joi, 14 august 2008

Hotărârile se iau mai sus

Sunt sigură că în spatele nehotărârii stă teama de eşec sau de urmări nedorite. Ca un copil ghemuit cu genunchii la gură, sufletul se ascunde adesea sub plapuma amânării. Dar timpul nu ne poate da decât un termen de graţie, o păsuire de la plata maturizării. Un răgaz ca să ne obişnuim cu ideea că nimeni nu va lua acea hotărâre în locul nostru.

Confruntată cu o dilemă, eu una obişnuiam să cântăresc împărţind în două, cu pixul, o foaie de hârtie. În dreapta scriam avantajele, iar în stânga dezavantajele, lucrurile care mă făceau să ezit. După ce epuizam toate argumentele pro şi contra, trăgeam linie şi socoteam. Dacă erau mai mulţi pro, mă hotăram pe loc. Dacă predominau contrele, însă, nu făceam decât să amân, până-n ultima clipă, decizia. Nu luam, aşa cum ar fi fost de aşteptat, hotărârea contrară.

Multă vreme nu am înţeles de ce se întâmpla astfel. Aveam să descopăr curând însă că, în timp ce pro-urile erau semn că-subconştient- am luat deja hotărârea, contrele nu înseamnau că nu e bine să fac lucrul acela, ci doar că subconştientul meu e încă paralizat de frica de necunoscut. Şi intuitiv ştiam că asta nu e bine, pentru că mi-ar submina eforturile şi deciziile conştiente. Cum ar veni, m-ar sabota din interior. Îmi mai îngăduiam, deci, o vreme, să chibzuiesc împrietenindu-mă cu frica.

Dar, prin nu ştiu ce paradox, orice aş fi hotărât, îmi era validat de timp. Se dovedea a fi decizia corectă. Dacă nu pentru momentul ăla, sigur pentru viitor. Ca şi cum aş fi anticipat ce avea să se întâmple peste o vreme.
Poate de aceea, o parte din mine înclină să creadă că fiecare nehotărâre resimţită nu este decât un truc al destinului, prin care ne întreţine iluzia liberului arbitru. Şi că, de fapt, hotărârile se iau mai sus.

7 comentarii:

buburuza75 spunea...

Dragul meu innu', nici nu ştii că pentru o clipă m-am temut că ai scris prea mult în rubrica din stânga şi că o să ajungi să te temi la fel de mult ca şi mine să nu cumva să decizi în secunda 59 că nu are rost!

innuenda spunea...

Da, mă, de secunda aia mi-e frică şi mie. Că e una care vine în răstimpuri, nu o dată şi gata! E un fel de al 12-lea ceas!:D

Maria Coman spunea...

of, deci ai reaparut. bravo :)

innuenda spunea...

of, deci da!:)

anya spunea...

Un bun prieten îmi spunea întotdeauna, când mă vedea că ezit să iau o hotărâre, sau să-mi pun în practică gândurile, că de fapt mi-e teamă că s-ar putea să reuşesc. Lucru care mi se părea absolut ridicol. Cum să-mi fie teamă de reuşită? Nu se poate aşa ceva. Cine nu-şi doreşte să aibă succes în ceea ce face?
Apoi, într-o zi, m-am gândit: şi dacă e ceva adevăr în ce spune el? Ştim cu toţii că e mai uşor să urci, dar e greu să te menţii acolo. E mai uşor să câştigi şi mai greu să păstrezi ceea ce ai dobândit. Ca să păstrezi e nevoie de efort susţinut, zi de zi. Când ai ce păstra,te temi, pentru că acum ai ce pierde... Oare e adevărat, ne temem să reuşim?

innuenda spunea...

Anya,nu m-am gândit niciodată la asta. Dar acum, că spui, îmi pare a dracului de posibil! Va trebui să stau şi să diger o vreme ideea asta.
Înclin să cred că mă defineşte mult mai bine decât teama de eşec.

anya spunea...

Bravo! Exact la fel am păţit şi eu când ţi-am citit postul. Abia aştept să văd la ce concluzie ajungi şi tu! :P