miercuri, 12 noiembrie 2008

Partir c’est mourir un peu (A pleca înseamnă a muri puţin)

Sunt lucruri despre care ar trebui să se vorbească numai în şoaptă. Atât de fragilă este realitatea lor, încât s-ar destrăma la prima respiraţie de pământean. Şi totuşi, o s-o fac în gura mare. O să vă vorbesc despre un spirit. Spiritul lui Albert Camus.

L-am cunoscut pentru prima dată într-o zi de toamnă, când i-a venit rândul. Stătuse până atunci pe rafturile generoasei noastre biblioteci, lângă Zola şi Stendhal, chiar deasupra lui Balzac şi probabil se revoltase că mâinile mele parfumate de domnişoară alegeau tot alte volume din raft.
Nici nu m-ar fi putut condamna cineva. Cine ar alege la cincisprezece ani “Exilul şi împărăţia”, “Ciuma” sau “Străinul”, când are “La paradisul femeilor”, “Roşu şi negru” ori “Comedia umană”?!

La Albert Camus am ajuns într-un târziu, prin clasa a unsprezecea, dar odată ajunsă la el, m-am lăsat fermecată pentru totdeauna. De câte ori îi citeam vreun rând mai inspirat, eram invidioasă că nu l-am scris eu prima, doar îl gândisem de atâtea ori înainte.
De fapt, nu era nouă această concurenţă permanentă şi subînţeleasă a mea, ca lector, cu autorul fiecărei cărţi care-mi plăcea. Simţeam, citind acele cărţi, că îmi fusese furat ceva ce crezusem că e numai al meu: strălucirea vreunei idei, căldura radiantă a vreunui sentiment ori simple gânduri răzleţe care-mi sărutaseră conştiinţa în vreo secundă de meditaţie. Toate lucrurile mele îmi apăreau dintr-o dată şi pe nedrept consemnate de altcineva, ca şi cum, ca să îmi facă în ciuda, un scrib invizibil le-ar fi înşiruit sub numele oricui, după dictarea propriei mele memorii.

Şi totuşi pe Camus nu am fost niciodată supărată. L-am simţit ca pe un spirit-geamăn, ca pe o jumătate subtilă a mea, cu care mă întregeam în faţa paginilor lui. Provocam asemănările dintre noi, ignorând în schimb deosebirile, ca pe nişte lucruri de nimic. El îmi răsplătea această pornire de câte ori îi deschideam cărţile, lăsându-mă să lenevesc pe nisipul plajelor, să întârzii pe cheiuri în Amsterdam, să mă închid în mine cu adevărurile lui Meursault sau să mă deschid unei conştiinţe colective în lupta împotriva vreunui flagel. Cu el mă revoltam, iubeam, agonizam în absurd şi renăşteam în credinţă.

Tot cu Albert Camus aveam să câştig, în clasa a douăsprezecea, sesiunea de comunicări ştiinţifice la limbi moderne calificându-mă la faza pe ţară, aşa cum cu el aveam să-mi închei studiile filologice, alegând opera lui pentru tema lucrării mele de diplomă.

Dar ceea ce vreau eu să vă împărtăşesc este un moment în care spiritul lui Camus a venit să stea la taclale cu mine.

S-a petrecut totul foarte firesc. Eu l-am invocat şi el a venit. Nu, nu acum, când înţelepciunea îmi arată drumurile interzise încă dinainte de a apărea semnele, ci cu ceva vreme în urmă. Să tot fie vreo 17 ani de atunci.

Era într-o noapte rece, poate de noiembrie, când cu un anume prilej de curiozitate ştiinţifică şi inconştienţă juvenilă, l-am poftit în camera mea din cămin, în Grozăveşti. Nu o să vă dau detaliile sordide ale întâmplării, lăsându-vă să vă răspundeţi singuri la anumite întrebări mai precise care v-ar frământa. Cert este că veneam la întâlnirea asta după vreo două nopţi în care dormisem cinci ceasuri.

În loc de bineţe, Camus mi-a spus “Fii ceea ce eşti!”- “Ce sunt?”, a venit întrebarea mea firească, iar el a continuat măgulitor “O piatră pe nisipul istoriei”. “Eu vreau să fiu scriitoare, ca tine”, am murmurat. Iar el mi-a spus “Inimă ai! Audaces fortuna juvat”. “Ce să citesc?- l-am întrebat ca pe un mentor…”Citeşte Lenin- Opere complete!” –“Îţi arde de glume?!”...m-am arătat eu nedumerită. “Mais, non, s-a apărat… Numai citindu-l vei şti să faci o revoluţie capitalistă în lumea valorilor fundamentale”…

Mă simţeam buimacă, înfrigurată, uluită de ceea ce mi se întâmpla. El mi-a simţit, însă, spiritul obosit şi mi-a spus-o în franceză :”Ton esprit est fatigue, au Dieu!”…-“Ăsta este pretextul sub care vrei să pleci?”- l-am mai întrebat. Iar el mi-a răspuns, înainte de a se duce “Partir c’est mourir un peu. Adieu!”

Pe Lenin nu l-am citit. Dar noaptea aceea am derulat-o, apoi, secundă cu secundă, fără încetare. Cuvintele lui şi-au săpat tranşee prin memoria mea şi nu contenesc să mă uimească, pentru că par să se actualizeze la nesfârşit. Când încep să uit de ele, se întâmplă ceva care mă întoarce iar cu faţa către Camus.

De pildă, latinescul audaces fortuna juvat aveam să-l regăsesc, la câţiva ani de la momentul întâlnirii, scris cu litere italice, într-unul din eseurile lui, pe care nu-l citisem până atunci.
Apoi, mult mai târziu, aveam să aflu că Partir c’est mourir un peu făcuse epocă printre francezi şi nu fusese, aşa cum am crezut eu, o metaforă născută atunci.

Ce înseamnă toate acestea? Nu ştiu. Habar n-am!
Dar este în ele un sâmbure de miracol al unui fruct necunoscut.

10 comentarii:

jane spunea...

ai dreptate, există o legătură miraculoasă între ei şi noi;
ei scriitorii, fiinţe cu puteri paranormale, care se află în acelaşi timp în mai multe locuri şi suflete, încolţesc în noi cititorii,
iar noi...încolţim şi noi mai departe după posibilităţi (-:

innuenda spunea...

Așa de frumos le spui tu, jane...e o plăcere aproape vicioasă să te citesc.:)

elite spunea...

" Nu merge în spatele meu, s-ar putea să nu conduc. Nu merge în faţa mea, s-ar putea să nu te urmez. Mergi lângă mine şi fii prietenul meu."

innuenda spunea...

Cine a spus treaba asta, elite? Am mai citit-o undeva!:)

Cristina spunea...

Camus, da ... :) El m-a invatat o gramada de lucruri frumos de simtit, printre care ca "Il peut y avoir de la honte à être heureux tout seul" (care mi se pare un fel de slogan genial de bine spus al generozitatii umane).

innuenda spunea...

Cristina, bun venit! Chiar mi-a scăpat vorba asta a lui Camus. Dar e interesantă. De fapt, Camus e cam de citit cu creionul în mână, ca să-ţi iei notiţe. Scrie multe lucruri adânci. :)

elite spunea...

Albert Camus

innuenda spunea...

Ei poftim! :))Tocmai eu să nu ştiu treaba asta!
Oricum, Albert Camus rămâne febleţea mea dintre scriitori. Îmi doresc să ajung în sudul Franţei, la Laurmarin, doar ca să trec pe la mormântul lui să-i pun o floare şi-un gând bun. Am văzut pe internet o fotografie cu mormântul lui şi mi s-a părut nedrept de neîngrijit şi năpădit de ierburi!

Cristina spunea...

Daca ai sufletul la tine nici nu cred ca mai trebuie sa tulburi bucuria momentului punand mana pe creion ... ;)

innuenda spunea...

Bine, aşa e, Cristina. Dar era o vorbă de-a mea şi de-a prietenei mele din facultate. Când ne plăcea un scriitor şi avea texte pe care noi le consideram memorabile, spuneam că "e de citit cu creionul în mână". Să ne luăm notişe, ca la cursurile marilor profesori.:)