luni, 15 septembrie 2008

Erau vremurile sărace ale lui Ceauşescu

Unde se duc visele pe care nu ni le putem împlini...mă întreb uneori?

Nu mă plâng, dar sunt atâtea lucruri pe care le visez şi peste care, după o vreme, se aşterne luciditatea, făcându-mă să uit că mi le-am dorit cândva cu fervoare, cu nesăbuinţă poate, fie şi pentru o secundă.

Nu, nu-mi spuneţi că voi nu aveţi vise care să nu vi se fi împlinit, pentru că eu nu mă refer la a avea o carieră, o familie, casă şi maşină.
Mă gândesc mai degrabă la acele fulguiri trecătoare ca un gând, la fluturii aceia de o zi, iviţi de cine-ştie-unde, care îţi iau pe sus lumea, ca pe un polen, pe aripile lor minunate.

Bunăoară, chiar în acest moment, când degetele îmi aleargă peste taste călcând pe unghii ca pe tocuri cui, mă gândesc că mi-ar plăcea să am o rochie din mătase, de culoarea vinului roşu vechi, exact ca aceea pe care am purtat-o la optsprezece ani, într-o zi de doi mai, când prezentam un spectacol alături de Doru Octavian Dumitru.
Două zile s-a chinuit săracu’ , la repetiţii, să mă înveţe să merg elegant pe tocuri, zicându-mi că merg şleampătă ca o damă de consumaţie prin Place Pigale. Dar când am apărut în rochia aceea colosală, cu trenă, în seara premierei, s-a predat. ” Superbo, eşti superbă!”- mi-a spus, “Nici nu ar mai fi contat cum mergi pe tocuri”…

Rochia aceea mi-o făcusem la o croitorie de stat la o mare doamnă de la noi din oraş, doamna Cozma, o femeie extraordinară şi o maestră în ale croitoriei, care s-a prăpădit, din păcate, înainte de vreme. Iubea atât de mult oamenii şi viaţa, încât nu am văzut-o până-n ultima ei zi altfel decât cu zâmbetul pe buze şi dornică să-ţi vină în întâmpinare.

Ţin minte că îi apăream tot cu 3 zile înainte de câte un mare eveniment, fie el Revelion, banchet de sfârşit de liceu, majorat ori nuntă. O porneam cu sora mea spre croitoria doamnei Cozma, ca spre Mecca, ştiind că de la ea ne va veni scăparea, cu tot perdaful pe care ni l-ar trage pentru că venim aşa târziu.
Băgam doar capetele în croitorie şi ridicam până în dreptul obrazului punga de un leu plină cu materiale preţioase, panglici, şnururi, pietre şi franjuri, cu nişte feţe de mironosiţe spăşite, ca şi cum am fi fost pregătite în orice moment să o rupem la fugă, să plătim pentru îndrăzneala noastră.

De fapt, ştiam foarte bine ce avea să urmeze. Doamna Cozma avea să ne certe, exasperată că-i venim tot în al doisprezecelea ceas, avea să vocifereze, plângându-se că acum va trebui să stea zi lumină să muncească, apoi avea să-şi pună metrul după gât, pixul după ureche şi să ne ia măsuri râzând şi zicându-ne că ce să facă, dacă ne iubeşte ca pe fetele ei….?! Nu poate să ne lase baltă!...

Modelele rochiilor noastre nu erau niciodată simple. Că ce vedeam prin filme, pe la Audrey Hepburn, pe la Lucy din Dallas, Samanta din Nea Mărin miliardarul ori pe la vreo altă vedetă de cinema vroiam şi noi. Îi veneam cu modelele desenate de acasă, cu săgeţi explicative unde indicam locul în care trebuia să apară un volan, o bretea, o despicătură sau cine mai ştie ce ne izvorâse nouă din imaginaţie. “Las’ că vă fac eu aici o chichirează de-i daţi pe toţi pe spate”-ne spunea doamna Cozma de fiecare dată, adăugând şi ea la concepţia noastră şi aşa avangardistă pentru vremurile acelea: rochii cu o singură mânecă lungă, crăpături prin care în loc să se vadă picioarele ieşeau trene în cascade de volănaşe, franjuri cusuţi pe rochii, epoleţi şi embleme regale cusute pe sacouri din catifea neagră, salopete din mătase şi câte şi mai câte.

Erau vremurile sărace ale lui Ceauşescu, dar asta nu ne împiedica să ne îmbrăcăm bine, ba dimpotrivă, ne provoca şi mai mult. Îmi aduc aminte cum ne cumpăram geci matlasate la care adăugam embleme făcute de noi. Decupam din reviste firme cu rezonanţă, pe care le lipeam apoi pe un carton şi le îmbrăcam în pungă transparentă sau în bucăţi de material rămase de la vreun voal de mireasă, apoi le coseam cu grijă pe geacă.

Nici tata nu scăpa prea uşor: îl trimiteam tocmai la Oraviţa să ne ia “blugi originali” nouă şi haină de blană mamei, ori haine moderne de pe la târgurile sârbilor.
Altădată l-am trimis cu o bustieră, făcută la doamna Cozma dintr-o pereche de blugi vechi, să ne-o bată toată cu ţinte, aşa cum văzusem noi la CC CATCH, o cântăreaţă la modă pe la sfârşitul anilor 80, iar tata s-a rugat de un nene de la marochinărie să ne-o facă şi ne-a făcut-o aidoma modelului.

Dar cea mai mare găselniţă a fost de departe cea cu fabricarea curelelor argintii. Apăruseră în anul acela polonezele la solar, la mare, şi vindeau tot felul de nimicuri, care de care mai minunate. Cel putin aşa ni se părea nouă, adolescentelor: farduri de calitate poloneză, bikini cu zilele săptămânii scrise în engleză şi, nu în ultimul rând, superbele curele aurii. În fapt nişte cureluşe, subţiri cât unghia, dintr-un fel de cauciuc vopsit în auriu.
Nu aveam bani să ne luăm curele din acelea, dar ne-am gândit să ne facem noi unele la fel.

Ne-am cumpărat catarame potrivite şi l-am trimis din nou pe săracu’ tata la făcut rost de…nu râdeţi…poleială tare sau, dacă vreţi, tablă subţire, din aceea din care se confecţionau capacele borcanelor de iaurt. Tata s-a dus la fabrică, s-a rugat iar de un nene şi ne-a adus acasă un metru de tablă poleită. Ce de curele ne-am mai făcut din metrul ălaaa….! …Toate prietenele noastre au avut din acea zi curele argintii- că doar capace argintii şi roşii se făceau la fabrica de capace.

Eh, erau vremuri frumoase pentru noi, adolescenţii de atunci!... Pentru că nu aveam prea multe, apreciam la maximum fiecare lucru obţinut, oricât de mic. Dar ce fericire simţeam când venea mama acasă cu o sacoşă plină cu romane noi-nouţe, după ce stătuse 3 ceasuri la coadă la librăria Sadoveanu, unde se băgase marfa aceea atât de preţioasă!...

Primul gest pe care-l făceam era să deschid cărţile la mijloc şi să prizez cu nesaţ mirosul de tipăritură proaspătă. Nu era pe lume parfum mai ameţitor ca acela, vă spun.
Îmi alegeam apoi o carte şi nu o lăsam din mână până nu o terminam. Citeam în pat, trântită pe burtă peste o pernă pe care-mi sprijineam bărbia, citeam la masă cu cartea ţinută în mâna stângă, drept în faţa ochilor, ca să nu o murdăresc cumva în timp ce mâncam cu dreapta, citeam noaptea chiar şi după ora de culcare, cu lanterna sub plapumă, ca să nu-şi dea seama mama că nu dorm sau citeam în orele de studiu, cu cartea ascunsă sub manualele de la materia pe care ar fi trebuit să o studiez .

Bucuriile acelea ne hrăneau de fapt, într-o ţară a raţiilor la pâine şi lapte, a cozilor la mâncare şi a blocurilor tip cutie de chibrit.
De aceea, cred că visele pe care nu ni le putem împlini nu se duc, de fapt, nicăieri, ci rămân să crească odată cu noi, să ne rafineze căutarea, să ne desăvârşească aşteptările, sublimându-se la nesfârşit.

7 comentarii:

Cetateanul Popescu spunea...

Mi-amintesc (acum mai mult cu durere decat cu nostalgie) ca printr-o clasa primara (a doua, a treia... amintirile se cam impaienjenesc, odata cu privirea...), intorcandu-ma cu tata de la o coada (se "bagase" salam Victoria - de-ala care mai avea urme de carne prin el) am privit la ratia la care avusesem dreptul, cateva bucati meschine, si i-am zis "Cand o s-ajung mare, UN KIL INTREG o sa-mi iau!" Bietul tata! Abia acum, cand fiu-meu imi cere PlayStation Portable 3 si eu nu pot sa i-l iau, inteleg noianul de durere din privirea lui...

ilinca dima spunea...

mirosul ala de tiparitura.. si acum fac la fel, imi bag nasul intre pagini de fiecare data cand cumpar sau primesc o carte noua.. :)

innuenda spunea...

Cetăţene, oh God! Ştiu că mă impresionează astfel de secvenţe şi în filme (Cinderella man, America), darămite când ele sunt reale. Şi-mi imaginez cum e, deşi nu sunt părinte încă.

Ilinca, şi eu fac la fel. Mă droghez cu miros de tipăritură proaspătă!:)

ilinca dima spunea...

a. sa nu uit. interesting choice of music. am propovaduit'o si eu.
plus: da'mi un semn pe mess, please. am nevoie de un sfat. legal.

ambrusha spunea...

Draga Innuenda, ai o "marfa" proaspata de cea mai buna calitate. Am citit cu sufletul la gura tot ce ai scris. Bravo!

innuenda spunea...

ilinca, lasă-mi baiul pe scurt în offline şi când pot îţi răspund!

ambrusha, mulţam! E marfă autentică.:)

hadean spunea...

:-). multe, multe amintiri:-)