joi, 20 noiembrie 2008

Revoluţia din fotoliu

Dacă m-ar întreba cineva cum mi-am petrecut Revoluţia, asta i-aş răspunde: mi-am petrecut-o în faţa televizorului. Cu picioarele -în şosete flauşate de culoarea cărămizii- spânzurându-mi neglijent peste braţele fotoliului rigid din camera părinţilor, adâncită în mine şi în gânduri şi în grozăvia acelor vremuri.

Îmi amintesc de o amiază din decembrie 1989 când am dat drumul la televizorul alb-negru, într-un acces de plictis şi împotrivire zadarnică a mea la astfel de trăiri zilnice. Pe vremea aceea, chiar să fi vrut să vezi ceva la televizor nu aveai ce.

Ca-ntr-un carusel omagial, se perindau -câteva ore pe zi- ştiri despre tovarăşul Nicolae Ceauşescu şi despre tovarăşa Elena Ceauşescu; ritualic, pe micul ecran rulau congrese, holde de grâu, schele, coruri, caschete de muncitori, pionieri recitând patetic, macarale, coregrafii cu salopete muncitoreşti şi utecişti, tablouri cu geam deasupra, secere şi ciocane, femei tunse scurt şi cu permanent, ţesătorii şi vopsitorii, vizite de lucru, secerători şi treieratori, basca din stofă ecosez a tovarăşului, pupături şi buchete imense de flori, mâinile tovarăşei, încrucişate-n faţă peste o poşetă cu mâner scurt, comitetul central, aplauze frenetice, partidul comunist român, Cântarea României…

Era ca un film mut, alb-negru, despre patrie, neam, ţară, popor şi tovarăşi, care se derula peste un orizont gri. O mască serioasă se punea peste o lume caricaturală. Sau invers. Era caricatura unei agonii…

În acea zi, însă, totul avea să fie altfel.
Ţin minte că eram singură în cameră, când am observat că pe sobrul TVR părea să se joace o piesă de teatru mai îndrăzneaţă chiar decât A treia ţeapă a lui Marin Sorescu.

O mână de oameni stăteau aplecaţi unul deasupra altuia, într-un studio al TVR-ului. Recunoşteam unele feţe, un prezentator de ştiri, matur, de la TVR…i-am uitat numele, apoi Ion Caramitru…Nişte oameni se precipitau în fraze de neînţeles care spuneau ceva de genul “Fraţi români, Dictatorul a căzut”…

Tata era la serviciu, soră-mea se pregătea să iasă în oraş, mama robotea prin bucătărie…gătea probabil, pentru că asociez mental acelor clipe un miros puternic de pătrunjel şi de abur.
Ştiam că Dictatorul nu putea fi decât unul, cel de care ne apăram în fortificaţiile propriilor case, ascultând Europa Liberă. Ştiam că vorbele acelea nu puteau avea decât o singură noimă, dar mintea mea era prea tânără pentru certitudini. Am strigat-o instinctiv pe mama. “Mama, vino, vino, repede, i-am spus…” –“Ce vrei, mamă, hai că am treabă…spune, ce e ?” …-“nu, nu, la televizor, vino repede să vezi ceva, am impresia că vorbesc ăştia împotriva lu’ Ceauşescu sau…e o piesă de teatru, nu ştiu ce e asta…vino, vino să vezi!”

Mama a venit cumva neîncrezătoare, cumva într-un suflet, a ascultat o clipă, apoi s-a aşezat pe marginea celuilalt fotoliu, odihnindu-şi în poală palmele ude, deasupra unui ştergar de bucătărie cu care o surprinsese în mâini chemarea mea.

Precizez că amintirile mele legate strict de acele zile sunt şterse, s-au estompat în noianul de zile care le-a urmat…Nu ştiu de ce, amintirile mele despre Revoluţie sunt aşa de gâfâite, de parcă mi-ar fi făcut ocolul sufletului în numai optsprezece ani.
Îmi vin în minte frânturi de uimiri din acea vreme. Speranţe întretăiate de jumătăţi de întrebări. Nimic nu s-a păstrat întreg, pentru că mintea mea nu putea digera dintr-o dată atâta bucurie.

Lumea închistată pe care o ştiam, cu rigorile ei strâmbe, lumea aceea cocoşată de atâta stat în frig şi-n arşiţă pe la cozi pentru orice o să bage de-ale-gurii, lumea în care bananele se coceau numai în ziare pe şifoniere, în care prin galantare erau numai conserve de peşte, în care ne cenzuram şi expresia credinţei în Dumnezeu, lumea aceea în care până şi statuile şi-ar fi pierdut demnitatea, în care coloana infinitului nu era decât o mătanie pe care cerul o socotea boabă cu boabă, rugându-se de pământ să nu-l înghită materialist-dialectic, lumea aceea în care trăiai cu spaima iedului-cel-mic de a nu descoperi că pereţii au ochi şi uşile urechi…, lumea aceea- spun- căpătase dintr-o dată cârja curajului multiplicat.

Aveam să văd la televizor tineri fluturând steaguri cu stema decupată, oameni necunoscuţi îmbrăţişându-se pe străzi, dansând, umplând pieţele.
Mult-tânjita libertate se instaura în sfârşit în spiritele românilor şi, odată cu ea, începea să dispară teama.

Deodată, familia nu mi-a mai fost îndeajuns. M-am simţit, brusc, precum un eunuc printre cadâne şi m-a încercat impulsul de a mă smulge din atmosfera aceea care părea să îmi emasculeze eroismul. Vroiam să fiu acolo unde se întâmpla totul. “Eu plec la Bucureşti- am izbucnit dintr-o dată, seara, când deja ne strânsesem toţi în jurul televizorului”.
“Doamne fereşte, a spus mama, unde să te duci?! Vezi-ţi de treabă, fetiţo! Nu-ţi dai seama cât e de periculos acum! Se poate întâmpla orice, situaţia se poate răsturna într-o clipă şi atunci să vezi prigoană a celor care au ieşit pe străzi !…”

M-am certat cu mama în seara aceea. Apoi cu tata. “ Sunteţi nişte generaţii de laşi!De aceea s-a ajuns până aici" le-am strigat înainte de a mă duce în camera mea unde am izbucnit în lacrimi, cu faţa îngropată în pernă. Apoi a venit sora mea şi mi-a spus: “Au început să tragă. Mor oameni acolo. Stai liniştită, Vio!”
Am stat…

In Galaţi, răstignită în fotoliul confortabil din faţa televizorului, alături de familia mea protectoare, Revoluţia s-a văzut ca un film de aventuri: cu terorişti, împuşcături, răufăcători capturaţi şi happy end.
În Bucureşti se murea pe capete.

5 comentarii:

Cetateanul Popescu spunea...

Innu, n-ai pierdut decat un spectacol. Si eu, ca si tine, am vazut inceputul la televizor (eram cu sotia la socrii mei, am sunat-o pe maica-mea in celalalt capat de tara si i-am strigat "A cazut Ceausescu! Suntem liberi!", iar ea mi-a soptit, speriata "Nu mai vorbi asa la telefon!").

Apoi am vazut "apelurile la apararea Revolutiei" si am decis sa plec la Bucuresti. I-am zis sotiei mele "Eu plec, tu ramai pentru ca daca mor copilu' asta tre' sa aiba macar un parinte" (copilul era inca alaptat la san).Iar ea mi-a replicat salbatic "Daca te duci, merg cu tine. Nu te-am luat de barbat ca sa te las singur in moarte".

In Bucuresti am stat cu un AK47 in mana doua nopti, de garda; tremurau si kilotii pe mine, dar ma tinea imensul sentiment de solidaritate (nu il simtisem pana atunci si a disparut in 28 ianuarie; de asta il urasc pe Iliescu atat de tare).

Am aflat dupa-aia ca a fost teatru de marionete pentru copii fraieri. Am refuzat sa depun cerere de "revolutionar". Mi-e sila.

jane spunea...

Vio? (-:

nu mă aşteptam, dar m-am emoţionat acum, când mi-ai adus aminte;
dădeam cu aspiratorul prin casă, şi am auzit cuvintele alea printr-un noroc, am ajuns lângă televizor exact atunci; şi eu mi-am chemat mama, şi ea a zis du-te! dacă stai acum în casă o să-mi reproşezi tot timpul, du-te, dar ai grijă;
m-am dus şi am avut grijă; dar unul dintre prietenii mei nu, a ajuns la jilava, şi pe urmă i s-a făcut foarte ruşine de ţeapa ce-a luat-o...

motanes spunea...

Eram clasa a 9-a. Am intrat la cinema, la un western şi am ieşit în plină "revoluţie". Pe stradă maşinile claxonau, se puratu steaguri fără stemă, se striga "A căzut dictatorul".

În drum spre casă am auzit de la un radio scos în geam că "Dictatorul a fugit". Mi-am găsit familia uitându-se la televizorul alb-ngeru. Bine că-i schimbaseră recent lampa PL500. Era nasol dacă te lăsa televizorul chiar atunci.

Am avut noroc. Televizorul s-a stricat abia la prima mineriadă. Dar pe a doua n-am mai ratat-o.

deyu spunea...

Ce interesant e sa auzi povesti despre revolutie si din alte parti decat internet, tv , carti ,etc. De fiecare data cand am ocazia mai rog pe cineva sa imi povesteasca. De la mama am retinut doar cat de fericita era ea ca ma voi naste intr-o tara libera , cum tatal meu s-a dus si statea de garda cu pusca si mama plangea la gandul ca ma voi naste orfana. Mai stiu si cat de fericita a fost mama cand a primit hainute si scutece gen pampers de la ajutoare. pe vremea aia erau ceva.
Si mai stiu ceva. Mai stiu ca poate cahir faptul ca m-am nascut intr-o tara in care renastea libertatea m-a facut pe mine sa am spiritul asa de libertin.

innuenda spunea...

Ce nevastă revoluţionară ai, cetăţene!:))

Vio, de la Violeta, Jane. Innuenda nu a prins revoluţia, ea s-a născut mai târziu.:)

Motanes, teveul alb-negru face parte din copilăria mea. Dar aş putea să jur că episodul cu a căzut dictatorul s-a văzut în culori.:)

Deyu, curiozitatea asta e bună!:)