vineri, 28 noiembrie 2008

J’accuse!

Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu mă simt de parcă aş trăi de ceva vreme în kafka. Într-o ordine absurdă sau măcar într-o lume în care fantasticul îşi face apariţia în mod invers celui aşteptat. Derutându-te. Facându-te să nu mai înţelegi nimic.

E ca şi cum, în poveste fiind, ai arunca peste cap pieptenele magic, dar nicio pădure nu ar răsări salvator în urma ta, apoi oglinda fermecată şi iar nimic nu s-ar întâmpla. Cum!?! Nicio mare nu s-a ivit izbăvitor între tine şi duşmanii care te urmăresc, deşi tu ai salvat-o pe regina peştilor?!? Helloooo?! Codul de bare a’ lu’ Ispirescu !!?
Păi, eu îmi rup gândul aici să înţeleg ce n-a funcţionat şi voi, cine ştie pe la ce congres al autorilor v-aţi retras?! Mie cine-mi scrie în continuare povestea aşa cum ar trebui?!

Luaţi de pildă istoria locurilor mele de muncă. Imaginaţi-vă că am fost toată viaţa genul care lucrează peste program. Muult peste. Dacă într-un an întârziam însă o oră, dimineaţa, sau plecam fix după opt ore, a doua zi era deranj mare.
Foarte probabil,” obrăznicia” aceea, neobservabilă la alţii, pe mine avea să mă coste totul. Era aluna din Ice Age. Picătura care umplea paharul. Stâlpul de rezistenţă al carierei mele.
Am căutat să mă consolez, spunându-mi că poate mi se trage de la faptul că sunt remarcabilă şi atunci e greu să nu observi că aproape modific peisajul cand dispar, lăsând un gol imens!:)
Dar lucrurile nu erau atât de simple.

Aveam să trăiesc în continuare nedreptăţi de neînţeles. Orice adevăr al meu, odată slobozit, o lua într-o direcţie greşită, căutându-mi duşmanii sau creându-mi-i dintre prieteni. Orice minciună a altora mă nimerea pe mine. Eram o cârtiţă care-şi săpase galeriile sub un teren minat. Şi nu ieşeam la suprafaţă decât ca să constat asta şi faptul că, acolo unde restul lumii vedea, eu eram oarbă.
Am trăit o bună vreme cu sentimentul ăsta, că nu mă pun în acord cu exteriorul. Am trăit, asemeni lui Paul Valery, cu sentimentul de a fi tot şi evidenţa de a nu fi nimic. Până într-o bună zi, când lucrurile nu au mai stat aşa. Sau am uitat eu de ele. Nici nu mai contează.

De o vreme încoace, însă, firescul începe iar să se distorsioneze. Contururile lumii înconjurătoare se îneacă iar în ceaţă. Ilogicul îşi face iar drum prin viaţa mea. Din nou devin o părăseală unde-şi fac cuib tot felul de oameni dubioşi, de resentimente, de frustrări. Numai că de data asta îmi vine să fac precum în bancul cu furnica ruptă de muncă şi oboseală, care întâlnindu-se cu greierele ce pleca la schi în Alpii francezi, îi spune acestuia să-i transmită lui La Fontaine că-l bagă-n mă-sa de misogin! De data asta o să mă revolt şi o s-acuz!

4 comentarii:

ilinca dima spunea...

pai, innu, decat sa te enervezi nu mai bine te duci si tu la schi, undeva unde'i fain, frumos, vin fiert si foc in semineu? :)

innuenda spunea...

Aşa ilinco, pune sare pe rană!:))

anyajustme spunea...

Da, parcă e un fel de conspiraţie a dracilor, uneori! Nimeni nu vede lucrurile bune (şi multe!) pe care le faci, în schimb, toţi îţi sar la gât, ca nişte câini flămânzi, la cea mai mică greşeală!
Am ajuns să-i invidiez pe cei care nu dau doi bani pe nimeni şi nimic!

innuenda spunea...

Anya, nu-i uşor pentru nimeni să fie pus la zid atunci când el se aştepta să-i fie ridicată statuie. Dar, ne adaptăm. La urma urmei, despre asta e totul. Viaţa este un joc în timp real despre supravieţuire. :-)