vineri, 7 noiembrie 2008

Amintirile unei provinciale de oraş

E şase fără zece dimineaţa. Nu am închis un ochi toată noaptea, iar capul îmi vuieşte ca un frigider vechi, înainte să-l oprească din bâzâit termostatul. Vecinul de vizavi şi-a înnodat toate perdelele de la ferestre pentru o gură de aer. Deschid şi eu fereastra, deşi nu ard de nerăbdare să sperii pe nimeni cu mutra asta nedormită.

Afară aerul e deja stătut. Miroase ca după o ploaie scurtă de vară, care nu a făcut decât să întoarcă praful în aer şi să ridice căldura din pământ. Doar uneori se mai simte câte o boare purificatoare, ca şi cum ar fi deschis
uşa cerului vreun înger şi s-a făcut curent. Cam atât despre dimineţile răcoroase de altădată!

Trag totuşi danful dimineţii în piept şi ceva dinăuntrul meu pare să se trezească la viaţă.
E uimitor cum pot mirosurile şi sunetele să îţi aducă aminte de vremuri apuse. Şi se mai zice că imaginea e totul!? Da de unde!...Eu cred că e doar supraestimată!
 

Luaţi de pildă dimineaţa asta. Numai mirosind-o şi mi-a revenit în minte o altă dimineaţa, când provinciala venită la admiterea în Facultatea de Litere Bucureşti a dat cu nasul de zorii de zi ai capitalei. Şi atunci, ca şi acum, vrăbiile chicoteau nepăsătoare la zbuciumul meu.
Şi atunci, ca şi acum se auzeau în depărtări guguştiuci şi maşini în viteză pe carosabilul ud.
Şi atunci, ca şi acum lătra un câine pe aiurea.
La fel se desena în înaltul cerului câte o pasăre şi tot aşa, liniştea tuturor lucrurilor care rămân îmi examina curioasă sufletul, învârtindu-se în jurul lui precum un câine pe lângă imaginea sa din oglindă.

Apoi, o dimineaţă ca asta îţi aminteşte de toate nopţile dormite prin braţele iubiţilor secundari şi nepermanenţi din timpul facultăţii. Când te întorceai, poate, în căminul din Grozăveşti, unde –să zicem- locuiai, şi îţi părea rău sau îţi părea bine şi erai fericită ca un cintezoi sau, dimpotrivă, tristă ca o Violetă de Traviata, după împrejurări şi împrejuranţi. Eram filosoafă pe vremea aia şi foloseam orice pretext pentru inspiraţie la naşterea vreunei pseudo-doctrine.

Ce timpuri frumoase, anii aceia în care nu aveam altă treabă decât să aflu şi să iubesc! Eram un burete uman cu existenţă absorbantă, iar toate bucuriile şi tristeţile mele sfârşeau prin a rezona universal. Am trăit vremuri interesante, cum ar spune chinezii şi sper să mai apuc altele la fel.
Sigur, după treizecișicinci de ani e puţin altfel. Îţi intră în viaţă tihna. Nu e ceva rău, tihna asta. E ca o siestă după o masă bună, ca o scufundare într-o cadă plină cu spumant, atunci când stai nemişcat şi asculţi doar bulele de săpun cum se sparg de pielea ta.

Afară deja se aude mătura femeii de serviciu, pisicile din curte au început să se fugărească în joacă, iar mie mi-a pierit somnul de tot.
 

Adulmec din nou aerul şi mi se pare că-mi aduce în nări parfumul dimineţilor de la bunici, de la ţară. Când mamaia Anita -Dumnezeu s-o odihnească, fiindcă s-a prăpădit- mătura curtea, dădea gâştile pe poartă afară, hrănea populaţia de pui golaşi şi alergători pe care-i scoseseră cloştile în anul ăla ori îl priponea pe câinele Biju (cu accent pe I, nu pe U ca pe la duduile fandosite)...ucigaşul de boboci de gâscă.
Întotdeauna mă fascinau dimineţile la
ţară. Acolo pământul se învârtea mai repede decât în alte locuri. Noaptea mai degrabă te băgai în aşternuturile de finet alb tivite cu şiraguri de colţunaşi croşetaţi, iar lumina mai repede vestea săvârşirea nopţii.
Eram fascinată de lumea aceea străină copilului crescut la oraş.
Gălăgia infernală făcută de toate orătăniile satului care se adunau de pe la fiecare gospodarie întâlnită în drum şi porneau în flancuri către izlazul satului. Faptul că toată lumea salută pe toată lumea şi mai ales faptul că la fiecare răspântie de drum erai întrebat “da’ tu a’ cui eşti, maică?”... toate acele lucruri mărunte constituiau un adevărat regal pentru puiul de orăşean.

Încă mai tânjesc după simplitatea acelei lumi. Încă o cred veşnică…
Îmi tot promit că o să mă sui, într-o bună zi, în maşină şi că nu o să mă mai opresc decât la casa bunicilor, chiar aşa tristă, fără bunici în ea.
Măcar corcoduşele alea din copacul de lângă “privata” din curte vor fi tot acolo, ori mirosul acela aspru de tomate crude, ori poarta cu ivăr de lemn, sau casa vecinei de peste drum, femeie simplă, care a schimbat numele fetelor ei după mine şi sor’mea, Marghioala devenind Mirela, iar Valerica, Violeta, de nu mai ştiam cine strigă pe cine, când ne chemau la joacă alţi copii de pe uliţă.

Minunate fetele de la ţară: bune, sfătoase, harnice, generoase.
Ţin minte cât s-au căznit să ne înveţe într-o vacanţă de vară să curăţăm boabele de porumb de pe ştiuleţi, cu un instrument cu zimţi de metal care se prindea de mână ca o armă albă. Boabe n-am prea făcut noi, decât vreo mână- două, dar am învăţat în vara aia despre prietenie.
Parcă mult ne trebuia nouă pe atunci ca să ne placă cineva !?!

Dar…destul cu amintirile.
S-a făcut deja şapte dimineaţa. La culcare!
O să las geamul deschis, o să aud până adorm zgomotele micului
Paris care se trezeşte şi o să mă simt ocrotită

16 comentarii:

alina spunea...

Un post care mi-a mers la casa sufletului! O să-și spun sora mea de suflet, câteodată așa mă nimerești! :))

alina spunea...

Să-ți spun, evident ...

Marian S. spunea...

Of, of, ce frumos totul ! Dar doar pina la final. Ce-ti veni cu ``micul Paris`` ??? Nu mai e demult asa ceva. E un jeg si devine tot mai jegos. Casele bunicilor mei sunt acum ale verilor mei ca asa plecam... invirtindu-ma !

Anonim spunea...

cat de multa dreptate ai...

Cetateanul Popescu spunea...

Esti o visatoare incurabila, Innu... perseverenta in idealizarea vietii la tara. Oh, da, si copilaria mea a fost frumoasa, intre salcamii de peste drum din care mancam florile cu tot cu praf, genunchii juliti de pietrele de pe maul raului, ciupercile frumos-mirositoare de pe munte si gainile care cotcodacesc de le blestemi ca te trezesc dimineata muuult prea devreme.

Pe de alta parte... sau mai bine nu. Azi nu-ti mai descriu si "cealalta fata" a vietii la tara. Citeste parodia lui Toparceanu dupa Duiliu Zamfirescu (ma rog, re-citeste-o, ca pun pariu c-ai citit-o / ascultat-o de multe ori).

Intr-o alta ordine de idei (hm, hm), oboseala inlocuieste pe furis tasta "m" cu tasta "n". De exemplu, in cuvantul "damf"... (uof, cusurgiii astia!)

hadean spunea...

frumoasa esti, frumos scrii:-). si nu ti-am spus eu ca ochiul e cel mai mare dusman al omului? (bine, nu direct, intr-un comentariu candva)

meshuga spunea...

am plans, gandind la bunica care demult e sus in ceruri.

norocul meu e ca ai mei au dat orasul pe viata la tara si eu am unde sa ma duc atunci cand vreau ca desteptator, cantatul cocosului

deschide fereastra sufletului larg si lasa viata sa te inunde

guest spunea...

dupa ce am citit acest post m-am hotarat sa comentez ceva, astfel ca am deschis pagina de comentarii si m-am trezit ca stau ametita in fata ei sau, mai bine zis,plecata in lumea asta de poveste despre care ne-ai vorbit atat de frumos si nu vroiam sa ma mai trezesc. dar am facut-o, totusi,si a iesit acest comentariu. te las pentru ca vreau sa mai citesc o data, si inca o data...

Alice spunea...

sper ca proiectul cu scrisul cartii e in desfasurare... :)
tare bine le mai zici !

grecoaica spunea...

"burete uman cu existenţă absorbantă" ? cum le ticluiesti, tu, inuu, atat de minunat, parca eram acolo. Insa in legatura cu albiturile brodate, hai sa iti spun ceva haios. Buna mea mama s-a pus pe treaba intr-o zi (credea ca imi va face o surpriza) si mi-a lucrat pentru baldachinul cu 3 arcuri iesite din saltea (nu aparuse relaxa) o lengerie de-ti lua ochii, nu alta. Pernele ma asteptau batoase de atata apret iar cearsaful, cearsafuuuuullll cuuuurrrgeeeaaaaa in falduri brodate cu strugurasi, floricele si alte dracovenii. Eu mai lipseam cu icoana si mainile pe piept! Cred ca acum, surpriza, e pe patul atcuiva. :)))

anna spunea...

curatatul porumbului. da, da. cu zimtzi. si impletitul usturoiului. si privitul indelung la facutul opincilor .. si, si ..

deyu spunea...
Acest comentariu a fost eliminat de autor.
deyu spunea...

Ţara mea nu a fost aşa ţara. Find aproape de oraş , comuna unde am şi locuit până la 9 ani, este singura mea ţara. Acolo mi-au rămas bunicii, cei doi pe care îi mai am.Am legat multe prietenii acolo , însă acum mai merg doar de dragul bunicilor.S-a schimbat atmosfera.S-au schimbat oamenii. M-am schimbat şi eu.
Dimineţile nu au fost niciodată pe gustul meu din cauză că pentru mine, somnul de dimineaţă e cel mai dulce.Însă dacă se întâmplă să mă trezesc de bună voie la orele dimineţii mi-e mai mare dragul să scot nasul pe fereastră şi să îmi umplu sufletul cu prospeţime.
Ar trebui să scoţi o carte. Nu m-aş mai sătura să te citesc.

Marian S. spunea...

Da, vad ca lumea te indeamna sa scrii o carte. Subscriu.

xxl spunea...

Mai buretel, acum esti ciupercuta :). Da sa nu te duci la bunici, ca fara ei locurile nu mai sunt aceleasi :(.

innuenda spunea...

Alina, mă bucur! Spune-mi sora ta de suflet. Sună frumos!:)

Marian, mulţam! Totuşi, mie mi se pare că Bucureştiul începe să arate mai civilizat, mai ornat în ultima vreme. Părculeţe de intersecţii, flori de sezon, copaci frumos frezaţi...:) Dar să ştii că, în Paris, erau zone care mă făceau să cred că-s în Bucureşti. Altfel, sigur, diferenţa e remarcabilă şi ea!:)

Anonim, poate nu-ţi cer prea mult, alege-ţi un pseudonim sau un nume! Nu vorbesc deloc limba anonimică. :)

Cetăţene, sunt, recunosc!:) Dar mie mi-ar plăcea să am o locuinţă (şi) la ţară. Fie ea şi locuinţa mea de vară!:D Cât despre găinile care te trezesc dimineaţa cu cotcodăcitul lor, eu spun doar că sunt o persoană matinală de felul meu. Când mă culc dimineaţa, pe la 5 jumate, deschid fereastra înainte de a mă băga în pat. Îmi place să aud păsările care se trezesc. Unele ţipă ca pescăruşii, altele cântă ca privighetorile (poate chiar or fi...nu mă pricep). E relaxant.

Adi :-) mulţumesc. Dar tot nu-mi amintesc acel comentariu.

meshuga, nu am vrut să te întristez, chiar dacă au fost lacrimi de nostalgie...

Guest, mulţumesc. Nu credeam că amintirile mele interesează. Dar am realizat după toate comentariile voastre că mă înşel. Pentru că, de fapt, amintirile altora le declanşează pe ale noastre.:)

Alice, eşti drăguţă. Da, e proiect în derulare. La finişuri stau mai prost!:)

Grecoaico, eşti nebună!! Când am ajuns cu lectura la faza cu icoana şi mâinile pe piept, am pufnit într-un râs nebun, cu tot cu gura de suc pe care o aveam în gură.Norocul meu că nu eram cu laptopul in faţă, că pentru laptop nu te-aş fi iertat!:)

Anna, cu zimţi, da! Opinci nu am văzut făcându-se, dar aştept să-mi povesteşti ce şi cum!:)

Deyule, se mai schimbă lucrurile, viaţa, oamenii. Doar amintirile frumoase rămân intacte. Mulţumesc şi ţie pentru cuvintele tale. Marian, idem.

xxl, măcar amintirea lor să o fugăresc prin casa bătrânească, cea cu prispă!