duminică, 30 noiembrie 2008

Învăţăturile lu’ mamaie Anita către fiicele Evei

Nu o dată a trebuit să le consolez pe prietenele mele, păţite într-ale amorului greşit îndreptat. Adevărul, însă, a rămas nespus până la capăt. Pe de o parte, nu e niciodată momentul să deschizi ochii cuiva atunci când plânge. Pe de alta, nu aş fi putut nici să le ţin isonul la infinit, scuzându-le cu clişeul iubirii oarbe care vine, zice-se, cu bastonul alb, care face să iubim ticăloşii pentru că nu avem, chipurile, control asupra îndrăgostelii.

Cum ar veni, după teoria asta, sentimentele sunt stat în stat, de capul lor şi incontrolabile, iar noi, oamenii, nişte păpuşi pe sfori.
Eu una cred că asta se întâmplă mai ales pentru că refuzăm să ne tăiem sforile. Ni se pare frisonant să vedem, ca într-un film de acţiune, ce o să se întâmple mai departe în propria noastră viaţă. Ne încăpăţânăm să fim o barcă în derivă, crezând că astfel trăim aventura naufragiului.

Din ce mi s-a arătat până acum, femeile care suferă în dragoste suferă cam de fiecare dată. Aproape toate relaţiile lor au fost nefuncţionale.
Să nu credeţi că, până la relaţia aceea, cea mai mare, irepetabila, iubirea cu I mare, ele şi-au manageriat cu succes relaţiile şi şi-au ales foarte bine partenerii. Nu. Majoritatea covârşitoare face de fiecare dată aceeaşi alegere, numai că sub un alt nume şi un alt chip. Nu că bărbaţii ar fi mai breji. O să vedeţi că nu sunt puţini soţii înşelaţi de o dansatoare într-un bar care vor lua de soţie, data viitoare, tot o dansatoare. Oamenii fac acelaşi tip de alegeri cam toată viaţa.

Nu ar fi de mirare nici ca femeile care suferă din dragoste, puse sub lupă, să releve nişte trăsături comune. Prima şi cea mai importantă ar putea fi aceea că, precum fluturele atras de flacără, ele obişnuiesc să tragă la soiul rău. Numesc soi rău bărbatul aducător de suferinţă. Acela care înşeală ca sportiv de performanţă, iubeşte ca Narcis şi comunică precum autiştii.

De obicei, bărbaţii aceştia sunt atrăgători. Testosteronul le iese prin fiecare por, zâmbetul stă pe faţa lor ca la Hollywood, iar indiferenţa lor…oh, indiferenţa aceea mai ales e înnebunitoare.
Se vor alinia frumos, la uşa casapului, fetişcanele fără experienţă, vulnerabilele, credulele, superficialele, vanitoasele, masochistele…şi lista ar putea continua o vreme.

Cele fără experienţă vor fi atrase de el cu fascinaţia necunoscutului.
Credulele şi vulnerabilele vor aştepta, ca pe o ploaie de primăvară, vorbele lui meşteşugite în ani de experienţă a modelarii materialului feminin.
Superficialele nu-şi vor mai putea desprinde privirea de pe fesele lui bombate, vanitoasele nu vor accepta ideea că nu sunt centrul universului lui, iar masochistele, ei bine ele vor fi singurele fericite, pentru că durerea pe care le-o va provoca el zilnic va face soarele să răsară în universul lor schizofrenic.

Am sentimentul că un soi de sindrom Stockholm, parcă aşa îi spunea apucăturii ăleia de a te ataşa de propriul călău, ne face pe unele dintre noi să ne cramponăm în nonrelaţii, în parteneriate decepţionante cu oameni care nu ne vor sau care nu ne sunt asemeni.

Bunica, femeie de la ţară, Dumnezeu s-o ierte, că s-a prăpădit, obişnuia să-mi spună : “Când te-i mărita mamaie, să nu-ţi iei om mândru. Să ţi-l iei pe ăla care te-a spăla şi pe picioare, c-apăi să ştii că ăla te-a face fericită!” Atunci mi se păreau nişte cuvinte de om simplu. Ce putea să ştie mamaia despre iubire?! Astăzi, de câte ori îmi amintesc acele cuvinte, realizez dimensiunea biblică a lor şi îmi dau seama că bunica mea a fost o femeie înţeleaptă.

10 comentarii:

Luciana spunea...

As continua cu o idee: femeile care sufera din dragoste au (sau au avut) o mama care nu a fost iubita. Din acest motiv, nici ele nu cred ca ca "merita" sa fie iubite.

ritchiu spunea...

că refuză tăierea sforilor, mai înţeleg. dar că trebuie să ceară sfaturi şi păreri legate de sforile înnodate la nesfârşit, n-am să înţeleg niciodată. da, există şi "suedezi", nu numai "suedeze"

alina spunea...

Știu și eu, măi Innu, dacă chiar putem generaliza așa într-ale amorului ...
Oricum nu cred că există una fără alta - iubirea și suferința. Doar că diferă cantitățile, în funcție de persoană și de situație. Și de noroc.
În privința sfătuirilor, eu am renunțat demult să-mi mai expun părerile face-to-face cu subectul afectat, mai ales când este în culmea afectării - și poate de asta am devenit mai asiduu căutată pentru plânsul pe umeri sau vărsarea ofului. Dau senzația de empatie, deși nu sunt, de multe ori, empatică ... :)

Luciana, eu aș spune că o femeie care a făcut una-două alegeri proaste, poate din naivitate sau imaturitate, începe deja să nu mai creadă în ea însăși.
Nu știu dacă e chiar atât de freudiană treaba, sau dacă neapărat nu se cred suficient de bune pentru a fi iubite. Cât am fi de depresivi, complexați, timorați, pesimiști, toți sperăm, într-o mică sau mai mare măsură, că vom fi iubiți.

innuenda spunea...

Lusil, e ştiinţifică această constatare pe care o expui?:))
Sau e aşa, o bănuială plecând de la opiniile psihologilor cum că, inconştient, reconstruimm matriţa casei părinteşti, modelul familial în care am crescut, căutând un partener care să fie reeditarea figurii paterne sau, după caz, materne?

Ritchiu,nu mă îndoiesc de faptul că sunt şi suedezi!:))
Am cunoscut şi eu câţiva!:D

Alina, ne dăm şi noi cu părerea. Sigur că lucrurile sunt nuanţate, de fapt::)

impropriu spunea...

nu era sindromul Helsinki?! cu femeia violata care sfarseste prin a se indragosti de propriul violator?!

Luciana spunea...

Innuenda, desigur ca afirmatiile mele se bazeaza tot pe observatiile din viata de zi cu zi, intarite de unele lecturi.
Alina, spuneam, de fapt, ca femeile descrise de Innuenda pornesc in relatia de iubire cu un sentiment de inferioritate, uneori de neincredere, generat de "exemplul mamei"...
Acum, sunt constienta ca generalizarile te trimit pe un teren minat, dar mi-am asumat riscul...:-)

innuenda spunea...

Impropriu :-), eu îl ştiam de sindrom Stockholm. Dar dând căutare pe google am văzut că i se mai spune şi Helsinki.

Luciana, acum, între noi fie vorba, în timpul liber sunt psiholog. Să vezi ce de copilării nefericite atribui şi eu, cu lipsa alăptării la sân ori ce de "sindroame NFDM"!:))

Anonim spunea...

Anadana. Bunica ta a fost o femeie inteleapta si, cum sangele apa nu se face,se vede ca ai urmat invataturile ca un adevarat Teodosie .Imi place cum naratorul din tine se detaseaza de nefericitele eve tocmai cand te astepti.Ai sensibilitatea si umorul racului si analizezi problema cu spiritul unui psiholog, dar nu in timpul liber, trebuie s-o recunoastem.

giapapadia spunea...

nu nu nu nu nu, aia care par ca ti-ar spala si picioarele sunt unul din tiparele care te fac mereu sa suferi. eu numa de astia am avut, care jurau ca imi aduc si luna de pe cer si au fost toti sau oameni fara vointa sau cun una prea mare si orientata intr-o directia prea gresita. beware, the evil is close : ))

innuenda spunea...

Da, şi mai ales, am auzit, vine într-o formă atrăgătoare. :)) În fine, ideea generală însă rămâne. Să simţi că te iubeşte atât de mult încât să fii convinsă că ar face orice pentru tine!
Din punctul meu de vedere, soţul ideal este acel bărbat pe care simţi că te poţi baza, no matter what! La urma urmei, căsătoria este sau îşi propune să fie un parteneriat la drum lung. So it's good to have someone reliable!:)