vineri, 24 octombrie 2008

Punct şi de la capăt

Există unele lucruri pe care, oricât ai vrea, nu le mai poţi aduce înapoi. Sau dacă o faci, ceva nu mai e ca înainte. Acestea sunt, de regulă, şi lucrurile cele mai importante în viaţă. Spre exemplu : prietenia.

Am ajuns zilele acestea la concluzia că am nevoie de prieteni noi! Cei vechi nu mai sunt buni pentru mine. Nu, nu m-am schimbat eu. Nici nu au devenit ei, dintr-o dată, canalii. Atâta doar că s-a dus pe apa sâmbetei farmecul acela, subtil, al unei relaţii adevărate, de orice natură ar fi ea.

Ne-am trezit, într-o bună zi, că totul se rezumă la câte-o cafea o dată la trei luni, apoi la câte un telefon de zi de naştere şi de Crăciun, apoi doar la un SMS, apoi la tăcere.

Desigur, dacă mă hotărăsc şi îi sun, o izbăvitoare stare de bine pare să îi cuprindă. E ca şi cum, prietenia noastră ar avea un buton ascuns cu on şi off, închis şi deschis, pe care dacă apăs, tonul vocii lor mă întâmpină la fel de exuberant precum odinioară, glumele curg la fel de firesc, prietenia îşi reia cursul din exact momentul unde rămăsese suspendată. Ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat…Vine apoi mărturisirea lor despre o îndelung chinuitoare aşteptare a telefonului meu întârziat, care pare să-i fi răvăşit zile şi nopţi de-a rândul, torturându-le inima de prieten cu necruţătoarea întrebare “ O mai trăi?”

Sigur, zâmbesc de fiecare dată când aud una ca asta şi nu doar pentru că e gogonată, ci fiindcă există aici un adevăr amar : acela că nimănui nu-i place să îndure uitarea celorlalţi. Când ne aducem aminte noi înşine de câte vreun prieten, uitat fără motiv prin anevoia treburilor zilnice şi-l sunăm, primul lucru pe care îl face e să ne întrebe şăgalnic : « Mai traieşti ? » Formula asta îmi dovedeşte, de fiecare dată, că mai bine se împacă el cu ideea morţii tale, decât cu aceea a uitării lui. Nu e grav.

Accept chiar şi soiul ăsta de egocentrism în prietenie, dar există ceva ce nu aş putea ierta nicicând prietenilor mei : complezenţa. Nu există pe lumea asta om care să urască mai mult decât mine vorbele, gesturile, lucrurile născute din complezenţă.

Adevărul, dragii mei, e simplu ca bună ziua.

Dacă nu mai găsim nimic să ne spunem, în afara unor banalităţi răsuflate despre rate şi impozite, despre şefi, despre profesie, case şi maşini, mai bine să recunoaştem deschis că nu (mai) avem prieteni. Că acesta e punctul terminus al prieteniei.

De aici încolo încep şi nu se mai termină cunoştinţele, politeţurile, vorbele pe la spate, aparenţele. E metastaza prieteniei şi convalescenţa vanităţii. Când se ajunge aici, mai bine spui: punct şi de la capăt!

23 de comentarii:

jane spunea...

eu cred că îţi poţi da seama de la început dacă dintr-un om amabilitatea răsare din conştienţă sau din interes; oamenii nu se schimbă aşa, cu una cu două;
şi mai cred că un om, dacă are noroc, are parte de câţiva, foarte-foarte puţini prieteni într-o viaţă; restul sunt cunoştinţe care se pot purta prieteneşte;
prietenii sunt doar vechi, cei noi trebuie să se învechească ca să-i putem numi prieteni

Cetateanul Popescu spunea...

Hmm, oamenii descrisi de tine intra, la mine, in categoria "amici": ne vedem din cand in cand, bem un suc / o cafea / o bere, "radem-glumim-*&%$^m-platim" si...cam atat.

Prietenii mei, insa, sunt altceva. Cu ei, pana si linistea e graitoare. Cu ei, o tacere si un fum de tigara au semnificatii adanci. Cu ei, un Skype sau un apel telefonic poarta oceane de comuniune. Pana si caderile de semnal la mobil sunt impartasite.

Dar, e adevarat, sunt doar 3 in viata mea. Insa nici unul nu m-ar intreba "mai traiesti?" pentru ca stiu ca ar simti - daca ceva nu e in ordine cu mine - inainte de a le da cineva vestea.

innuenda spunea...

Jane, prietenii cei mai vechi nu sunt, întotdeauna, şi cei mai buni. Ba aş îndrăzni chiar să spun ca sunt cei care te-au dezamagit cel mai mult (regula imi apartine). Personal îi mai am, încă, dar nu mai am încrederea promordială în ei. Îmi plac însă câţiva oameni noi pe care i-am cunoscut.

Cetăţene, vezi tu, nici mie nu mi-e clar cum să delimitez amicii de prieteni. Am încercat să o fac în articol, dar a fost doar aşa, formal. Lucrurile sunt mult mai complexe. De fapt, dacă stau şi mă gândesc mai bine, consider că nu am avut niciodată prieteni în sensul aşteptat de mine. Au fost doar perioade în care m-am minţit că am.
Dar, oricum, sunt în căutare!:)

Cetateanul Popescu spunea...

Innu, eu am rezolvat delimitarea astfel: in mainile caruia dintre ei imi las viata fara a-mi pune intrebari? (uneori am facut-o, la modul fizic). Si am lasat sufletul / intuitia sa raspunda. Sau viata. Cei care s-au "calificat" au cu mine intre 24 si 12 ani de prietenie. Si nici o clipa n-am fost tentat sa schimb raspunsul initial.

Ceilalti... ceilalti vietuiec pe langa mine, uneori.

jane spunea...

şi eu am doar 3 prieteni, dar Prieteni;
peste cunoştinţele mele trebuie să treacă multe şanse de a mă dezamăgi înainte de a-mi deveni prieteni, când le ratează pe toate;
aşa cum a spus şi cetăţeanul, intuiţia nu m-a dezamăgit încă, şi pe ea mă bazez când întâlnesc oamenii noi care-mi plac (-:

meshuga spunea...

bunicul meu spunea ca nepasarea ucide mai lent dar mai dureros.

eu am doar 2 persoane pe care le numesc prieteni buni ,e suficient ,si asa cum zicea cetateanul cand sunt cu ei si tacerea e graitoare.

cat priveste amicii,e chestie formala de socializare si cam atat , nu e moment si prilej de deschis sufletul in fata oamenilor cu care iti bei ceaiul semestrial.

Pisicot spunea...

Perfect de acord.

anyajustme spunea...

Detest situaţiile în care eu pun mâna şi sun vreo prietenă cu care n-am mai vorbit de mult, iar ea mă întreabă, exact cum ai spus :"Mai trăieşti?". La început mă simţeam vinovată. Şi mereu mă trezeam întrebând ca idioata: "Dar tu de ce n-ai dat niciun semn, dacă ...?" ; la care mi se răspundea sec:"A, ştii că eu nu prea sunt cu sunatul...". Aşa că m-am hotărât: selecţie,tată! Nu mai sun pe niciunii din ăştia, să vedem ce-or să facă?
Cine mi-e prieten e acolo chiar dacă nu ne vorbim zilnic şi ne vedem destul de rar. Ştiu că viaţa asta ne aleargă pe fiecare, dar când vorbim, VORBIM, nu facem conversaţie! Da-s extrem de puţini!

Maria Coman spunea...

prietenii sunt putini. si conteaza si daca nu ii auzi/vezi cu lunile. pentru ca discutia se re-leaga in mod firesc. ca si cand n-ar fi fost intrerupta. si nu, nu am reusit sa am prietenii din categoria A dintre oamenii nou intrati in viata mea. aceia au fost pasageri. au venit, au stat putin, au plecat. ceilalti, cei care stiu adevarul despre tine, in fata carora nu simti nevoia sa ascunzi, sa tii pentru tine, aceia au ramas. de mai bine de 15 ani

Maria Coman spunea...

si pentru ca se poarta cifre, sunt tot vreo 3. ei, prietenii mei

ummagumma spunea...

Mi-au mers la suflet insemnarea si comentariile. Excelenta observatia pe marginea lui "mai traiesti?"

hadean spunea...

postarea asta a ta face cât o oră de dirigenţie:-). şi comentariile:-) (al meu nu)

cornelcornenko spunea...

daca ,prietenii ar fi usor de gasit,n-ar mai fi asa multi oameni nefericiti.trebuie sa ne privim si autocritic.nu cumva,ne comportamsi noi "ciudat" si devenim "periculosi" pentru alte cupluri?am dat numai un exemplu. partea cea mai proasta,cred eu, sta in nebunia "economica",in care ne-am azvirlit ca innecatii,dupa revolutie.pietonul,il invidiaza,pe cel cu dacie,asta pe celalalt cu cielo ,samd.invidia,nu face casa buna cu prietenia.trebuie sa invatam,sa gindim normal si asta nu-i usor.apoi ,numai oamenii buni pot fi prieteni.acest sentiment necesita noblete si suflet.un borfas nu poate fi prieten;poate fi doar tovaras de infractiuni. apoi noi romanii suntem nitel cam,sexualizati si cam repede ne justificam intr-o relatie adulterina ,in cercul nostru.apoi prtrecerile asazis nevinovate cind ne bitiim in draci,cu greu sau deloc ,mascind hormonii care ne curg pe nas.apoi dorinta exagerata de inavutire;nu stim sa traim frumos,nici sa fim fericiti.nu zic sa fii fericit cu burta goala,dar nici sa crezi ca singurele concedii pot fi facute in dubai.nu ,in ultimul rind, oare noi sunten prieteni buni,ori ,credem ca prietenii sunt facuti sa ne suporte fitele . daca ai fost trasnita si n-ai murit si nici nu ai vreun betesug,inseamna ca esti norocoasa; la fel si daca ai un prieten sau doi (buni).ceri prea mult ,daca vrei sa ai de unde alege.

cornelcornenko spunea...

daca ,prietenii ar fi usor de gasit,n-ar mai fi asa multi oameni nefericiti.trebuie sa ne privim si autocritic.nu cumva,ne comportamsi noi "ciudat" si devenim "periculosi" pentru alte cupluri?am dat numai un exemplu. partea cea mai proasta,cred eu, sta in nebunia "economica",in care ne-am azvirlit ca innecatii,dupa revolutie.pietonul,il invidiaza,pe cel cu dacie,asta pe celalalt cu cielo ,samd.invidia,nu face casa buna cu prietenia.trebuie sa invatam,sa gindim normal si asta nu-i usor.apoi ,numai oamenii buni pot fi prieteni.acest sentiment necesita noblete si suflet.un borfas nu poate fi prieten;poate fi doar tovaras de infractiuni. apoi noi romanii suntem nitel cam,sexualizati si cam repede ne justificam intr-o relatie adulterina ,in cercul nostru.apoi prtrecerile asazis nevinovate cind ne bitiim in draci,cu greu sau deloc ,mascind hormonii care ne curg pe nas.apoi dorinta exagerata de inavutire;nu stim sa traim frumos,nici sa fim fericiti.nu zic sa fii fericit cu burta goala,dar nici sa crezi ca singurele concedii pot fi facute in dubai.nu ,in ultimul rind, oare noi sunten prieteni buni,ori ,credem ca prietenii sunt facuti sa ne suporte fitele . daca ai fost trasnita si n-ai murit si nici nu ai vreun betesug,inseamna ca esti norocoasa; la fel si daca ai un prieten sau doi (buni).ceri prea mult ,daca vrei sa ai de unde alege.

Marian S. spunea...

Interesant, interesant... unde si cind se deschide lista noua ?

In alta ordine de idei expresia ``mai traiesti, mai ?`` are la mine o nota de gluma si ironie. O mai folosesc si cind sun eu, imediat dupa ce mi se raspunde. Deci pe aceasta putem sa n-o luam chiar asa in tragic.

innuenda spunea...

Cetăţene, Jane şi Maria, înţeleg că trei e cu noroc. Dacă aveţi trinitate şi la prieteni, apoi chiar că sunteţi binecuvântaţi.

Meshuga, nici tu nu stai rău deloc dacă ai 2 prieteni. Eu m-aş mulţumi cu încă unul în afară de soţul meu. Care chiar este prietenul meu cel mai bun.

Pisicot, off topic, te-ai făcut roşcată?!:)

Anyajustme, aceia cu care-ţi pui ambiţia să nu-i mai suni dacă nu au şi ei astfel de iniţiative, nu-ţi sunt prieteni. Probabil că rămân doar ceilalţi care sunt "acolo" şi când te vezi cu ei, şi când nu, şi când vă auziţi şi când nu. Am avut şi eu un astfel de prieten. Poate-l mai am, nu ştiu. El nu m-a mai sunat de când m-am căsătorit.

ummagumma, bun venit pe aici! Şi mulţam de cuvinte frumoase!:)

Adi, oră de dirigenţie zici?:))) Data viitoare vă vorbesc despre polenizare, că tot zicea cornelcornenko (pe care-l întâmpin cu un bun venit pe la noi)despre români că-s uşor cam sexualizaţi!:)
Cornelcornenko, totuşi, m-ai pus pe gânduri. Să nu crezi că nu m-am întrebat dacă nu cumva la mine e buba. Că cer prea mult şi dau prea puţin. Şi nu am răspunsul, pentru că de la situaţie la situaţie, dezamăgirea a venit diferit. Dar ai adunat la un loc nişte posibili duşmani ai prieteniei: gelozia, invidia,sexul,bârna din ochiul nostru...

Marian, chiar dacă s-ar deschide o listă nouă, ea ar fi una virtuală. Că oamenii care-mi plac sunt aici!:)

pantacruel spunea...

f interesanta lectia ta despre prietenie. o mica precizare as face - prietenia este ca si viata. nu are nevoie de clasificari si linii trase dupa un timp (la final de an sau sezon) :). se intampla si se stinge de la sine, pe nesimtite :)

innuenda spunea...

Mare vorbă ai zis, pantacruel!

alina spunea...

Dureros subiect, Innu! Pentru mine cel puțin.

Îmi vine să spun, parafrazând o vorbă din popor: "cine are să-i trăiască, cine nu, să nu-i dorească". Adică prietenii, în cazul ăsta. De suflet. Adevărați. Pentru că eu una da, simt nevoia de împărțire și clasificare și de categorisit când e vorba de prietenie.

Specialiștii în psihologie spun că prietenii sunt oamenii lângă care ne simțim bine, cu care ne simțim bine. Logic, când starea de bine dispare, se duce și relația.

Am cunoscut nenumărați oameni lângă care și cu care m-am simțit bine, o perioadă de timp, în funcție de unde m-au purtat viața și experiențele. Am prins drag de mulți, cu sentimentul că și lor le e drag de mine destul de conturat, și am încercat să-i țin aproape, chiar dacă geografic nu s-a mai putut, măcar cu telefonul sau internetul. Inevitabil, după un timp, oamenii aștia dragi deveneau din ce în ce mai absorbiți de diverse probleme cotidiene, ce zic eu absorbiți, înecați cu totul în viața de zi cu zi! Nimic nu mai ieșea la suprafață, totul se petrecea subacvatic pentru ei ... cred că erau meandrele alea ale concretului, încolăcite de picioarele lor, de nu mai aveau suflu (sau suflet?) pentru prietenii ... well ... răsuflate.

Obosită la rându-mi, am decis să mă opresc din insistențe, și din teama de a cădea în complezențe, și din exces de dezamăgire, și chiar din perspectiva propriilor mele probleme presante la ordinea zilei. Mai ales de când am copii. (Ăsta e clar un eveniment care îți împarte și/sau reduce prieteniile!)

Sunt de acord că timpul e o măsura, nu singura, dar e o măsură bună. Cei care rezistă lângă tine sunt reali, asta e clar.

Mă simt însă depășită, pentru că în ciuda eforturilor mele, uneori mai mult decât considerabile, n-am reușit să păstrez, iată că nu ești singura, Innu, nici măcar prieteniile din copilărie, pe care le credeam nemuritoare ...

Aș da vina (și) pe mine, dar cred că pur și simplu eforturile nu pot fi unilaterale. Cred că aici e buba. Să încetăm să ne zbatem pentru oameni care nu vor să se zbată și ei pentru noi. Chiar dacp, poate, merită, în aparență, de dragul amintirilor comune.

Așa că la mine e închis capitolul pus mâna, a mia oară, eu pe telefon, sau pe tastatură. Ca să văd dacă "mai trăiește".
Vorba ta, Innu, am o criză de luciditate maximă în prezent, refuz să mă consum în relații inutile. Timpul meu este prețios și ca atare îl voi dărui de-acum încolo numai pe merit de merit!

Să dea naiba, poate că devin acră, pretențioasă și cinică, dar zău că am ajuns așa după ce mi s-a pus pistolul la tâmplă, nu m-am lăsat așa ușor!

p.s. Bine că măcar comunicarea prietenească mai are o mică șansă cu blogureala asta ... :))).

innuenda spunea...

Vezi tu, Alina, luciditatea asta a noastră vine cu o grămadă de probleme. Uneori îi invidiez pe acei oameni care nu despica firul in 7 şi se bucură de lucruri aşa cum vin şi când vin.

Sunt, de pildă, mulţi oameni care considera ca au prieteni pentru ca au cu cine se intâlni la o bere sau cafea, cu cine iesi intr-un club, restaurant, cu cine merge la biliard, film sau teatru, ori cu cine-şi petrece concediile.

Eu spun că aceştia sunt doar amici. Prietenia cere o legatură subtilă, o comunicare dincolo de fleacuri. Nu ştiu cum să spun.

Dar e bine să ai şi amici. Unii nici pe ăştia nu-i au!:)

alina spunea...

Aiurea Innu, n-ai pe cine invidia. Nu cred că există om pe lumea asta care să nu simtă nevoia unui prieten real, cu sufletul lângă tine, nu doar cu vorbele (mici sau mari)!

Asta e, draga mea, nu ne rămâne decât să mai căutam, să periem și să cernem, poate avem și noi noroc! Speranța moare ultima. :)

innuenda spunea...

Eu lucrez deja la nişte prietenii. Timpul va spune dacă am lucrat cu folos ori ba!:)

Lucian spunea...

Si eu am 3, poate 4 prieteni apropiati, dar parca ar fi cazul sa incep sa lucrez si eu la niscaiva noi prietenii, desi sunt de acord si cu Maria, de obicei nu prea dureaza aceste noi prietenii.