joi, 20 noiembrie 2008

Viaţa ca un barter

Nu-mi plac barterele şi oamenii care îşi trăiesc viaţa ca pe un barter. Adica, ok, pot să înţeleg că, din când în când, puţină reciprocitate nu a omorât pe nimeni. Dar să crezi că există o lege nescrisă a meritului, un fel de dialectică a lui “ia” şi “dă”, c’mon!?

De ce ar trebui să le facem gesturilor noastre frumoase stradă cu două sensuri de fiecare dată: îţi dau- îmi dai, îţi fac-îmi faci, te ajut-mă ajuţi? De ce trebuie mereu să ne întâlnim la jumătatea distanţei?

Există chiar oameni care ţin morţiş să-ţi facă tot felul de servicii nesolicitate, pentru ca la scurt timp, să vină să-şi ceară partea. Mă întreb de fiecare dată dacă s-au apropiat de tine cu planul contrapartidei ăsteia în minte? Am auzit de prea multe ori revolta din spatele unui: “şi câte am făcut pentru el/ea?!”, ca să fie o simplă întâmplare!

Eu nu am perceput niciodată aşa lucrurile. Oricât mi-aş fi dorit-o, faptul că m-am rugat regulat la Dumnezeu nu a fost un schimb care să-mi garanteze împliniri regulate ale dorinţelor. Un bărbat nu a devenit mizerabil doar pentru că eu l-am iubit şi el nu, aşa cum un prieten nu mi-a devenit mai bun dacă mi-a oferit, la schimb, exact acelaşi cuantum de prietenie.

Deşi sunt convinsă că, atunci când interferează cu speranţa, orice voce a conştiinţei şi logicii tinde să fie bruiată, sunt la fel de sigură că speranţa nu ar trebui să premediteze gesturi al căror carat e dezinteresul. Văzută altfel, lumea ar tinde să devină o poliţă în alb pe care noi trecem preţul corect al loialităţii.

12 comentarii:

pantacruel spunea...

ai dreptate, exact asa este viata. ca o prada si ca un barter.
as adauga ca viata este si ca o sita. cernem mereu cu ea, raman numai oamenii importanti, dar nici aia toti si nu de fiecare data. ba chiar si noi ne trezim, uneori, de cealalta parte a propriei noastre site :)
tare de tot alaturarea... "rugat regulat". mi-a sarit in ochi ca un ciob :)

alina spunea...

Totuși, nu cred că poate cineva trăi numai dăruind, fără să primească nimic la schimb. Sună meschin, dar ... ce ne facem, suntem oameni! Până și eu mă trezesc din idealism câteodată și mai pun dop la dăruire! :)

cristina spunea...

Cred ca exista doua extreme. Una e "iti dau ca sa (si) primesc, ca nu ma caznesc degeaba pentru tine", care e una usor trista daca privesti lucrurile mai idealist.
Cealalta e ca pot sa iti tot dau doar eu, nu ma deranjeaza deloc pentru ca sunt facut(a) sa simt implinirea daruind.

In primul caz e clar, e ce spuneai. Pe de alta parte, cred ca si in a doua situatie ai nevoie de un feedback, cumva (ca muritor de rand fara veleitati ascetice), sa poti sa iti sustii motivatia de a continua sau sa stii macar ca ce dai e ce se asteapta si ca asta imbogateste sau macar multumeste in vreun fel. Deci cred ca si in cazul asta exista un fel de asteptare de la cel caruia ii dai ...

Cred ca asa suntem facuti, cu un simt al reciprocitatii, din dilema asta nu putem iesi priviti la comun (dupa ce dam la o parte eventualele exceptii) ;)

Carmen spunea...

ce spui tu acolo, mi se pare desprins dintr-o lume de basm, idealizata si aia.

evident, ca sint gesturi, situatii, momente, in care dai, oferi, ajuti pur si simplu, fara sa ceri nimic in schimb.

dar pe partea sentimentala, de ex, sa dai fara sa primesti, hm, no sir, not for me.

eu personal nu pot iubi neconditionat.

iar daca voi puteti, va admir sincer.

Alice spunea...

Cine da doar ca sa primeasca, face un calcul cum nu se poate mai gresit, iar mai devreme sau mai tarziu, socoteala lui e nefericit deslusita de andrisantul gestului.
Tocmai cand dai fara sa-ti creezi in minte posibilitatea unui retur, esti cel mai adesea placut surprins. Cand daruiesti astfel, e doar o intamplare sa nu primesti inapoi.
Eu impart sincer, iar gestul nu mi-a creat decat arareori inconvenientul de a nu fi fost apreciat la justa valoare, ceea ce am socotit doar o eroare. E felul meu de a vedea partea plina a paharului si incapatanarea de a crede ca pot primi fara sa fi cerut si fara sa trebuiasca sa returnez in mod necesar.

Garfield spunea...

eu vad un pic altfel: cand dai ceva, automat primesti ceva (fie si multumirea de a da). ideea e sa nu te stresezi sa tii evidenta, sa faci calcule. pana la urma se compenseaza toate, unii spun ca totul e echilibru, ce dai ti se intoarce. altii au o alta teorie: ce dai se intoarce dublu (adica ce dai se intoarce ca multumire ca ai dat ceva + ceva la schimb de la cel caruia i-ai dat).

eu am o mica teorie a mea si pana acum nimeni nu mi-a dat un exemplu ca n-ar fi asa: desi spunem de multe ori "fac cutare lucru pentru tine", de fapt facem (si) pentru noi. deci suntem un pic ipocriti (sau doar un pic nerealisti, pentru ca orice am face, ne afecteaza pana la urma si pe noi chiar si atunci cand sustinem ca am facut totul pentru ceilalti)

sper ca am fost coerent. apropo, nu ma refer la nimic material.

zi buna va doresc.

Luciana spunea...

"Viata ca un barter" poate fi studiata foarte dragut avind ca subiect copiii. Cu mare uimire vei observa cum ei, ingerasii, isi cer, la prima suparare, timbrele daruite inapoi, rosii de furie si indignati la maximum de gestul prietenului "nerecunoscator". Este clar ca "do ut des" este adinc infipt psihologia individului si greu de depasit de educatia din familie. Si-atunci nu-mi ramine decit sa le spun copiilor ca fiecare gest generos va fi urmat de rasplata inzecita. In ceea ma priveste, nici nu constituie o minciuna...

ina bixade spunea...

mare filosoafa mai esti:) you have sooo many layers:) te puuuup, Innuenda draga... apropos,innuenda vine de la innuendo?:)

Anonim spunea...

As zice ca e greu pe o strada cu sens unic.E greu, mai ales pentru cei carora D-zeu le-a pus putin in traista atunci cand i-a lasat la drum.E greu pentru cei carora mamica le-a tot repetat sa-si pape bombonelele singuri,sa nu le imparta cu altii,si nu aveau nici 7 ani!E si mai greu, pentru ca ,dupa 7 ani, si-au facut educatia la f.f.As zice ca toate acestea conteaza (si multe altele), atunci cand esti la drum.Unora le place,insa, sensul inic.iinnuenda

Anonim spunea...

unic(n.n.)

innuenda spunea...

Pantacruel, sita mea e cu găuri mari. Uneori e de bine asta, alteori e de rău. Dar am de învăţat din ambele situaţii. Cât despre jocul păcătos de cuvinte, el s+a format de la sine. Nu e premeditat. Pesemne un drăcuşor şi-a băgat coada în tastatura mea pocăită!:)

Alina, da, dar eu cred că aşteptarea aceea, de la omul căruia îi dăruim, are, aşa cum spuneam, legătură mai ales cu speranţa noastră decât cu egoismul. Eu dacă iubesc sau preţuiesc un prieten, vreau să fiu iubită sau preţuită la loc. Dar asta fiindcă sper în lucruri şi legături magice între oameni. Însă ar fi bine să nu ne răzbunăm, să nu întoarcem foaia dacă lucrurile se dovedesc a fi dezamăgitoare.

Cristina, poate face parte şi chestia asta din comunicare. O fi modul în care interacţionează oamenii în societate. La urma urmei, primul a fost trocul. Dar ai dreptate. Nu e uşor să tragi concluzii. Pentru că suntem diferiţi de la un om la altul şi de la un moment la altul.

Carmen, cred că toţi avem prestaţii pro bono în iubire. Dar ne dorim de fiecare dată să scoatem cel puţin cât investim.:)

Alice, practic pentru asta pledam. Deşi cred că majoritatea avem dorinţa de a primi înapoi, ar trebui să ne bucurăm că am dăruit.
Oricum, mi s-a întâmplat să fiu şi într-o tabără şi în cealaltă. Dar îmi place să cred că am sperat. Nu am aşteptat. Pentru că nu am privit niciodată înapoi cu mânie.

Garfield, exact, dar EXACT asta voiam să spun. Să nu fim stricţi. Să nu ţinem contabilitate la bile albe şi negre. Să ne păstrăm prospeţimea dăruirii. În rest, vorba ceea, să sperăm în ce e mai bine, dar să ne aşteptăm şi la ce e mai rău. Ca să fim pregătiţi.

Luciana, copiii sunt cei mai puri. Dar şi cei mai cruzi. Poate unde nu au deprins încă maniera oamenilor maturi de a-şi truca sentimentele.

Ina, te pup şi eu. Sunt filosofă cu juma' de normă. Dar am o înclinaţie către filosofie şi psihologie. Adică despic firul în patru şi apoi îl răsucesc până-mi iese la loc!:D
Innuenda vine de la Innuendo. Sunt fan Queen şi mai ales Freddie Mercury. Aşa că m-am lăsat botezată de ei la intrarea în pielea unui personaj.

Anonim. Nu-mi place să vorbesc anonim. Am mai spus-o pe blog. Hai mai bine să ne cunoaştem!
Referitor la ceea ce spui, personal, obişnuiesc să creditez cu potenţial uman oamenii. Sigur, dacă devine evident că nu e materialul bun, nu mă încăpăţânez!:)

alina spunea...

Rămânând strict în sfera emoțional-sentimentală, sunt de acord că nu e principial și nici sănătos să dăruiești așteptând reciproca.

Nici eu, vreodată, nu am dat cu scopul de a primi înapoi, dar, așa cum ai spus și tu, Innu, am dat cu speranța (mare) că așa va fi. Și cu mulțumirea de a fi dăruit. Până la urmă asta înseamnă cumva că dăruim cu scopul final de a fi noi fericiți, deci într-un mod egoist, oare? :)

Cert că am avut parte de destui oameni care m-au dezamăgit, oameni în care "investisem" enorm emoțional. Și deci, inevitabil, într-o bună zi am încetat să dăruiesc. Am continuat să-mi pese, să mă doară inima de ei, dar mi-am retras încrederea, bunăvoința, timpul. Pentru că nu-mi permit să le irosesc fără folos. Nu e nici asta sănătos.

Așadar aș zice că finalitatea e că tot într-un barter sfârșim. Avem nevoie de reciprocitate, altfel dezechilibrele prea acute în relațiile dintre noi cad în (aproape) patologic. Cineva suferă mult prea tare, cineva se prăbușește.