luni, 10 noiembrie 2008

Ca un adevărat gentleman

L-am cunoscut într-o seară, la ziua amicului unei prietene care se mutase, de vreo săptămână, împreună cu mine şi cu sora mea, în Grozăveşti. Fugise de un iubit violent, mare artist, care obişnuia să o altoiască dacă uita să-i pună smântână peste sarmale sau apă la flori.

Ea a preferat să se îngrămădească într-o cameră de cămin cu noi, deşi o armată de prinţi salvatori şi-ar fi tropăit caii albi dornici să o salveze. Doar era fostă miss România, o frumuseţe de fată, cu ochi mari, albaştri, buze pline, năsuc de păpuşă şi picioare până-n molari.

Prietena noastră avea o mulţime de relaţii sus-puse. Şi, probabil în semn de mulţumire pentru că o ascunsesem de bădăran, ne târa după ea seară de seară pe la cele mai selecte petreceri şi restaurante pe unde era invitată.
Însă, nu o dată mi-a fost dat să văd, cu prilejul acelor petreceri, cum limuzina se transformă în dovleac, iar şoferul în şobolan.
De pildă, în ziua care avea să urmeze acelei seri… Dar să ajungem acolo.

L-am recunoscut în mulţime. Zâmbind, s-a apropiat de masa noastră cu sărbătoritul.
“Nu mă prezinţi domnişoarelor?” a întrebat şăgalnic, fără să-şi ia ochii de la sora mea, către care se şi întinsese să-i pupe mâna.
“Tu n-ai nevoie de nicio prezentare. Eşti celebru!” râse gazda.
Îl prezentă, totuşi, întinzând mâna într-un gest larg către el, în timp ce capul şi-l plecă puţin în partea opusă, într-o poză admirativă. -“Cel mai tare stelist!!”- rosti.
–“Ei, lasă, lasă, că mai sunt şi alţii!”-se apără modest, însă cu toată faţa luminată, vizibil flatat.
Apoi începu să socializeze cu sora mea. La mine asta însemna declaraţie de război. Crescută în complexul mezinei, cumva răsfăţată, cine nu era cu mine, carevasăzică devenea împotriva mea.
“Doamne, cât de frumoasă eşti!- îi spuse surorii mele. Apoi adăugă, uitându-se către mine, zâmbind: “Dacă nu mi-aţi fi spus, habar nu aş fi avut că sunteţi surori. Nu semănaţi deloc!”.

“Ei, nu, asta e prea mult!!”- mi-am zis în gând, în timp ce-mi scoteam ghearele din teacă. Tot restul serii aveam să-l şicanez, ţinându-l numai în sarcasme, tăindu-l în orice spunea, persiflându-l. Astfel că, spre spartul petrecerii, l-am auzit cu satisfacţie rostind, cu gura în direcţia surorii mele şi cu ochii în direcţia mea: “măi, da’ rea mai e surioara asta a ta!”.
Apoi toată lumea s-a pupat cu toată lumea, s-au făcut schimburi de “cărţi de vizită” şi…ne-am dus care-ncotro.

A doua zi, pe la ora prânzului, bate cineva la uşă. Deschid şi, surpriză: omul cu balonul! Frumos îmbrăcat, smart casual, cu ochelarii de soare puţin lăsaţi pe nas, privindu-mă şmechereşte pe deasupra lor. “Sărutmâna. Am venit să te iau să mâncăm!” Eram uimită că venise să mă invite pe mine şi nu pe sora mea, pe care, clar, o plăcuse de la prima vedere. Dar, i-am acceptat cu atât mai mult invitaţia.

Afară, urcată pe gazonul din faţa căminului, ne aştepta o maşină sport neagră, în jurul căreia se strânsese a gură cască un grup de studenţi amatori de maşini bengoase sau de fotbal. I-a semnat unuia, în grabă, pe un carneţel, mi-a deschis galant portiera şi am plecat în trombă.
Pe drum m-a pus să aleg eu muzica şi m-a întrebat dacă am vreun restaurant preferat unde aş vrea să mâncăm. Am spus nu, aşa că a hotărât el. “La restaurantul de la hotel Bucureşti, că trebuie să vorbesc ceva cu nişte prieteni .“

În trafic, pe Ştirbei Vodă cum faci la Berzei dreapta, unul cu autobuz/troleu l-a deranjat pe…distinsul meu însoţitor. “Guriţă, mi se adresă el, dintr-o dată extrem de familiar, vrei să laşi puţin geamul tău jos?”
Nici nu am apucat să deschid bine geamul, că un ditamai flitul şi pornise din stânga mea, croindu-şi drum -prin faţa ochilor mei îngroziţi- către obraznicul şofer de autobuz, apostrofat şi verbal, pentru o mai bună învăţare de minte.
Îşi făcu după aceea o cruce largă, spunând plin de năduf, “Doamne, mânca-ţi-aş p**a ta, că mare ţi-e grădina!”
Apoi, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat…prevenitor adăugă:”Poţi să închizi acum geamul, să nu răceşti!”

Am închis geamul cu un gest mecanic. În mintea mea începuseră deja să se scrie scenarii abracadabrante.
Mă gândeam că ar putea aştepta mai mult de la dejunul acela şi, văzând că nu-i ies pasenţele, mi-ar putea imputa costul mesei, astfel încât m-am hotărât să nu comand nimic de mâncare, să beau doar o cafea.
Îmi socoteam apoi în gând banii, să estimez dacă îmi vor ajunge de taxi la întoarcere, în caz că mă va lăsa baltă.
Ajunsesem chiar să mă întreb, cu groază, cine or fi prietenii care îl aşteaptă în restaurant şi de ce.

Lucrurile nu au fost, însă, pe atât de dramatice. Prietenii erau doi machedoni, băieţi de oraş pe atunci, nu atât de cunoscuţi ca azi. Au stat cu noi la masă şi “au jucat la serie”. Un joc ciudat cu bancnote. Evident, un joc pe bani. Eu am mâncat până la urmă un cocktail de creveţi şi am băut o cafea. Nu am stat mult. A doua zi intra în cantonament. A plătit el. Apoi m-a condus acasă. Ca un adevărat gentleman!

6 comentarii:

Cetateanul Popescu spunea...

Am cunoscut si io odata, demult, un "simbol" al unei echipe din Bucuresti; care simbol a facut cunostinta cu una dintre cele mai "explozive" colege de grupa si - din neatentie, desigur! - a-ntins mana si i-a cuprins... hmmm... cum sa zic... cea mai apetisanta parte care nu e in fata.

Deh, i-a ratat din greseala fetei mana intinsa; neatentia, domne!

innuenda spunea...

Ăla sigur nu era dinamovist. Dinamoviştii au clasă!:D

Cetateanul Popescu spunea...

Yep, ghicit-ai! Era (e inca, sau pana foarte de curand) stelist. Da' nu spui cine, persoana importanta!

innuenda spunea...

Cetăţene, cred că nu e bine să ne declarăm apartenenţa de club sportiv pe un blog! E ca şi la politicieni: ne pierdem o parte importantă din "electorat" dacă facem asta. Aşa că eu o să spun că ţin cu România! Echipa naţională!:D

xxl spunea...

Ia te uita, abia acum ne spui cum l-ai cunoscut pe Gigi! :)))))))))

innuenda spunea...

xxl, mai încearcă!:)))
Pe Gigi l-am cunoscut, dar în altă împrejurare, la mare, pe când eram studentă. Şi să ştii că este un tip extrem de sufletist. Are suflet bun, nu e doar paradă.

Dar despre protagonist nu spun mai mult. De fapt, nu mai spun nimic. Şi aşa am spus prea mult. Ar putea fi recunoscut, zău!:)