inimă.

Uneori senzaţiile acestea sunt tot ce avem. Sunt antenele cu care noi, oamenii pipăim necunoscutul şi ne adaptăm traiului într-o lume ermetică.

Asta te face să te gândeşti la lume ca la un cufăr a cărui cheie se ascunde într-un şirag cu mii de altele, aparent identice. Practic ai cheia, dar ea nu are un semn distinctiv. Ar putea fi intuiţia, inteligenţa ori experienţa.
Uneori chiar este. Atunci când, aşa cum ţi-ai dori, lucrurile îşi îmbracă, pentru întâlnirea cu tine, sensul de gală.

Alteori lumea rămâne o uşă încuiată. Pentru atunci, avem scuzele ambigue care ademenesc înţelesuri savante. Precum acela că ne-am folosi un procent prea mic din creier. Ori că am ignora existenţa unui al şaptelea simţ, al sacralului. Sau avem scuza jalnică a dezinteresului.Dezgustului.Renunţării.

Nu e uşor niciodată. Faţă în faţă cu lumea, faptul că înţelegem în sfârşit devine revelaţie. Spate în spate cu ea, provocare.
Dar cel mai greu este când descoperi că lumea eşti tu şi te simţi ca şi acum ai avea permanent acces la taine pe care nu ţi le-ai dorit dezvăluite. Atunci, faptul că înţelegi devine povară, iar adevărul despre tine nu salvează pe nimeni. Nici nu eliberează.

marți, 25 noiembrie 2008

Leapşa amintirilor

Am o grămadă de amintiri. Cred ca asta este tot ce ne rămâne într-un final. Amintirile. Nu mai păstrăm decât parfumurile altor vremuri, prin care am trecut fără să putem lua nimic cu noi.

Îmi amintesc de străbunica Maria, căreia îi ziceam bunica Mo, care ne-a crescut o vreme şi ne veghea până adormeam, seara. Când venea ora culcării, ne făcea cruce cu mâinile ei noduroase şi apoi ne mai netezea parul de pe frunte de vreo două-trei ori, spunand de fiecare dată la fel : „somn uşor, bunica apără şi păzeşte!” Multă vreme am crezut că formula aceea magică se referea la paharul cu apă care odihnea întotdeauna la capul patului meu de copil, şi de aceea, de câte ori îmi era sete, noaptea, ceream apă spunând „bunica, vreau apără!”

Îmi aduc apoi aminte – eu însămi mirată de memoria olfactivă pe care par să o am- de mirosul ghiozdănelului pe care îl aveam la grădiniţă, şi nepotrivitul colorit al lui, un fel de ou de raţă tivit cu roşu.
Dar mirosul acela specific de cozonac şi de măr şi de pânză de căptuşeală şi de şerveţel şi de pungă de pacheţel făcut de mâinile parfumate ale mamei, şi de jucărie, ah Doamne, ce combinaţie ai născocit ca să mă faci să mă întorc acolo după atâţia ani!
În răcoarea întunecoasă a ghiozdănelului meu s-au oprit mai toate amintirile acelei vârste. Acolo înghesuiam, fără să mă vadă mama, o păpuşică mică, un fel de pitic dezbrăcat, cu părul până în pământ şi corp rigid, din plastic portocaliu, căreia îi croiam haine din degete de mănuşă, din cordoane sau tivuri de rochii. O botezasem Felicia, după o vecină de la etajul trei, o roşcovană fâşneaţă, care se îmbrăca mereu ţipător şi mulat şi îşi lipea vara petale de trandafiri pe broboanele de sudoare care i se formau deasupra sânilor, expuşi în decolteuri generoase.

Îmi mai vin în minte coşuleţele din hârtie gofrată cu flori albe şi roşii, trandafiri pare-mi-se şi rochiţa mea cu volane ca neaua, scurtă, pe care mă căzneam s-o lungesc măcar pe părţi, când îmi spuneam poezia la serbare.

Serbările acelea- v-o jur- erau neasemuite. Mi-o amintesc pe mama, cu părul lung şi pantofi cu toc, trebuie să fi fost cam de vârsta mea acum, repetând cu noi paşii de la dansul florilor, zmucindu-ne de mâini când ne mai pierdeam ritmul ori răbdarea şi apoi toate tropăiturile infernale pe podeaua veche, de scândură, din care se înălţa praful până la năsucurile noastre, mai toate cârne, dar fiecare cu destinul şi cu amintirile propriii.

Toate serbările se ţineau într-un cămin cultural de cartier, aşezat în imediata vecinătate a bisericii. Un fel de casă de dansuri, cu nişte trepte bătrâne din lemn, la intrare.
Undeva, odată cu trecerea anilor, amintirile mi s-au estompat şi am pierdut memoria existenţei a două clădiri distincte. Pentru că serbările noastre se ţineau duminica, şi tot duminica, felurile ceremonii, de neînţeles pentru mine pe atunci, erau ţinute la biserica din cartier. Mie îmi rămăseseră într-atât de laolaltă bătăile de clopot şi sunetul acordeonului după care dansam şi mulţimea de oameni mari şi de copiii frumos îmbrăcaţi, încât aş fi putut da mărturie că ambele serbări se ţineau într-unul şi acelaşi loc. Chiar acum vreo doi ani o întrebam pe mama dacă nu cumva- la acea vreme- se făceau serbări în biserică.

Ciudată treabă şi memoria omului. A mea e un fel de Rudolf Valentino pe care, indiferent cât m-ar fi făcut să sufăr ori m-ar fi minţit, continui să-l iubesc cu acelaşi amor fatal.

De obicei n-am timp să mă gândesc la toate câte au fost. Nu că m-aş gândi la altceva cu mult mai important, dar nu ştiu cum să mă conving uneori să mă opresc din marşul acesta forţat prin viaţă. Nu mă pricep să-mi fac timp pentru amintiri, decât acum când vă povestesc vouă sau alteori, când îmi povestesc alţii mie. Asta e leapşa amintirilor.

La urma urmei, poate că nici nu vă interesează amintirile mele. Dar dacă nici măcar atunci când deschidem gura n-am nădăjdui că vom fi ascultaţi până la capăt, cu siguranţă că am amuţi şi atunci nu s-ar mai şti nimic despre nimeni.
Or, trebuie să recunoaşteţi, domnilor, că aşa s-a născut istoria, de la unul cu chef de vorbă.

Atenţie la lup!

Dragul, marele Lucio Dalla mi-a adus azi zâmbetul pe buze cu al lui Attenti al lupo.
Poate o să vi-l aducă şi vouă...

Planeta maimuţelor

Palatul Justiţiei, de care cu siguranţă aţi auzit, este mai degrabă o metaforă. Lumea care forfoteşte pe coridoarele lui este una departe de strălucirea regalităţii. Fapte întunecate şi apucături atavice se întind ca igrasia între zidurile acelei lumi insalubre. Cu tâlhari şi şmenari, curve şi peşti, cu borfaşi şi procesomani.

Alături de aceştia, puteţi vedea cum stau cuminţi şi-şi aşteaptă rândul la dreptate bătrânei păcăliţi, adolescente credule, victime. De tot felul. Decuparea din mulţimea pestriţă a câte unei robe de avocat sau de magistrat, pentru mulţi dintre aceşti oameni este însăşi apropierea dreptăţii.
Alţii, hârşiţi prin catacombele de indiferenţă ale sistemului, nu mai au de mult sărutări de mâini şi bomboane pentru coana Justiţica. Doar vorbe grele şi poveşti despre omorul cu premeditare al adevărului lor! Oricare-ar fi fost el.

Conform "canoanelor" juridice, şedinţa de judecată ar trebui să fie ceva solemn. Însă atmosfera încheiată la toţi nasturii care la englezi, de exemplu, încă mai păstrează perucile pudrate pe capul avocaţilor, la noi este înmuiată bine de Balcani. Deşi sunt de câţiva ani avocat pledant, tot mă surprind hainele ponosite ale solemnităţii din instanţele româneşti unde, invariabil, mobilul sună în timpul şedinţei, papucii aurii sclipesc, vara, de sub poalele robei de avocat iar adidaşii amortizează prestanţa celei de judecător.

Zilele trecute, eram cu treabă în Palatul Justiţiei, mai precis cu nişte dosare penale aflate pe rolul judecătoriei sector 5.
La un moment dat, unul dintre condamnaţii din boxă, furios, anunţa preşedinta de complet că nu doreşte să-i fie judecată cauza de procurorul care“îi face-n ambiţie”, “are boală pe el” şi “interes să-l ţină închis mult şi bine”.
Procurorul a profitat de tonul ireverenţios al condamnatului ca să-i ceară judecătoarei să-l îndepărteze pe acesta din sală, solicitare care avea să-l enerveze la culme pe deţinut, om cu carte puţină şi apucături nu tocmai de băiatul-mamei. Cum era şi de aşteptat, acesta a început să protesteze zgomotos, determinând-o pe judecătoare să dispună îndepărtarea turbulentului.

În timp ce gardienii îl “îmbărbătau” pe deţinut să grăbească spre ieşire, procurorul de şedinţă i-a arătat sfidător degetul din mijloc, zâmbindu-i mefistofelic în chip de “nah, fi-re-ai a dreacu’ de puşcăriaş, să te înveţi minte!”.

În momentul acela sala efectiv a explodat. Deţinuţii din boxă, prinşi doi câte doi cu cătuşe se agitau şi îşi zornăiau a protest lanţurile, mascaţii aplicau corecţii discrete, recalcitrantul îl ameninţa pe procuror că îl omoară când se eliberează, avocaţii strigau “ruşine!” către procuror, judecătoarea trosnea pupitrul cu ciocănelul, audienţa toată fremăta şi comenta pe diferite tonalităţi incidentul. Era pentru prima dată când asistam la aşa ceva.

Am ieşit din Palatul Justiţiei în jurul prânzului. Pe afară lumea avea o aparenţă de normalitate. Numai eu, tot drumul până la birou, m-am chinuit să înţeleg de ce mă simt precum astronautul prăbuşit cu nava pe o planetă îndepărtată stăpânită de maimuţe.

luni, 24 noiembrie 2008

Drumul spre acasă




















(text scris după sărbătorile de Paşte 2008, petrecute la părinţi)

Despre părinţii tăi porţi vorbi în fel şi chip. Pot fi cei mai buni din lume sau severi, bătrâni sau doar „au mai îmbătrânit”, pot fi „mama, adu-mi şi mie un pahar curat din bucătărie” sau „tata, ghidează-mă s-o parchez lateral”, pot fi pisălogi sau discreţi, bucuroşi sau mâhniţi, se pot mândri cu tine sau îţi pot adresa reproşuri din priviri. Dar într-un singur fel sunt de fiecare dată. Părinţii tăi. Mama şi tata. Ceea ce te face pe tine să fii într-un singur fel. Copil.

Drumul spre acasă e lin. Aşa cum ţi-l aminteai. Câmpuri verzi întrerupte de pături galbene din flori de rapiţă, plopi pe stânga şi pe dreapta şoselei.
Umplută la refuz cu bagaje, cadouri, cu muzică şi cu amintirile tale, maşina alunecă, lăsând în spate apusuri fastuoase pe care acum nu dai doi bani. Oglinda ta retrovizoare bate până dincolo de apus, până dincolo de timp. E poarta prin care ochii tăi văd până hăt-departe, în copilărie. Nu te gândeşti decât la bucuria că te vei afla iar în faţa blocului unde te jucai şi vei avea sentimentul acela ciudat că timpul a curs într-o direcţie nefirească. Aproape că nu vei înţelege de ce nu ai genunchii juliţi pe sub ciorapii lycra şi ce caută pantofii mamei în picioarele tale.

Oraşul îţi apare în faţă dintr-o dată. Iar nu ai avut timp să te pregăteşti pentru ceea ce simţi! Trei ore nu-s niciodată de ajuns. Ţi s-a strâns inima, dar ţi s-a deschis sufletul. Ţi se-arată cât a trecut de-atunci, dar şi ce nu se va schimba niciodată. Cum ai putea să-nţelegi o aşa năpastă?!

Afară a început să se însereze deja. A rămas însă lumină suficientă cât să nu pierzi nimic. Niciun detaliu. Cobori în sfârşit din maşină şi tragi hulpav în piept aerul parfumat, străzile, blocurile, oraşul întreg. Copacii sunt la fel ca întotdeauna. Uite corcoduşii, merii, piersicul, caişii...! Doar plopii par să fie mai înalţi. Verdeaţă peste tot, exact aşa cum îţi aminteai. Tufa imensă de liliac alb e tot acolo în faţa geamului de la dormitor şi abia aştepţi s-o vezi mai bine, de sus, de la balcon. În faţa blocului, pe cele două capre de metal, pe care le încălecai când erai de-o şchioapă, încă se aşează puştime.

Vecinele te pupă şi te iau la întrebări. De ce vii aşa de rar?!? Habar nu ai, de fapt! Scapi de ele şi urci aceleaşi trepte pe care le ştii centimetru cu centimetru. Doar le-ai măsurat şi cu piciorul, şi cu fundul. Ba şi cu sufletul. Uite chiar acum, de pildă!
Holul blocului e răcoros şi curat. Ochiul îţi fură în dreapta, muşcând din peretele pe care, cândva ţi-ai scris numele alături de cel al unui băiat. Cutia poştală cu numărul 31. Plină de abţibilduri ?!? De asta nu-ţi aminteşti nimic! Serena se numeşte artista, o să afli sus, când o să-l întrebi pe tata. O răbufnire creativă a unei veri petrecute la bunici de fata surorii tale. Hmm, gândul ăsta te face mătuşă. Bad word!

În casă intri cu trei vârste deodată. Cu copilărie, adolescenţă şi maturitate. Nu ai decât să o alegi pe cea care-ţi convine mai mult. După împrejurări. O să vezi ce bine e să ieşi din baie îmbrăcată cu halatul tău roşu, de adolescentă, să-ţi bagi nasul prin sertarele cu secretele tale de copil, cum ar fi timbrele furate de la „băiatul lu’ mama Stanca din Sibiu”, să hotărăşti ca un om matur o zi de Paşte la Mănăstirea din Tudor Vladimirescu, să te laşi răsfăţată ca o domnişoară de mama care-ţi pune masa şi îţi calcă hainele, să te atârni ca un copil de gâtul tatei pupându-l cu zgomot pe amândoi obrajii, să te uiţi cu duioşie de om matur spre casa părintească...

Bucătăria mamei, luminoasă şi primitoare la fel cum o ştiai, şi fotoliul tău, pe care stai la televizor ca întotdeauna, de-a curmezişul, cu picioarele spânzurându-ţi peste unul dintre braţe, şi dormitorul tău cu zeci de cărţi minunate în biblioteca micuţă de la capul patului, şi mirosul ăla de curat şi de casă de oameni aşezaţi, şi aceeaşi zarvă de copii la joacă răzbătând seara, prin fereastra deschisă, şi gustul inconfundabil al mâncării mamei sau trezitul în aroma de cafea proaspăt râşnită, şi cele două încuietori din baie, şi icoanele şi candela şi tablourile părinteşti, şi masa ovală cu picioare labe de urs, şi slujbele pe care le poţi asculta duminica dacă laşi geamul din baie deschis, şi porţelanurile şi cristalele mamei, şi balconul în care stăteai în nopţile de vara minute în şir, ascultând greierii, şi, mai ales, mama şi tata.

Toate aceste lucruri şi încă pe atâtea le vei lua cu tine oriunde te vei duce. Nu cred că vei avea puterea să vinzi vreodată casa părintească sau să accepţi ideea că părinţii tăi sunt altfel decât nemuritori, iar tu altcineva decât copilul lor.
Cu gândul ăsta te vei întoarce la viaţa ta de adult.

„Alo, mami, te pup! Am ajuns cu bine la Bucureşti. Dar ai răspuns greu, erai la masă?”
–„Ah, nu, mamă. Nu pot să mănânc. Am aşa...o nostalgie de când aţi plecat”...


sâmbătă, 22 noiembrie 2008

Cred că...

...o să mă plâng puţin.

Am avut o lună foarte grea. Profesional am fost hăituită de zeci de probleme turbate, cu balele curgându-le peste orice rezolvare le-aş fi oferit. Cu termene care mă strângeau precum corsetul pe Scarlett O'Hara, cu nervi şi emoţii şi bucurie şi ciudă, cu responsabilităţi care nu m-au lăsat să dorm decât o oră pe noapte şi apoi încă una peste zi, când mă clătinam ameţită.

Am ajuns să vin acasă la 12.30, să dorm fix o oră, ca să fiu la 14.00 la birou, la o întâlnire, cu creierul apt. Să-mi pun ceasul să sune când lucrez, ca să nu uit că mai am şi alţi clienţi.
Evident că luna este încă deasupra mea. De aceea weekendul ăsta bag, în loc de odihnă, pregătire profesională continuă. De la 11.00 la 18.00, sâmbătă şi duminică. Şi luni o s-o iau de la capăt.

Nu am avut timp de mine, de lucrurile care-mi plac (altele decât profesia), de oamenii care-mi sunt dragi. Nu am avut timp nici de blogul meu. Nici de al altora. Nici weekenduri nu am avut. Doar sarcini zilnice, care au devenit deja suprasarcini. Ah, şi am uitat să vă spun. În ultima vreme am descoperit senzaţii fizice noi. Mă ustură capul. Pe bune! Şi pe dinăuntru.

Mă gândesc la vacanţa de iarnă cu mare bucurie. Din 20 decembrie, oficial îmi merge bine.
Dar să vedem ce-mi zice horoscopul despre luna decembrie:

"O luna plina de responsabilitati, in care lucrezi sub presiune. Pana la Sarbatori, Marte in casa muncii te tine tot in deadline-uri, urgente, situatii critice sau conjuncturi care cer energie, eficienta, initiativa si viteza.
Vei manca stres pe paine, iar daca nu ai nervii tari, risti sa clachezi, asa ca ia masuri preventive de fortificare! Apar semnale importante privind colaborarile si contractele - studiaza-le cu multa grija!
Ai sansa la cadouri si bani in plus, dar decada a doua a lunii decembrie 2008 iti poate aduce o paguba."

God help us!:)

Maidanul cu pisici aristocrate

Sunt o pisică aristocrată abandonată printre tomberoane. Probabil că voi supravieţui şi aici. În cele din urmă. Că îmi voi regăsi instinctele, uitându-mi scârba şi fricile.

Ar trebui să mă adaptez uşor. Doar aşa mi-am construit identitatea. Fiind cine au vrut ceilalţi să fiu. E mai uşor astfel, când tu însăţi nu mai ştii cine eşti.
Când oscilezi între a fi ceva şi altceva. Partajată între impresii şi evidenţe.

Odată cu trecerea anilor, chiar, mi-am rafinat ezitările. Orice costum aş fi îmbrăcat, îmi devenea în scurt timp o a doua piele. Învăţasem pe de rost rolul de a fi cine trebuie. Şi l-am jucat de atâtea ori, încât mi l-au memorat şi carnea şi sufletul. Trucam acum realitatea cu naturaleţe.

Niciodată nu mi-am pus problema că nu aş avea calităţile potrivite. Doar pentru asta s-a inventat personalitatea. Ca un jocker. Care poate transforma orice mână moartă într-una câştigătoare.

Se spune că oamenii nu pot fi perfecţi, dar asta e o teorie de care nici nu vreau să aud. Dacă suntem perfectibili, atunci putem fi şi perfecţi. Trebuie doar să exersăm îndeajuns de mult. Să ne repetăm din generaţie în generaţie. La infinit.

Şi mai trebuie să facem alegerile necesare. Cele nedorite. Să luăm lucrurile ostile la noi în echipă. Doar greul te învaţă.
Aşa că, Musette, nu-ţi dispreţui şansa! Maidanele îţi vor asigura supravieţuirea

joi, 20 noiembrie 2008

Viaţa ca un barter

Nu-mi plac barterele şi oamenii care îşi trăiesc viaţa ca pe un barter. Adica, ok, pot să înţeleg că, din când în când, puţină reciprocitate nu a omorât pe nimeni. Dar să crezi că există o lege nescrisă a meritului, un fel de dialectică a lui “ia” şi “dă”, c’mon!?

De ce ar trebui să le facem gesturilor noastre frumoase stradă cu două sensuri de fiecare dată: îţi dau- îmi dai, îţi fac-îmi faci, te ajut-mă ajuţi? De ce trebuie mereu să ne întâlnim la jumătatea distanţei?

Există chiar oameni care ţin morţiş să-ţi facă tot felul de servicii nesolicitate, pentru ca la scurt timp, să vină să-şi ceară partea. Mă întreb de fiecare dată dacă s-au apropiat de tine cu planul contrapartidei ăsteia în minte? Am auzit de prea multe ori revolta din spatele unui: “şi câte am făcut pentru el/ea?!”, ca să fie o simplă întâmplare!

Eu nu am perceput niciodată aşa lucrurile. Oricât mi-aş fi dorit-o, faptul că m-am rugat regulat la Dumnezeu nu a fost un schimb care să-mi garanteze împliniri regulate ale dorinţelor. Un bărbat nu a devenit mizerabil doar pentru că eu l-am iubit şi el nu, aşa cum un prieten nu mi-a devenit mai bun dacă mi-a oferit, la schimb, exact acelaşi cuantum de prietenie.

Deşi sunt convinsă că, atunci când interferează cu speranţa, orice voce a conştiinţei şi logicii tinde să fie bruiată, sunt la fel de sigură că speranţa nu ar trebui să premediteze gesturi al căror carat e dezinteresul. Văzută altfel, lumea ar tinde să devină o poliţă în alb pe care noi trecem preţul corect al loialităţii.

Revoluţia din fotoliu

Dacă m-ar întreba cineva cum mi-am petrecut Revoluţia, asta i-aş răspunde: mi-am petrecut-o în faţa televizorului. Cu picioarele -în şosete flauşate de culoarea cărămizii- spânzurându-mi neglijent peste braţele fotoliului rigid din camera părinţilor, adâncită în mine şi în gânduri şi în grozăvia acelor vremuri.

Îmi amintesc de o amiază din decembrie 1989 când am dat drumul la televizorul alb-negru, într-un acces de plictis şi împotrivire zadarnică a mea la astfel de trăiri zilnice. Pe vremea aceea, chiar să fi vrut să vezi ceva la televizor nu aveai ce.

Ca-ntr-un carusel omagial, se perindau -câteva ore pe zi- ştiri despre tovarăşul Nicolae Ceauşescu şi despre tovarăşa Elena Ceauşescu; ritualic, pe micul ecran rulau congrese, holde de grâu, schele, coruri, caschete de muncitori, pionieri recitând patetic, macarale, coregrafii cu salopete muncitoreşti şi utecişti, tablouri cu geam deasupra, secere şi ciocane, femei tunse scurt şi cu permanent, ţesătorii şi vopsitorii, vizite de lucru, secerători şi treieratori, basca din stofă ecosez a tovarăşului, pupături şi buchete imense de flori, mâinile tovarăşei, încrucişate-n faţă peste o poşetă cu mâner scurt, comitetul central, aplauze frenetice, partidul comunist român, Cântarea României…

Era ca un film mut, alb-negru, despre patrie, neam, ţară, popor şi tovarăşi, care se derula peste un orizont gri. O mască serioasă se punea peste o lume caricaturală. Sau invers. Era caricatura unei agonii…

În acea zi, însă, totul avea să fie altfel.
Ţin minte că eram singură în cameră, când am observat că pe sobrul TVR părea să se joace o piesă de teatru mai îndrăzneaţă chiar decât A treia ţeapă a lui Marin Sorescu.

O mână de oameni stăteau aplecaţi unul deasupra altuia, într-un studio al TVR-ului. Recunoşteam unele feţe, un prezentator de ştiri, matur, de la TVR…i-am uitat numele, apoi Ion Caramitru…Nişte oameni se precipitau în fraze de neînţeles care spuneau ceva de genul “Fraţi români, Dictatorul a căzut”…

Tata era la serviciu, soră-mea se pregătea să iasă în oraş, mama robotea prin bucătărie…gătea probabil, pentru că asociez mental acelor clipe un miros puternic de pătrunjel şi de abur.
Ştiam că Dictatorul nu putea fi decât unul, cel de care ne apăram în fortificaţiile propriilor case, ascultând Europa Liberă. Ştiam că vorbele acelea nu puteau avea decât o singură noimă, dar mintea mea era prea tânără pentru certitudini. Am strigat-o instinctiv pe mama. “Mama, vino, vino, repede, i-am spus…” –“Ce vrei, mamă, hai că am treabă…spune, ce e ?” …-“nu, nu, la televizor, vino repede să vezi ceva, am impresia că vorbesc ăştia împotriva lu’ Ceauşescu sau…e o piesă de teatru, nu ştiu ce e asta…vino, vino să vezi!”

Mama a venit cumva neîncrezătoare, cumva într-un suflet, a ascultat o clipă, apoi s-a aşezat pe marginea celuilalt fotoliu, odihnindu-şi în poală palmele ude, deasupra unui ştergar de bucătărie cu care o surprinsese în mâini chemarea mea.

Precizez că amintirile mele legate strict de acele zile sunt şterse, s-au estompat în noianul de zile care le-a urmat…Nu ştiu de ce, amintirile mele despre Revoluţie sunt aşa de gâfâite, de parcă mi-ar fi făcut ocolul sufletului în numai optsprezece ani.
Îmi vin în minte frânturi de uimiri din acea vreme. Speranţe întretăiate de jumătăţi de întrebări. Nimic nu s-a păstrat întreg, pentru că mintea mea nu putea digera dintr-o dată atâta bucurie.

Lumea închistată pe care o ştiam, cu rigorile ei strâmbe, lumea aceea cocoşată de atâta stat în frig şi-n arşiţă pe la cozi pentru orice o să bage de-ale-gurii, lumea în care bananele se coceau numai în ziare pe şifoniere, în care prin galantare erau numai conserve de peşte, în care ne cenzuram şi expresia credinţei în Dumnezeu, lumea aceea în care până şi statuile şi-ar fi pierdut demnitatea, în care coloana infinitului nu era decât o mătanie pe care cerul o socotea boabă cu boabă, rugându-se de pământ să nu-l înghită materialist-dialectic, lumea aceea în care trăiai cu spaima iedului-cel-mic de a nu descoperi că pereţii au ochi şi uşile urechi…, lumea aceea- spun- căpătase dintr-o dată cârja curajului multiplicat.

Aveam să văd la televizor tineri fluturând steaguri cu stema decupată, oameni necunoscuţi îmbrăţişându-se pe străzi, dansând, umplând pieţele.
Mult-tânjita libertate se instaura în sfârşit în spiritele românilor şi, odată cu ea, începea să dispară teama.

Deodată, familia nu mi-a mai fost îndeajuns. M-am simţit, brusc, precum un eunuc printre cadâne şi m-a încercat impulsul de a mă smulge din atmosfera aceea care părea să îmi emasculeze eroismul. Vroiam să fiu acolo unde se întâmpla totul. “Eu plec la Bucureşti- am izbucnit dintr-o dată, seara, când deja ne strânsesem toţi în jurul televizorului”.
“Doamne fereşte, a spus mama, unde să te duci?! Vezi-ţi de treabă, fetiţo! Nu-ţi dai seama cât e de periculos acum! Se poate întâmpla orice, situaţia se poate răsturna într-o clipă şi atunci să vezi prigoană a celor care au ieşit pe străzi !…”

M-am certat cu mama în seara aceea. Apoi cu tata. “ Sunteţi nişte generaţii de laşi!De aceea s-a ajuns până aici" le-am strigat înainte de a mă duce în camera mea unde am izbucnit în lacrimi, cu faţa îngropată în pernă. Apoi a venit sora mea şi mi-a spus: “Au început să tragă. Mor oameni acolo. Stai liniştită, Vio!”
Am stat…

In Galaţi, răstignită în fotoliul confortabil din faţa televizorului, alături de familia mea protectoare, Revoluţia s-a văzut ca un film de aventuri: cu terorişti, împuşcături, răufăcători capturaţi şi happy end.
În Bucureşti se murea pe capete.

miercuri, 19 noiembrie 2008

Au fost odată ca niciodată

Ar trebui să încep prin a vă spune că, la mine, delimitarea copilărie-adolescenţă-maturitate se face foarte greu. Încă sunt copilă şi încă sunt adolescentă, chiar dacă pe undeva, prin părţile esenţiale, îmi trăiesc viaţa ca un om matur. Astfel încât, nu vă fie de mirare dacă-mi surprindeţi pe noptieră vreuna dintre minunatele cărţi ale copilăriei.

Îmi amintesc şi acum prima carte pe care am primit-o în dar. Se numea Poveşti cu zâne şi avea să-mi farmece mintea de copil şi sufletul de lapte, pe acesta din urmă păstrându-l, har Domnului, până azi când vă povestesc.
Era o carte mare, ori poate aşa îmi păreau mie toate lucrurile pe atunci. Avea coperţi cartonate, frumos colorate în roz şi galben (Pe atunci îmi plăcea rozul. Pe acum nu).
Nu-mi amintesc o poveste anume din cartea aceea, ci doar o frântură de basm, care mi s-a lipit de amintirea unei ilustraţii, pentru că Poveştile cu zâne erau ilustrate. Este vorba despre un paragraf cu fetele nu-ştiu-cărui împărat care, fermecate, se sculau din pat şi dănţuiau toată noaptea. Nu mai reţin exact cu cine şi în ce context. Îmi aduc însă aminte că împăratul şi-a dat seama că ceva necurat se petrece, pentru că fetele lui se trezeau obosite şi cu cearcăne, iar frumoşii lor conduri de mătase, cu care umblau numai de colo-colo prin palat, erau tociţi de parcă ar fi mers cu ei până la capătul lumii.

Ştiţi ce face un copil după ce (i se) citeşte aşa ceva? Vă spun eu! Se uită la poze, ca să vadă cât de tociţi erau condurii prinţeselor. Eu aşa am făcut atunci… şi mai apoi… toată copilaria mea. Am studiat mai ceva ca un entomolog (ăsta-i ăla de studiază insectele, pentru cine nu ştie :P) ilustraţiile cărţilor cu poveşti. Aproape că le-am memorat fiecare detaliu. De aceea, până în ziua de azi, orice femeie aş desena va păstra ceva din aparenţa unei prinţese/zâne. Nici eu nu mă simt prea bine, dacă mă raportez la faptul că nu m-am îndurat să-mi tai părul scurt niciodată, deşi ador tunsorile fistichii şi admir femeile care au curajul să le “încerce”. Altfel sunt, desigur, vrăjitoarea cea rea :P

Am iubit apoi o altă carte, care se numea Vântul prin sălcii şi ale cărei personaje, extrem de bine conturate, erau nişte animăluţe. M-a fermecat definitiv cartea asta în care animalele vorbeau, se purtau şi simţeau întocmai ca nişte oameni. Era o carte despre prietenie, despre lăcomie, despre trădare, dar toate lucrurile astea le aflai după ce trăiai viaţa de zi cu zi a acelor animăluţe, cu problemele şi bucuriile ei. Ţin minte că totul începea pe malul unei ape, într-o primăvară când animăluţele îşi dereticau prin case, făcându-şi curăţenia de primăvară. Era acolo o cârtiţă, un sobol (şoarece de apă sau aşa ceva), o nevăstuică, un broscoi. Se pleca apoi într-o călătorie plină de peripeţii. Oricum, mi-a mers la suflet cartea asta şi, mai mult ca sigur, de la ea mi se trage plăcerea cu care urmăresc azi documentarele de pe Animal planet sau filmele de animaţie în care animalele sunt umanizate.

A mai fost o carte care mi-a încântat copilăria şi ea se numea: Vitea Maleev la şcoală şi acasă. Nu ştiu dacă era o carte cu circulaţie cumva “locală”, dat fiind faptul că eu am copilărit în Galaţi şi ruşii nu erau foarte departe. Cert este că în cărţulia aceea era urmarită pas cu pas viaţa unui copil, desigur Vitea Maleev. Era însă un univers miraculos prin faptul că întâlneam acolo lucruri care mie îmi erau total necunoscute. De pildă, niciodată n-am ştiut ce dracu mânca Vitea de câte ori venea de la şcoală, pentru că în carte se spunea că mănâncă : napi şi caşă. Ei…spuneţi şi voi!

Nu am aici loc să istorisesc despre fiecare în parte, dar au fost multe, foarte multe cărţi ale copilăriei: Neghiniţă; Morcoveaţă ; Cuore, inimă de copil; Fram ursul polar…Fiecare are farmecul ei şi o altă poveste de viaţă a ta închisă între coperţi, precum foşnetul mării într-o scoică…