sâmbătă, 27 septembrie 2008

High în iluzia realităţii

Trăim într-o lume nevrotică în care ne îmbrâncim, dăm din coate şi ne punem piedică, în care ne scuipăm, ne înjurăm şi bârfim, în care fiinţa îşi trăieşte toate diezurile odată.
O lume care a rătăcit, printre stive de mersuri fără rost, tihna unei întârzieri în calitate. O lume care şi-a aruncat ancora departe de umanitate şi stă acolo priponită în larg, fără să ştie că are putinţa să se relocheze.

Mă întreb de multe ori de ce dracu îmi pasă? Cine m-a împuternicit pe mine să fac pe filosoafa planetei, pe înţeleapta tribului, pe aia-care-le-ştie-ea-pe-toate?! Nimeni. Atâta doar că toate personajele din cărţile citite vreodată, toate personalităţile care mi-au marcat existenţa, fiecare bărbat urcat pe un piedestal, împotriva ştiinţei sale şi fiecare femeie admirată cu sinceritate, toţi trecătorii asupra cărora mi s-a oprit vreodată privirea- cu sufletul la gură al secundei muribunde, toţi aceştia au început să-şi facă loc pe sub chinga propriului spirit. Vă daţi seama cam ce impostaţie trebuie să aibă o fiinţă cu atâtea voci?!

Şi atunci cum să nu înţelegeţi nevoia disperată de exprimare care mă stăpâneşte aproape tiranic, atunci când eu însămi mă eliberez de sub toate celelalte tiranii microuniversale care mă trimit prin magazine după cizme şi roşii şi mă şpriţează la cozi unde aştept să plătesc factura la energie electrică?!...

Mă întreb uneori dacă nu cumva sunt vreun fel de animal ciudat, mai ciudat decât alte animale ciudate şi mă bucur când nu găsesc răspuns la întrebarea asta pentru că, tocmai atunci, când dau eu să mă pun în lanţurile fiinţei egale sieşi şi semenilor, tocmai atunci –zic- vreunul dintre voi apare şi dă semne că m-ar înţelege. Senzaţia e colosală! E o bucurie fără nume şi fără efort, ceva care îţi vine ca o recompensă narcisistică a tuturor momentelor când te-ai uitat în ochii celorlalţi şi nu te-ai plăcut. E un fel de salvare a ta, de tine, prin altul. Iată-ma înţeleasă! Evrika! Mai există un animal la fel de ciudat ca mine.

Şi câteodată se întâmplă să te îndrăgosteşti de acest alter ego “animalus ciudatus”, dar e o îndrăgosteală frăţească, e ca şi cum o pisică de sticlă s-ar putea vreodată îndrăgosti de reflecţia ei din geamul vitrinei, este oglindire, dragul meu animal ciudat, mai degrabă decât iubire…Dar pe cuvânt dacă nu are absolut toate atributele ei.

Te face să-ţi bată inima nebuneşte, te coboară -ca pe o înserare- în visare, te face să tânjeşti că nu poţi apropia realităţile voastre, pentru că tu ştii mai bine decat oricine că asta nu se poate.

Şi te mănâncă, ah, fir-ar să fie ce te mai mănâncă să spui, să dai, să faci, să ţi se facă, să ţi se spună, să ţi se dea…erupţii ciudate îşi pun pecetea pe fiinţa ta şi orice răsuflare întrucâtva familiară, venită dinspre acel necunoscut, devine atunci o pană care-şi plimbă provocator puful pe carnea ta spirituală, înnebunindu-te de dorinţă şi făcându-te să te predai extazului cunoaşterii.

Spune-mi, prietene virtual, cu ce licori absintice te-ar mai putea îmbia realitatea, când eşti deja high în iluzia ei?...

10 comentarii:

motanes spunea...

N-am nimic de declarat. Am vrut doar să fiu primul. :D

innuenda spunea...

:))) Bine şi aşa!

ionutu spunea...

Cred că ne-ai încuiat de data asta, ne-ai lăsat fără comentarii:)

Textul e aşa de deştept că-i mai greu să-ţi dai cu părerea fără să-l fi rumegat :)

Io l-am citit de trei ori şi-l mai citesc o dată să fiu sigură că am înţeles ce vrei să zici :) Ba m-ai mai trimis şi la DEX după "impostaţie" ... :))))

(oana care nu vrea să-l lase pe motanes singur :)

ionutu spunea...

"High în iluzia realităţii" de Innuenda. Comentariu literar

În primul paragraf autoarea îşi exprimă dezamăgirea pentru că lumea asta nepoliticoasă şi grăbită nu mai pune preţ pe răgaz şi calitate.

În continuare autoarea se întreabă de ce ea filozofează atîta. Şi tot ea răspunde: pentru că toate personajele care au trecut prin viaţa ei, reale sau imaginare, literare sau întîmplătoare şi-au lăsat amprenta şi cer să se exprime.

Deci e musai ca şi ea să se exprime că, dacă nu, o să se deprime stînd la cozi ca să plătească facturi.

Ei şi taman cînd crede că despre sine că e unică şi, poate, uşor ţăcănită (bine, să ne exprimăm frumos: alienată), apare de nicăieri un prieten care pare că are aceleaşi frămîntări şi doruri Şi atunci e bine. Doar dacă nu este cumva tot o iluzie, încheie scriitoarea apoteotic.

(oana, elevă în clasa a VI-a sperînd că a înţeles bine şi că Innuenda n-are să se supere pe ea dacă nu :)

innuenda spunea...

:)))) Oana, pisică de sticlă de eşti!

(acum să te văd cum comentezi!):D

innuenda spunea...

Desigur, am vrut să spun: pisică de sticlă ce eşti!

ionutu spunea...

1. Mai bine pisică de sticlă decît peşte de sticlă cu gura dăşchisă :)

2. Mai bine pisică de sticlă decît bibelou de porţelan :)

3. Mai bine mort decît comunist! Ups, asta-i din alt film :)

(oana încă rumegînd. Nu mai bine îmi ziceai: "Oana, vacă de sticlă ce eşti" :))))

innuenda spunea...

Oana, nu puteam cu animalul domestic solicitat (vacă), nu mi-ar fi permis textul. Că am apucat să spun: "e ca şi cum o pisică de sticlă s-ar putea vreodată îndrăgosti de reflecţia ei din geamul vitrinei". Deci rămâne pisică!:))

alina spunea...

Asta e cumva adusă din nou în față de treaba cu existențele de nișă? :)

Sincer, eu când te citesc, am senzația acută că suntem mulți nișați din ăștia! :)) Și că mai avem o speranță.

Da, noroc cu virtualul.
Dar virtualul nu este și el tot o fațetă a realității? De ce trebuie musai să fie în antiteză?

Lasă, că e bine! :)

innuenda spunea...

Păi nu e musai să fie în antiteza!:-)
Doar că este ca o haină cu două feţe, întoarsă pe dos.