marți, 25 noiembrie 2008

Leapşa amintirilor

Am o grămadă de amintiri. Cred ca asta este tot ce ne rămâne într-un final. Amintirile. Nu mai păstrăm decât parfumurile altor vremuri, prin care am trecut fără să putem lua nimic cu noi.

Îmi amintesc de străbunica Maria, căreia îi ziceam bunica Mo, care ne-a crescut o vreme şi ne veghea până adormeam, seara. Când venea ora culcării, ne făcea cruce cu mâinile ei noduroase şi apoi ne mai netezea parul de pe frunte de vreo două-trei ori, spunand de fiecare dată la fel : „somn uşor, bunica apără şi păzeşte!” Multă vreme am crezut că formula aceea magică se referea la paharul cu apă care odihnea întotdeauna la capul patului meu de copil, şi de aceea, de câte ori îmi era sete, noaptea, ceream apă spunând „bunica, vreau apără!”

Îmi aduc apoi aminte – eu însămi mirată de memoria olfactivă pe care par să o am- de mirosul ghiozdănelului pe care îl aveam la grădiniţă, şi nepotrivitul colorit al lui, un fel de ou de raţă tivit cu roşu.
Dar mirosul acela specific de cozonac şi de măr şi de pânză de căptuşeală şi de şerveţel şi de pungă de pacheţel făcut de mâinile parfumate ale mamei, şi de jucărie, ah Doamne, ce combinaţie ai născocit ca să mă faci să mă întorc acolo după atâţia ani!
În răcoarea întunecoasă a ghiozdănelului meu s-au oprit mai toate amintirile acelei vârste. Acolo înghesuiam, fără să mă vadă mama, o păpuşică mică, un fel de pitic dezbrăcat, cu părul până în pământ şi corp rigid, din plastic portocaliu, căreia îi croiam haine din degete de mănuşă, din cordoane sau tivuri de rochii. O botezasem Felicia, după o vecină de la etajul trei, o roşcovană fâşneaţă, care se îmbrăca mereu ţipător şi mulat şi îşi lipea vara petale de trandafiri pe broboanele de sudoare care i se formau deasupra sânilor, expuşi în decolteuri generoase.

Îmi mai vin în minte coşuleţele din hârtie gofrată cu flori albe şi roşii, trandafiri pare-mi-se şi rochiţa mea cu volane ca neaua, scurtă, pe care mă căzneam s-o lungesc măcar pe părţi, când îmi spuneam poezia la serbare.

Serbările acelea- v-o jur- erau neasemuite. Mi-o amintesc pe mama, cu părul lung şi pantofi cu toc, trebuie să fi fost cam de vârsta mea acum, repetând cu noi paşii de la dansul florilor, zmucindu-ne de mâini când ne mai pierdeam ritmul ori răbdarea şi apoi toate tropăiturile infernale pe podeaua veche, de scândură, din care se înălţa praful până la năsucurile noastre, mai toate cârne, dar fiecare cu destinul şi cu amintirile propriii.

Toate serbările se ţineau într-un cămin cultural de cartier, aşezat în imediata vecinătate a bisericii. Un fel de casă de dansuri, cu nişte trepte bătrâne din lemn, la intrare.
Undeva, odată cu trecerea anilor, amintirile mi s-au estompat şi am pierdut memoria existenţei a două clădiri distincte. Pentru că serbările noastre se ţineau duminica, şi tot duminica, felurile ceremonii, de neînţeles pentru mine pe atunci, erau ţinute la biserica din cartier. Mie îmi rămăseseră într-atât de laolaltă bătăile de clopot şi sunetul acordeonului după care dansam şi mulţimea de oameni mari şi de copiii frumos îmbrăcaţi, încât aş fi putut da mărturie că ambele serbări se ţineau într-unul şi acelaşi loc. Chiar acum vreo doi ani o întrebam pe mama dacă nu cumva- la acea vreme- se făceau serbări în biserică.

Ciudată treabă şi memoria omului. A mea e un fel de Rudolf Valentino pe care, indiferent cât m-ar fi făcut să sufăr ori m-ar fi minţit, continui să-l iubesc cu acelaşi amor fatal.

De obicei n-am timp să mă gândesc la toate câte au fost. Nu că m-aş gândi la altceva cu mult mai important, dar nu ştiu cum să mă conving uneori să mă opresc din marşul acesta forţat prin viaţă. Nu mă pricep să-mi fac timp pentru amintiri, decât acum când vă povestesc vouă sau alteori, când îmi povestesc alţii mie. Asta e leapşa amintirilor.

La urma urmei, poate că nici nu vă interesează amintirile mele. Dar dacă nici măcar atunci când deschidem gura n-am nădăjdui că vom fi ascultaţi până la capăt, cu siguranţă că am amuţi şi atunci nu s-ar mai şti nimic despre nimeni.
Or, trebuie să recunoaşteţi, domnilor, că aşa s-a născut istoria, de la unul cu chef de vorbă.

6 comentarii:

alina spunea...

Miros familiar, chiar dacă diferit, amintirile tale. Miros frumos, a copilărie, a acasă. Miros a liniște, plăcut alinător ... mi-a făcut tare bine să te citesc azi. Din nou. :)

motanes spunea...

Copilăria mea miroase a mieji de nucă...

innuenda spunea...

Alina, spre surprinderea mea şi mie îmi face bine să scriu. Iar amintirile sunt subiectul favorit al unui rac.:)

Motanes, habar nu am cum miros nucile. Dar ştiu că, în copilărie, dulceaţa de nuci era preferata mea, alături de cea de trandafir. Astfel încât, iată, gustul copilăriei mele are ceva în comun cu mirosul alei tale.:)

elite spunea...

Amintiri legate de un Bal al Bobocilor nu ai?(apropo de ce am scris eu pe blog....)

thea spunea...

Ba mie imi plac amintirile altora, mai ales ale celor de varsta apropiata cu a mea; sunt curioasa daca aceleasi timpuri au iscat aceleasi amintiri :). Am gasit o asemanare aici: amintirile olfactive... mi-e foarte dor de un anume miros de praf amestecat cu fum dintr-un sat drag din Baragan; si am fost si eu uimita de memoria mea olfactiva: am terminat liceul acum 18 ani, la Ploiesti; acum vreun an am fost intr-unul dintre magazinele cunoscute de acolo - Omnia pe numele lui - si am constatat ca undeva, acolo, mirosea ca acum 18 ani :). Nu mi-a venit a crede....

innuenda spunea...

Thea, draga mea, nu ştiu dacă ne plac amintirile altora pentru că suntem empatice sau fiindcă avem nevoie încă de poveşti.:)
Dar oricum ar fi, eu mă consider norocoasă că sunt o persoană cu toate simţurile la mine! Asta îmi dă ocazia să trăiesc mai intens şi să retrăiesc mai profund tot ce-mi rezervă viaţa. Probabil şi ţie ţi se întâmplă la fel.:)