luni, 24 noiembrie 2008

Drumul spre acasă




















(text scris după sărbătorile de Paşte 2008, petrecute la părinţi)

Despre părinţii tăi porţi vorbi în fel şi chip. Pot fi cei mai buni din lume sau severi, bătrâni sau doar „au mai îmbătrânit”, pot fi „mama, adu-mi şi mie un pahar curat din bucătărie” sau „tata, ghidează-mă s-o parchez lateral”, pot fi pisălogi sau discreţi, bucuroşi sau mâhniţi, se pot mândri cu tine sau îţi pot adresa reproşuri din priviri. Dar într-un singur fel sunt de fiecare dată. Părinţii tăi. Mama şi tata. Ceea ce te face pe tine să fii într-un singur fel. Copil.

Drumul spre acasă e lin. Aşa cum ţi-l aminteai. Câmpuri verzi întrerupte de pături galbene din flori de rapiţă, plopi pe stânga şi pe dreapta şoselei.
Umplută la refuz cu bagaje, cadouri, cu muzică şi cu amintirile tale, maşina alunecă, lăsând în spate apusuri fastuoase pe care acum nu dai doi bani. Oglinda ta retrovizoare bate până dincolo de apus, până dincolo de timp. E poarta prin care ochii tăi văd până hăt-departe, în copilărie. Nu te gândeşti decât la bucuria că te vei afla iar în faţa blocului unde te jucai şi vei avea sentimentul acela ciudat că timpul a curs într-o direcţie nefirească. Aproape că nu vei înţelege de ce nu ai genunchii juliţi pe sub ciorapii lycra şi ce caută pantofii mamei în picioarele tale.

Oraşul îţi apare în faţă dintr-o dată. Iar nu ai avut timp să te pregăteşti pentru ceea ce simţi! Trei ore nu-s niciodată de ajuns. Ţi s-a strâns inima, dar ţi s-a deschis sufletul. Ţi se-arată cât a trecut de-atunci, dar şi ce nu se va schimba niciodată. Cum ai putea să-nţelegi o aşa năpastă?!

Afară a început să se însereze deja. A rămas însă lumină suficientă cât să nu pierzi nimic. Niciun detaliu. Cobori în sfârşit din maşină şi tragi hulpav în piept aerul parfumat, străzile, blocurile, oraşul întreg. Copacii sunt la fel ca întotdeauna. Uite corcoduşii, merii, piersicul, caişii...! Doar plopii par să fie mai înalţi. Verdeaţă peste tot, exact aşa cum îţi aminteai. Tufa imensă de liliac alb e tot acolo în faţa geamului de la dormitor şi abia aştepţi s-o vezi mai bine, de sus, de la balcon. În faţa blocului, pe cele două capre de metal, pe care le încălecai când erai de-o şchioapă, încă se aşează puştime.

Vecinele te pupă şi te iau la întrebări. De ce vii aşa de rar?!? Habar nu ai, de fapt! Scapi de ele şi urci aceleaşi trepte pe care le ştii centimetru cu centimetru. Doar le-ai măsurat şi cu piciorul, şi cu fundul. Ba şi cu sufletul. Uite chiar acum, de pildă!
Holul blocului e răcoros şi curat. Ochiul îţi fură în dreapta, muşcând din peretele pe care, cândva ţi-ai scris numele alături de cel al unui băiat. Cutia poştală cu numărul 31. Plină de abţibilduri ?!? De asta nu-ţi aminteşti nimic! Serena se numeşte artista, o să afli sus, când o să-l întrebi pe tata. O răbufnire creativă a unei veri petrecute la bunici de fata surorii tale. Hmm, gândul ăsta te face mătuşă. Bad word!

În casă intri cu trei vârste deodată. Cu copilărie, adolescenţă şi maturitate. Nu ai decât să o alegi pe cea care-ţi convine mai mult. După împrejurări. O să vezi ce bine e să ieşi din baie îmbrăcată cu halatul tău roşu, de adolescentă, să-ţi bagi nasul prin sertarele cu secretele tale de copil, cum ar fi timbrele furate de la „băiatul lu’ mama Stanca din Sibiu”, să hotărăşti ca un om matur o zi de Paşte la Mănăstirea din Tudor Vladimirescu, să te laşi răsfăţată ca o domnişoară de mama care-ţi pune masa şi îţi calcă hainele, să te atârni ca un copil de gâtul tatei pupându-l cu zgomot pe amândoi obrajii, să te uiţi cu duioşie de om matur spre casa părintească...

Bucătăria mamei, luminoasă şi primitoare la fel cum o ştiai, şi fotoliul tău, pe care stai la televizor ca întotdeauna, de-a curmezişul, cu picioarele spânzurându-ţi peste unul dintre braţe, şi dormitorul tău cu zeci de cărţi minunate în biblioteca micuţă de la capul patului, şi mirosul ăla de curat şi de casă de oameni aşezaţi, şi aceeaşi zarvă de copii la joacă răzbătând seara, prin fereastra deschisă, şi gustul inconfundabil al mâncării mamei sau trezitul în aroma de cafea proaspăt râşnită, şi cele două încuietori din baie, şi icoanele şi candela şi tablourile părinteşti, şi masa ovală cu picioare labe de urs, şi slujbele pe care le poţi asculta duminica dacă laşi geamul din baie deschis, şi porţelanurile şi cristalele mamei, şi balconul în care stăteai în nopţile de vara minute în şir, ascultând greierii, şi, mai ales, mama şi tata.

Toate aceste lucruri şi încă pe atâtea le vei lua cu tine oriunde te vei duce. Nu cred că vei avea puterea să vinzi vreodată casa părintească sau să accepţi ideea că părinţii tăi sunt altfel decât nemuritori, iar tu altcineva decât copilul lor.
Cu gândul ăsta te vei întoarce la viaţa ta de adult.

„Alo, mami, te pup! Am ajuns cu bine la Bucureşti. Dar ai răspuns greu, erai la masă?”
–„Ah, nu, mamă. Nu pot să mănânc. Am aşa...o nostalgie de când aţi plecat”...


18 comentarii:

alina spunea...

Mi-au dat lacrimile. Te invidiez.
Eu am pierdut tot ce ai cuprins tu aici în cuvinte atât de potrivite, iarăși, (și) sufletului meu.
Dar îți mulțumesc pentru că m-ai lăsat să mai merg o dată pe drumul către casă, măcar în amintire și cu gândul!
Tot ce-mi doresc acum este să vină ziua în care voi reface drumul ăsta, chiar dacă nu către o casă și niște părinți/bunici, măcar către orașul copilăriei mele, împreună cu copiii mei.

elite spunea...

Aceleasi senzatii le incerc si eu cand ma reintorc acasa, la parinti, la Ramnicu Sarat. Cand ajung la Focsani,mii de fluturasi imi cutreiera prin tot corpul. Numar km dupa Km si parca sunt mai multi decat altadata. Parintii, inca ma mai asteapta in poarta(acum au pus in curte, printre flori, o bancuta pentru a le usura asteptarea). Mama ne pregateste la fiecare tot felul de bunatati, ne serveste ca pe cei mai importanti musafiri. Despre vecini ce sa-ti spun! Bucurosi, iscoditori dar simpatici. Daca merg cumva in oras, nu mai cunosc pe nimeni.Sunt o straina in orasul meu natal iar in Iasi, unde locuiesc acum sunt...venetica.Asa, ca un om plecat in strainatate,pentru care "acasa" isi pierde intelesul. Sa fim bucuroase si sa-i multumim lui Dumnezeu ca ne-a tinut parintii in viata! Pentru mine e suficient sa-i stiu acolo si sa-i aud la telefon.Cand plec de la ei, de fiecare data lacrimi grele imi curg pe obraji si ma obsedeaza intrebarea;"oare e ultima data?"
Dupa starea de deprimare in care te aflai ieri, imi pare normal sa te regasesti " acasa"

meshuga spunea...

cred ca pana la un punct drumul nostru spre " acasa" e comun

sa-i tina dumnezeu in viata pe parinti,iar camera copilariei sa o inchidem cu mii de lacate,pentru a nu lasa timpul sa iasa

Anonim spunea...

Anadana. Privesc prima imagine si vad la capatul drumului, adica acasa, lumina. Apoi in alta imagine imi sare in ochi vasul meu de flori din ceramica.Ce cauta acolo? Iti ascult muzica, citesc si lacrimi grele ma incearca.De unde stie cea care scrie tot ce ma doare? Nu mai e drum spre acasa, eu stau in casa parinteasca, la care n-am putut renunta si plang dupa cei care nu mai sunt de vreo 20 de ani. Atata emotie ai provocat, incat nu pot sa nu ma intreb iarasi de ce nu publici? Adica, da, cariera, e important, e drept, si te inteleg.Oricum, pentru azi mi-ai umplut sufletul de amintiri si iti doresc sa cauti cat mai des posibil lumina de acasa.

Anonim spunea...

Anadana. Privesc prima imagine si vad la capatul drumului, adica acasa, lumina. Apoi in alta imagine imi sare in ochi vasul meu de flori din ceramica.Ce cauta acolo? Iti ascult muzica, citesc si lacrimi grele ma incearca.De unde stie cea care scrie tot ce ma doare? Nu mai e drum spre acasa, eu stau in casa parinteasca, la care n-am putut renunta si plang dupa cei care nu mai sunt de vreo 20 de ani. Atata emotie ai provocat, incat nu pot sa nu ma intreb iarasi de ce nu publici? Adica, da, cariera, e important, e drept, si te inteleg.Oricum, pentru azi mi-ai umplut sufletul de amintiri si iti doresc sa cauti cat mai des posibil lumina de acasa.

Anonim spunea...

Anadana. Privesc prima imagine si vad la capatul drumului, adica acasa, lumina. Apoi in alta imagine imi sare in ochi vasul meu de flori din ceramica.Ce cauta acolo? Iti ascult muzica, citesc si lacrimi grele ma incearca.De unde stie cea care scrie tot ce ma doare? Nu mai e drum spre acasa, eu stau in casa parinteasca, la care n-am putut renunta si plang dupa cei care nu mai sunt de vreo 20 de ani. Atata emotie ai provocat, incat nu pot sa nu ma intreb iarasi de ce nu publici? Adica, da, cariera, e important, e drept, si te inteleg.Oricum, pentru azi mi-ai umplut sufletul de amintiri si iti doresc sa cauti cat mai des posibil lumina de acasa.

Carmen spunea...

de patru ori, wow. perseverent domnul. :-)

ce talent ai tu, innuenda sa induiosesi toate alea. eu nu ma mai simt acasa, de cand...nu stiu daca identific exact momentul. cred ca de cand au hotarat mama si tata, sa-mi refaca camera. si sa-mi dea jos posterele de pe pereti, si sa-mi desfiinteze biroul si sa inlocuiasca patul. patul meu.

si eu cred ca acasa este acolo unde ti-e sufletul.

pantacruel spunea...

superbe poze. bravo innu! :)

Anonim spunea...

Scuze !

Pisicot spunea...

Dă-te-ncolo cu căpşunile tale :P

gabitza spunea...

Am citit si recitit si parca nu ma satur... M-am simtit pentru o clipa acasa, din nou... Si m-a apucat un dor nebun de tot... De locurile si persoanele dragi!
Foarte frumos spus, Innuenda!

innuenda spunea...

Alina, îţi doresc să ai fericirea de a plânge întotdeauna de emoţie, de bucurie, de nostalgia lucrurilor dragi. Niciodată de supărare. Copiii sigur ţi-i vei duce într-o bună zi în locurile copilăriei. Poţi să-ţi planifici asta de pe acum. Totul este să vrei.

Elite, nu eram deprimată. Doar foarte foarte obosită. Nu prea am timp să fiu deprimată. Mai degrabă stresată. Dar vorba ta, ar trebui să ne încărcăm bateriile şi numai la gândul că avem atâtea lucruri pentru care să ne bucurăm, să luptăm şi să-i mulţumim lui Dumnezeu. Părinţii, omul pe care-l iubim, copiii, natura ... VACANŢELE...:D
Cunosc "trataţiile" împărăteşti ale părinţilor cărora le vin copiii acasă. Şi mă bucur că ai fericirea de a avea încă părinţi "pe pământ, nu în gând". Gândurile despre pierderea lor, reprimă-le!:)

Meshuga, ai spus atât de frumos asta! Brava!:)

Anadana, mulţumesc. Să ştii că şi tu m-ai emoţionat pe mine când mi-ai strecurat printre rânduri povestea ta de viaţă (aşa cum au făcut şi alina, şi elite). Dacă te-am făcut, prin dragostea pentru părinţii mei şi nostalgiile mele, să-ţi fie dor de părinţii pierduţi de 20 de ani, înseamnă că am găsit drumul spre inima ta.

Carmen, ai spus un mare adevăr. Casa e unde ţi-e sufletul. Doar că sufletul nostru s-a cuibărit de-a lungul vieţii, în atâtea lucruri şi feţe cunoscute, încât nu e de mirare că ne simţim trădaţi şi înstrăinaţi dacă ne schimbă cineva amintirile.
Fie ele şi despre mobila copilăriei.:)

Panta, pozele acelea doar susţin povestea. Au valoare sentimentală. Nu şi artistică. Dar dacă tu-mi zici bravo, eu stau, să ştii!:)

Pisico', ştiu şi ştii un alergic, pre numele lui de om Vlad, care nu ar fi de acord. Ar intra în rezervă din cauza unei căpşuni!:))
Noi "ăştialalţi, nonalergicii" însă...:)

Găbiţa, :)))) în ritmul ăsta, în curând o să mă sune părinţii şi prietenii din copilărie să-mi mulţumească! Că le trimit copiii/prietenii mai des în vizită.

loristiuj spunea...

Mmm, mi-ai făcut dor de camera mea de la ai mei... în week/end plec acasă :-)

pantacruel spunea...

evident, n-am mai vrut sa laud si textul melancolic. ca ma cam repet in ultima vreme ;)

Pisicot spunea...

Măi doamnă, care Vlad???! :))

innuenda spunea...

Lori, tocmai ce spuneam. Ca vor incepe parintii sa-mi trimita plocoane de multumire!:)))

Panta, well, anumite repetitii nu deranjeaza. Sa moara Bibi!:D

Mme Pisico', Vlad celalat, nu zmeul, generalul

umma spunea...

Eu ma tot caznesc de ieri sa las un comentariu aici, dar nu-mi ies decat niste oftaturi. Eh... primeste-le, ca-s din suflet. :)

innuenda spunea...

Mulţumesc umma. Tot din suflet.:)