miercuri, 17 septembrie 2008

Sunt cel mai tânăr miliardar necăsătorit din România

Eu aveam 21 de ani. El era ministru.

Pe vremea aceea nu mă interesau miniştrii. Nici cât mă interesează azi.
Stăteam într-o cameră de cămin, din Grozăveşti, de dimensiunea unei debarale confort unu sporit. Il sporise tata, cărând o mobilă ceva mai veche de acasă. Il sporisem noi, eu şi sora mea, recondiţionând estetic acea mobilă, cu huse asortate la draperii, cu perniţe fantezie, cu plante plasate strategic prin colţurile unde lemnul vechi al micuţei biblioteci începuse să-şi arate patina. Era puţin lucru, dar câteodată lucrurile mărunte valorează cât tot universul.

De treaba asta s-a convins şi el. Îmi amintesc de o conversaţie avută pe la început, pe când încerca să mă curteze :
- ”Spune-mi ce îţi doreşti!... Orice e material şi omeneşte posibil!”.
Am zâmbit. “Nimic… i-am spus.”
–“Nu se poate să nu ai nevoie de nimic, mi-a replicat. Eşti femeie, ai 21 de ani, stai într-o cameră amărâtă de cămin studenţesc, într-un oraş străin. Ceva trebuie să fie…”
“Mulţumesc, nu am nevoie de nimic, am insistat. “Dacă voi avea, promit să apelez la tine, ca la un prieten.”
Nu i-a plăcut atunci răspunsul, deşi sunt aproape sigură că mândria mea l-a făcut să-mi întârzie în preajmă şi pe mai departe.

La câteva luni de la acest dialog, într-o seară de iarnă, a venit inopinat să mă scoată la masă. Sora mea îi făcea conversaţie în timp ce el, sprijinit într-un cot pe canapea, aştepta să mă îmbrac, ascunsă de draperiile din catifea ce improvizau un mic vestibul al camerei de cămin. Câteva minute mai târziu eram gata. Pe când se ridica să plecăm, aveam să-l aud spunând - în timp ce curăţa de puful mochetei felia de portocală cu care îl servise sora mea şi care-i alunecase din mână :”aş da orice să pot schimba tot ce am eu, pe ce aveţi voi aici”.
Dintr-o dată traiul modest de tânăr student într-un oraş străin îi apărea ca dezirabil.

De altfel, nu era bătrân nici el. Avea 37 de ani, funcţie de ministru-secretar de stat şi o avere considerabilă drept carte de vizită.
“Sunt cel mai tânăr miliardar necăsătorit din România”, obişnuia să se liciteze ca pe o piaţă a tranzacţiilor personale, exasperat de indiferenţa mea.

O fi fost, dar asta nu l-a ajutat să realizeze la timp că eu nu eram altceva decât o studentă la litere idealistă.

19 comentarii:

Cetateanul Popescu spunea...

Imi permiti, Innu, sa rad complice? In anul doi (vremea lui Ceasca-Voda) mistocaream la o colega mai ne-purtata prin lume, dar fata de bashtani (ca sa ai o idee, ai ei i-au cumparat - cumparat! - o garsoniera pe langa Casa Centrala a Armatei, in Bucuresti). Si cum mistocaream eu asa, ea se-ntoarce catre mine, inocenta ca un gris cu lapte, si-mi zice cu accentul ala inconfundabil de ardelenesc "Tu numa' sa-mi zici cand vrei, ca ai mei fac nunta mintenas!"

Doar ca eu o vroiam pe cea care este si acum, de peste douazeci de ani, Doamna Popescu - jumatatea cu care am alcatuit, in timpuri mitice, Sfera Initiala...

ambrusha spunea...

Nu conteaza ca nu poti sa iti permiti prea multe, atat timp cat traiesti o dragoste adevarata si pura. Banii dispar mult mai usor decat sentimentele. Azi ii ai, maine nu.

ionutu spunea...

frumoasă amintire şi descriere de fapt, frumos şi comentariul lui Popescu. ;)

hadean spunea...

:-)

motanes spunea...

Idealism e şi când accepţi, nu numai când refuzi.

Dacă ai ştii dinainte nu ştiu dacă ai mai trăi. Dar despre certitudini am scris ceva la mine în Bârlog...

innuenda spunea...

R-ul ăla înseamnă republicare din blogul vechi. După cum vedeţi nu mă prea dă timpul afară din casă, de aceea scriu mai rar. Îmi cer scuze celor care au mai citit materialele astea.

Popescule, să nu-ţi pară rău, că pe acolo sunt blocuri din 1900 toamna. Doamne fere de vreun cutremur. Altfel, zonă superbună, nimic de zis! Da' mai bine o nevastă superbună! :))

Ambrusha,omul în discuţie credea că banul învârte inclusiv lumea interioară. "Banii sunt cel mai bun afrodisiac" obişnuia să spună. O fi fost, nu am verificat!:)

Ionuţu, mulţam.

Adi, zâmbetele pot avea atâtea nuanţe!

Motanes, dacă aş şti dinainte aş trăi mai informată. Dar sunt şi situaţii când nu aş vrea să ştiu dinainte. Asta este off topic, nu?

hadean spunea...

sigur ca pot:-)

Marian S. spunea...

INNU, stii ca eu mai glumesc, insa acum intreb la modul cel mai serios: aici avem de-a face cu ficţiune sau amintiri ?

innuenda spunea...

Amintiri.

hadean spunea...

innu, tu eşti dintr-o carte :-)

innuenda spunea...

Adi, dintr-un anumit punct de vedere not yet, din altul not anymore.

buburuza75 spunea...

Hehehe! Cunoscut sentimentul. L-am trăit pe alocuri. Eu am scris într-un bileţel refuzul la masă care suna astfel: "Am salată de crudităţi, scrumbie la cuptor şi clătite cu gem de vişine. Dacă silueta mea v-a făcut să credeţi că n-am ce mânca acasă, am deosebita plăcere să vă poftesc să gustaţi şi dvs." Normal că ştiam că nu vine. Scrumbia aia a avut cel mai bun gust.
Aşa au unii impresia, că ne dăm pe ce apă nu curge...
Bravos innu'! Mi-eşti tare dragă, aşa mândră şi preţioasă!

innuenda spunea...

Hai mă, Bubule, a refuzat el aşa meniu bogat? Eu la scrumbia aia mă înmuiam, să ştii! (chit că scrumbia de Dunăre, la mine, e ca slana prăjită la Adi; o mănânc şi apoi bolesc.:)

PS. Eu invitaţii la masă acceptam, să ştii. Deci mândră, mândră, da' nu flămândă!:D

alina spunea...

Innu, da, ești dintr-o carte, nu te contrazice, e o carte frumoasă rău și care mie îmi citește din propriile amintiri.
Să dea Dumnezeu să-mi arunce și mie un sac de timp și o fărâmă din talentul tău, să pun și eu pe hârtie niște amintiri cu același gust (nu, nu de scrumbie, deși și eu sunt de la Dunăre, da' mai din amonte! :)).

innuenda spunea...

Aştept cu interes. Până atunci ai prinţesucile şi cărticelele pe care ţi le oferă ele în fiecare zi!:)

alina spunea...

Păi nu duc lipsa cărticelelor de colorat sau de povești, e drept.

Nu vreau să scriu romanul vieții mele, nici vorbă, dar am câteva scene și personaje care m-au "durut" într-un fel anume și de care tu mi-ai adus aminte cu povestirile tale, m-ai făcut să vreau să le dau viață și de literă, acum mi-ar părea rău să le uit sub praful anilor ...

innuenda spunea...

Păi atunci, fă-o!Scoate personajele tale din amintiri şi trimite-le cu bocceluţa în lume! :)

buburuza75 spunea...

În mod cert n-ar fi refuzat, dacă şi condiţiile ar fi fost altfel, dar având în vedere că în felul ăsta lăsam să se înţeleagă că nu-i decât un papagal bogat şi cu funcţie care se gândea la mine ca la o puicuţă cu care putea să-şi petreacă timpul pentru o vreme, a înţeles că nu se poate lipi şi a roşit ca prostu' când a citit. A mai trimis el flori şi fructe (ce stil au unii!), dar i-a trecut până la urmă... Mărturisesc, florile erau absolut minunate.

innuenda spunea...

Flori şi fructe, interesant!Erau ăntr-un coş? :)