miercuri, 13 august 2008

Istoricul cu adresă necunoscută

Într-o bună zi, ne vom trezi că suntem absenţe. De parcă timpul ne va fi decupat ipostază cu ipostază, până am rămas numai contur al unui loc gol. Dacă avem noroc, o mână de copil se va juca, lipindu-ne strâmb straturile, într-un album cu poze. Dacă nu, se va aşterne uitarea.

Oricum, nici pozele nu ar fi rămas prea multă vreme aşa cum au fost. Timpul le-ar fi decupat şi lor frumuseţea. Ne-am fi trezit într-un final demodaţi, noi şi toate lucrurile noastre. Ca o geantă uitată cu anii în aceeaşi debara.

Se spune că vine o zi, când sunt legaţi laolaltă oameni, obiecte şi epoci şi expediaţi către Dumnezeu, istoricul cu adresă necunoscută.

Şi atunci, nu mai bine căutăm să împăcăm de pe acum râsul cu plânsul? Nu mai bine ne adăpostim în iubirea necondiţionată? Nu mai bine acceptăm?

Ştiu. Nu e niciodată uşor. Mai ales noaptea, când bufonii îşi dezbracă faţa de porniri contradictorii, ca să se facă una cu tristeţea. Atunci eşti doar tu şi adevărul acesta.
Atunci înţelegi, în sfârşit, de ce e important să crezi, chiar şi când îţi vine să urli că nu se vede Dumnezeu de la tine, cum hainele împăratului din poveste.

2 comentarii:

buburuza75 spunea...

Poate de aceea nu se vede. Ştiu eu! Stă agăţat pe o scară de vise şi pe măsuri ce urci, ţi se lipeşte de gene conturul Lui.

innuenda spunea...

Bubu, ce frumos ai spus tu! Şi, în plus, cred că ai şi dreptate. Altfel nu-mi explic de ce atunci când bat din gene scutur polen de înger.:)