luni, 17 noiembrie 2008

În loc să spunem lucrurilor pe nume

"Vreau imposibilul. Iar dacă nu-l pot avea, vreau măcar să-mi fie promis."

Cuvintele acestea au fost scrise de o fată de optsprezece ani care habar nu avea pe atunci că avea sa devina eu.

În mod normal, asemenea gânduri prevestesc drept alienabil orice le-ar urma.
Intâi că nevoia de a accesa inaccesibilul este o vanitate fără seamăn, care te poate determina să faci greseli ireparabile.
Apoi, nici măcar speranţa în imposibil nu e tocmai sănătoasă. Nevoia de a-ţi apropria teritorii virgine poate fi o foame prea mare pentru un singur om şi rişti să nu te mai sature nimic, niciodata. Pentru că această concentrare la imposibil devine, de fapt, o devoratoare reducere la absurd.

Din fericire, mi-am îndepărtat temutele iminenţe, pe măsură ce m-am maturizat. Sau doar am uitat de ele, cu aerul că le-am alungat pentru totdeauna. Mi-am îmblânzit dorintele şi mi-am şlefuit ambiţiile .
Au fost şi ceva pierderi colaterale. De pildă, sărutul prelung, nebunesc şi aproape fără respiraţie mi-a devenit rudă îndepărtată, torentele de pasiune –cunoştinţe întâmplătoare. Şi încă mă mir că viaţa mea a devenit din spectaculoasă, doar pitorească.

Mă întreb, însă, dacă nu cumva acel vechi eu convulsiv a continuat să existe, asteptând, în latenţa clipelor, momentul când îşi va croi, din nou, drum în afară.
Pentru că, dacă mă gândesc la toate excentricităţile mele de până acum, înclin să cred că, de fapt, nu am căzut pradă excesului, ci m-am dedat lui, într-un act conştient de trăirism.
Faptul că ţinteam către luna de pe cer era o promisiune de viaţă trăită printre stele.

Poate chiar ar fi fost mai bine să nu fi aderat niciodată la cumpatare, deşi înclin să cred că într-un final sfârşim prin a o face cu toţii.
Capitulăm în faţa cererilor scandate de mulţime, ne asezăm în două- trei vise confortabile, obosiţi de propriul nostru tumult interior. Dar nu băgăm de seamă că tumultul ăsta se mută apoi în afara noastră, în realitatea imediată, unde alte vise continuă să ne întâmpine, în fiecare zi, ca degetele unui copil socotind sub bancă.

Am înţeles, în sfârşit, că măsura tuturor lucrurilor vine cu o doză de nesinceritate în ea. Ne dăm seama într-o bună zi că, în loc să spunem lucrurilor pe nume, alegem să ne înfăşurăm gândurile, ca pe nişte mumii, în bandaje de cuvinte aluzive.
Ne regăsim răstigniţi pe toate crucile secundare ale vieţii, cu credibilitatea durerii pierdută şi autenticitatea căutării rătăcită.
Ne trezim că viaţa noastră a devenit, aşa cum bine zicea Andrei Pleşu, “un inventar de urgenţe minore”.
Şi realizăm că, de fapt, am ajuns plictisiţi de propria fiinţă. Atât de plictisiţi încât a trebuit să inventăm noţiuni ca “brandingul de persoană”, ca să avem motive de autocunoaştere.

În ceea ce mă priveşte, eu m-am hotarât. Aleg să fiu în continuare o succesiune de ocazii inaugurale.
Pentru efectul placebo care mă face să simt că atâta vreme cât mai pot începe ceva, sfârşitul e departe. Dar mai ales pentru că am descoperit că în viaţă nu există atingeri în treacăt. Există numai un viitor care ne premeditează trecutul, şi fiecare lucru ni se întâmplă doar ca să aibă coerenţă toate celelalte lucruri care ni s-au întâmplat.

later edit: alina a scris minunat o replică la acest articol, care merită citită.

22 de comentarii:

cristina spunea...

Innuenda, te citesc de mult timp si de fiecare data cu revelatia ca descopar cate ceva nou la mine si nu la tine. Nu mai stiu pe care blog te-am "intalnit" prima data, dar in timp ai tot completat blogroll-uri si doar in ultima perioada si pe al meu. Comentez rar pentru ca textele tale sunt complete fara niciun fel de comentariu si pentru ca simt de fiecare data ca e greu si numai sa filtrez prin adevarul lor o experienta personala care are legatura cu ce scrii din sentimentul ca nu o pot spune la fel de bine.

Mi se intampla rar sa gasesc la un loc atata sensibilitate si luciditate coexistand in echilibru si sa dau de oameni care, prin ideile lor si modul de a le pune "pe hartie", sa ma faca sa simt ca pun ordine in propriile mele ganduri. Te felicit si ma bucur pentru tine, pentru relatia ta atat de buna cu cuvintele si pentru priceperea de a le face placute celor care te citesc! :) Probabil zbaterea interioara de care tocmai vorbeai implica din ce in ce mai multa profunzime, pe care tu stii atat de bine sa o pui in cuvinte si pentru altii ... :)

motanes spunea...

Ăăăă... asta am vrut să zic şi eu. Ba nu... Când o citesc pe Innuenda îmi vine să-mi închid blogul.

innuenda spunea...

Cristina, nu ai ideea cât mă bucură ce spui. A putea pune perspectiva ta în ochii altcuiva, dă vieţii oricui dimensiune şi sens.
Este mai mult decât un act artistic. Este un act spiritual. Mulţumesc de aprecieri.

Motanes, ba eu zic să ţi-l ţii deschis şi să-ţi vezi de atuurile tale! Am o colegă care mi-a spus că îi place cum scriu, dar preferă să-i citească pe alţii, care o ajută să râdă şi să se deconecteze după o zi grea. Mi s-a declarat fan Motanes blog.So...:)

alina spunea...

Nu știu dacă de data asta (mai) sunt de acord cu tine. Poate că ai dreptate, și mă ascund, și eu, după cuvinte, dincolo de realități interioare acute.
Dar, sincer, mi se pare că eu una am ajuns într-o zonă de pace, hai măcar armistițiu, cu nebuniile sau aspirațiile imposibile interioare. Nu știu dacă are legătură cu maternitatea (știu, e leitmotiv la mine ... :D), dar ACUM mă simt in the right place, cu mine însămi. Exteriorul mă omoară ... aia e mai grav ... :)).

alina spunea...

Hai, soul-sis, că mi-ai dat de lucru/scris, m-am apucat de detaliat (și aberat) până la urmă la mine pe blog. :))

Nici pe departe atât de coerent și inteligibil și frumos alcătuit în cuvinte precum tine, dar ... m-am străduit! :)

almanahe spunea...

Într-adevăr. De la ce porneşte şi cum anume urzeala în care ne zbatem? De la un accident, de la o fiinţă pe care n-am pus-o la socoteală? Visători, ne cramponăm în idei despre singura noastră viaţă şi de un fleac numit fire omenească. O tevatură cu aspect de război aceste toate negăselniţe, iară noi un biet cor comic bocind mila Domnului. :)

innuenda spunea...

Alina, mi-a plăcut mult articolul tău (ca dovadă, l-am linkuit în later editul textului meu). :)

Almanahe, bun venit pe la mine.:)
Poate porni de oriunde. Orice declick s-ar produce, va avea legătură, de fapt, cu noi.

Articolul de faţă este o pledoarie pentru autenticitate.
Oricare ar fi ipostazele în care te găseşti, important este să fie în acord cu ceea ce simţi, ce vrei şi ce poţi. E important să "fii ceea ce eşti" (Albert Camus), să găseşti o modalitate de a te exprima, de a te defini şi de a te extrage din cotidianul robotizant.

Şi mai ales, e o invitaţie de a face asta până la sfârşitul vieţii, pentru că, uneori, uităm să ne mai căutăm. Iar ceea ce părem să fim este doar ceea ce a trebuit să fim.

ina bixade spunea...

ooo, daaa, Innuenda draga, ne cam complexezi, motanes are dreptate, ne faci sa ne inchidem blogurile:) talentul tau scriitoricesc ar trebui valorificat la o scara mai inalta, nu stiu, sa publici undeva si...sa venim sa te cumparam din librarii:) spor la scris in continuare!!!

anna spunea...

"degetele unui copil socotind sub banca"

cea mai buna metafora pe care am citit-o in ultima vreme. frumos, innuendo, tare frumos.

Carmen spunea...

ce mi se pare mie trist este ca ajungem ca ne construim impotriva noastra. incercam sa "devenim" si uitam sa "fim", cu remuscarile, cu dorintele, cu emotiile, cu capriciile si cu visele noastre.

azi te-am citit prima data. si ma bucur. este ingrozitor de misto blogul tau :-)

Garfield spunea...

imi plac oamenii care indraznesc sa-si imagineze lumea si pentru care nu exisa suficiente motive sa plece in cautarea ei...

imi place cum ai scris.

innuenda spunea...
Acest comentariu a fost eliminat de autor.
guest spunea...

in concluzie, imposibilul este fermecator si atractiv si oricat ne-am cuminti gandurile de a-l atinge, dorinta zace mocnit in noi. si asa cum spunea si cristina, textele tale sunt atat de complete (daca ma pot exprima asa), incat orice comentariu ar arata acelasi lucru pe care il spui tu, dar cu alte cuvinte

innuenda spunea...

Mulţumesc Inna, Anna, Carmen, Garfield.
Inna, nu vreau să complexez. Vreau doar să dau de gândit, de visat, de contrazis, de...ceva. Vreau să provoc.

Anna:-), am zis mulţumesc? Cred că da.:)

Carmen, bine ai venit pe blogul meu. Ai spus foarte bine că tot devenind uităm să fim. De fapt, e ca-n vorba aia celebră: viaţa este ceea ce se întâmplă în timp ce noi ne facem planuri...sau cam aşa ceva. M-ai făcut să zâmbesc şi cu acel "îngrozitor de mişto". Dar e de bine. Deci mulţam!:)

Ah, uite Garfield, şi mie îmi place ceea ce tocmai ai spus. Este o mare taină acolo, pe care tu ai pătruns-o.:)

Guest, poate că adevărul fiecăruia se cere rostit altfel. Oricum, îţi mulţumesc şi ţie. Văd că-s ca la premiile Oscar. Tot mulţumesc întruna. :))

gabitza spunea...

Foarte frumos! Si eu te admir de ceva timp, citindu-te. N-am indraznit sa las nici un comentariu din aceleasi motive invocate de cristina, motanes, guest... mai mult sau mai putin toti cititorii tai:)
Felicitari, Innuenda! Felicitari pentru cuvinte, stil, pentru ideile pe care le expui si...pentru sufletul pe care il lasi sa se ghiceasca din paginile tale!

alina spunea...

Innu, mulțumesc că m-ai linkuit, îmi faci o onoare, zău așa, eu sunt mititică pe lângă scrierile tale.
Dar, sora mea de suflet dragă :)), mesajul meu a exprimat, până la urmă, exact, dar exact, ce ai scris tu în replica de mai sus:
"(...) o pledoarie pentru autenticitate.
Oricare ar fi ipostazele în care te găseşti, important este să fie în acord cu ceea ce simţi, ce vrei şi ce poţi. E important să "fii ceea ce eşti" (Albert Camus), să găseşti o modalitate de a te exprima, de a te defini şi de a te extrage din cotidianul robotizant.

Şi mai ales, e o invitaţie de a face asta până la sfârşitul vieţii, pentru că, uneori, uităm să ne mai căutăm. Iar ceea ce părem să fim este doar ceea ce a trebuit să fim."

innuenda spunea...

Gabitza, eşti o drăguţă. La propriu şi la figurat.:) Mă bucur să te am printre prietenii mei virtuali.

Alina,soul siste':), păi mă bucur şi când cineva mă ajută să văd o altă faţetă a adevărului. Sunt atentă şi la ceilalţi, nu doar la mine.

anadana spunea...

Cata dreptate aveti, Doamnelor !Innuenda, continui sa ma uimesti si nu m-am putut abtine sa nu-ti marturisesc din nou.Am devenit de ceva vreme "innuendodependenta"...Ai prieteni virtuali pe masura, ii citesc cu multa placere.

innuenda spunea...

Anadana, mă bucur să aud despre innuendodependenţa ta!:)
Adevărul este că nici eu nu am mai avut vreodată aşa hobby serios şi aşa prieteni virtuali generoşi. Abia acum realizez cât de profundă era lozinca aia din Academia Caţavencu: cititorii noştri sunt mai inteligenţi ca noi.:D

Omul antipod spunea...

eu credeam pe vremuri ca noi ne conditionam singuri viata si ca de noi depinde ce ni se intampla.
inca mai cred asta partial, in sensul ca anumite atingeri in treacat, de care vorbesti si tu, nu sunt intamplatoare niciodata.
dar in rest, micile amanunte din care ne fabricam viata, eu cred ca depind de noi.
numai lucrurile cu adevarat importante, de cele mai multe ori, nu se intampla influentate de noi, ci independent si de multe ori intr-un fel in care ne fac mereu sa ne raportam la ele.
pe masura ce se intampla.
si sa fim bucurosi ca ni s-au intamplat noua :)

Garfield spunea...

uneori cred ca esecul in a nu gasi ceea ce ne este scris este exact faptul ca plecam in cautarea destinului... cred ca ar fi perfect sa asteptam destinul sa ne intalneasca :)

bine, e nevoie de rabdare, dar e mai placuta intalnirea cu ceva ce te-a gasit, decat cu ceva ce ai tanjit mereu :)

innuenda spunea...

Omule Antipod, e prea complexă discuţia asta, despre cine determină lucrurile care ni se întâmplă, ca să o purtăm aici, la comentarii. Cât e liber arbitru şi cât Dumnezeu? Personal, încă am dileme şi pe orice teorie aş apuca-o ajung într-o fundătură.
(Deşi la întrebarea cine a fost mai 'nainte oul sau găina aş răspunde fără ezitare Dumnezeu.:)

Garfield, cred că e ca-n viaţă! Ideal ar fi să intri în comunicare cu destinul tău şi să vă întâlniţi la jumătatea distanţei!:))