sâmbătă, 30 august 2008

Dis quand reviendras tu?

"Poate că sunt într-adevăr o maniacă a călătoriilor, un turist înnăscut care trăieşte de la o vacanţă la alta, cu dorul ultimei destinaţii amestecat cu neliniştea viitoarei. Cu toate acestea, doar despre Paris pot spune că este nu un oraş, ci o stare de spirit, pe care o ai sau nu." (innuenda-blogul vechi)



vineri, 29 august 2008

Supermanizarea, fetişurile şi ardelenii

Am început să am aşteptări americane. Pe cuvântul meu. De la industria filmului american mi se trage. Industria asta, vă rog să mă credeţi, mi-a luat la şaibă şi mi-a prelucrat şi mie personalitatea. Cum care personalitate? Aia pe care mi-o formaseră anterior, atât de frumos, filmele ruseşti: Gară pentru doi...Moscova nu crede în lacrimi...Călăuza. Ei, ce filme, Innuenda Innuendorovna! Dar s-a dus vremea lor. Azi se poartă fetişul american! Koneţ filma!

Favorită în cursa fetişismelor de peste ocean porneşte iubita care poartă, în dimineaţa de după, numai cămaşa hăndrălăului. O urmează îndeaproape, la distanţă de-un silicon, blondele tâmpe care se prind de mâini şi sar în sus. Plutonul e şi el format din creaturi asemănătoare: tipe sexi cu şosete pufoase căzute în jurul gleznei delicate; poliţiste cu tocul pistolului prins la jartieră; bunăciuni care înoată goale noaptea; femei îmbrăcate cu pulovere lălâi peste fuste lungi vaporoase, cu pălăriuţe nostime şi converşi (când nu aleargă în cursa fetişurilor, astea din urmă se plimbă cu iubitul şi cu labradorul lor auriu, prin parc)...

E plin de teme consacrate în filmul american. „Desertul” când se cere sau se oferă într-un asemenea film, e semn că trebuie să-ţi trimiţi copiii sub 14 ani din faţa televizorului, că e rost de ceva tăvăleală erotică.

Dacă e să mă gândesc mai bine, americanii ăştia nu fac, de fapt, nimic rău. Doar înfrumuseţează lucrurile. Umflă buze şi sâni, tapează păr, ambalează vise sperând că nu o să le fâsâie nimeni norişorii roz de deasupra promenadei. Cam cum spera ţiganu’ sărac, rugându-se la Dumnezeu, lângă oala cu lapte gata să dea în foc: „Umflă-l, Doamne, umflă-l să avem ce mânca!”.

Ok, exagerează şi yankeii câteodată. Dar nici noi nu înghiţim ca pelicanul, orice. K’mon, man! Cine dracu o haleşte pe asta cu broccoli, mazăre şi morcovi la toate mesele americanilor, când ei ar fi în stare să facă şi ziare din hamburgări, ca să muşte din ele când citesc dimineaţa pe veceu!

Nu ştiu dacă americanilor treaba cu imaginea pozitivă şi spiritul de învingător le vine prin laptele matern, odată cu mandibula cu un număr mai mare ori dacă li se inoculează în familie şi societate, ca anticorp la realităţile dure ale vieţii. Dar nădăjduim într-o molimă plecată de la ei spre România. Vrem şi noi ce au ei. Vrem să ne skyjetizăm în oceanul lor, vrem festfoodizarea, weekendizarea şi barbequizarea lor, vrem joburile lor de vară, bursele lor, helloul şi goodbyeiul lor, vrem blugii lor, mallurile lor, shoppingul cu unitatea de măsură gargantescă a lor, cu baxul şi cu 10-ntr-unul lor. Ba şi special olympics-ul lor.

La americani şi oligofrenii sunt altfel. Noi pe ai noştri îi strigăm handicapaţi şi le dăm însoţitor, ei îi numesc speciali şi le oferă condiţii. Ai lor devin eroi, campioni sau chiar preşedinţi. Ai noştri devin poveri, cazuri sociale, subiecţi de teledon.

Am aşteptat o viaţă americanii, doar nu o să preferăm tocmai acuma europenii!! Dacă americanii umblă la faţa lumii cu corectorul, europenii o stilizează cu dincontrătorul. Ăştia sluţesc realitatea. Ostracizează frumosul. Trebuie să fii nebun să alegi lumea lor. Americanii ne arată ceea ce vrem să vedem. Ne spun ce vrem să auzim. Ne dau ce aşteptăm.

Nu mai e nicio îndoială: suntem în plină supermanizare! Adoptăm lumea asta stilizată. Precum copiii, începem să credem că putem zbura. Dacă, uitându-ne în jurul nostru, nu regăsim decorul hollywoodian, emigrăm. Pur şi simplu.

Poate că pornim spre tărâmul făgăduinţei un exod al ambiţiilor personale. Ori doar căutăm -prin alte părţi- o lume care nu există decât în filme. Cert este că refuzăm să rămânem pe faţeta mai puţin şlefuită a diamantului.

Doar că tot căutându-ne chipul desăvârşit, trupul fără cusur, hainele perfecte, partenerul ideal şi casa de vis, nu realizăm că devenim, uşor-uşor, Mr. and Mrs. Barbie, cu set complet de accesorii.

Păcat! Imperfecţiunea ne dădea morgă umană.

duminică, 24 august 2008

Ca de la femeie la femeie

Ce spune soţia, Shirley Brown...



Ce spune amanta, Barbara Mason...



Ce spune Innuenda...

Nu-ţi cere înapoi dragostea bărbatului tău de la femeia cu care te înşeală. Ce are ea cu el e o dragoste nouă.

De mână cu mama prin târgul de vechituri

Citeam deunăzi pe blogul Mariei Coman despre festivalul de la Mamaia. Iniţial m-a amuzat teribil articolul ei. Apoi i-a dat minţii mele de lucru.

Mă gândeam de câte ori nu ne-am răsturnat în fotoliu cu telecomanda în mână şi nu am râs pe înfundate la vederea vreunor oameni scurtcircuitaţi de timpul lor, ieşiţi parcă din lada de zestre a bunicii, care cântau la vreun festival sau moderau vreo emisiune considerată de noi plicticoasă.

„Unde i-au mai găsit şi pe ăştia, frate?! La veterani de război?!” întreba atunci retoric, stârnind ilaritatea anturajului, vreun adolescent cu tunsoare emo şi pantaloni cu turul căzut. „Ia uite ce freză posedă moşu, zici că e Cezar!” completa altul caterinca. „Da mă, da’ ce marfă de costum are! Din stofă rară, care nu se mai fabrică de pe vremea războiului, eh!?!”.

Adolescenţii ăia, poate îmbrăcaţi şi tunşi altfel, puteam fi noi acum câţiva ani. Dar la fel de bine, peste câţiva ani, am putea fi noi prăfuiţii.
Unii oameni, nu mulţi, au tendinţa de a lua culoarea timpului în care trăiesc. Pot fi, cred ei, actuali. Asta merge o vreme, apoi...

...„Se încăpăţânează să nu îmbătrânească!” se va spune despre ei când le va fi tuturor clar că se căznesc să intre în atitudini nepotrivite cu vârsta lor. Însă replica aceasta pe ei îi va face fericiţi. Faptul că nu le-a sărit nasturele cât colo şi nu le-a fugit fermoarul în jos va fi dovada cea mai bună că sunt îmbrăcaţi pe măsura lor.

Dar oare nu rămâne de râs un paşoptist îmbrăcat în costum de pionier? Chiar dacă îi vine!? Nu este mai firesc să ducă fiecare stindardul timpului său?

Eu una ştiu că nu vreau să văd bunici cu şosete albe trei sferturi şi părul strâns în codiţă cu pampon. Ori, Doamne fere, în converşi, fuste mini şi cu ghiozdănel lăcuit în spate. Bunica o prefer aşa cum am apucat-o de copil. Maică bătrână cu brâul de lână.Vorba ceea.

Cu toate acestea, simt cum îmi cade turul la pantaloni chiar în momentul în care vă vorbesc, în timp ce vântul culpei îmi bate părul, neapărat din spate. Şi apoi simt cum îmi vine să râd isteric, exact ca pe vremea când trebuia să stau serioasă pe o scenă, recitând poezii. Tocmai de aceea, ca să fiu fair faţă de două atitudini între care sunt partajată, vă propun un experiment: uitaţi-vă la festivalul de la Mamaia ca la un film alb negru! Cum aşa? O să vă explic.

Părinţii mei se uită la festivalul de la Mamaia. Şi la Cerbul de Aur. La Teleenciclopedia şi la Atenţie se cântă! emisiunea lui Moculescu. Iar când e weekend se uită la nu ştiu ce emisiune de divertisment a Corinei Chiriac. Pe mine mă amuză preferinţele lor, cumva demodate. Dar înţeleg că le e dor de Albumul duminical de odinioară. De drumurile europene ale lui Aristide Buhoiu. De tinereţea pierdută.

Îmi dau seama atunci că oamenii trăiesc mai degrabă în timpul lor. Aceea este apa în care ei se simt ca peştii. Epoca lor este cea în care ei aveau douăzeci de ani, erau frumoşi şi iubeau. O invocă adesea în fraze care încep cu „pe vremea mea...”.

Pentru unii (dar cum România este o ţară cu populaţie îmbătrânită, înclin să cred că unii ăştia sunt a naibii de mulţi), epoca aceea este cea a anilor 60 sau 70. Volănaşele sclipicioase ale cântăreţelor de festival-la care noi ne uităm astăzi precum la taţii noştri în pozele cu pantaloni evazaţi, cămăşi înflorate strânse pe corp şi tunsori Beatles- le amintesc mamelor noastre de şlagărele Angelei Similea şi toaletele ei unicat. Cu care rupea gura târgului când apărea pe scenă.

Cântecul prăfuit despre iubire devine atunci parte dintr-o romanţă care le atinge coarda sensibilă. Nu mai e festivalul de la Mamaia ceea ce aud şi văd ei, ci muzica sferelor translucide ale timpului pierdut în căutarea căruia au pornit. Festivalul devine în acel moment exact ceea ce-şi doresc, madlena lor, din care muşcă pentru a-şi aminti. E tinereţea fără de bătrâneţe şi viaţa fără de moarte a lor.

Delicateţea cu care-şi ridică degeţelul mimoza de pe scenă le reînvie poate vremurile în care sexul nu devenise putere mediatică, nici înjurătura limbaj familiar. Le aminteşte de vremuri decente, de făcut curte, de frisoanele la vederea unei glezne şi de îndelung aşteptata noapte a nunţii.

Tradiţia înseamnă uneori neconcordanţă cu prezentul. De aceea, nu o să vedem prea curând nici la muzeul satului vilele din Certeze ca fiind reprezentative pentru Maramureş, aşa cum nu vom mai vedea nici prin sate bărbaţi tineri îmbrăcaţi „pe bune” în iţari şi încălţaţi cu opinci. Decât dacă nu cumva vreun reporter local regizează vreo ştire despre păstrarea intactă a tradiţiilor.

Nu mă înţelegeţi greşit. Nu pledez nici eu pentru a face din prezent un târg de vechituri. Vă cer doar să vă uitaţi la festivalul ăsta şi în general, la toate lucrurile demodate, ca la un documentar despre viaţa părinţilor voştri. Şi duioşia pe care o veţi simţi, poate va şterge praful de pe sticla televizorului.

Apoi veţi putea să vă duceţi cu conştiinţa împăcată la home cinema-ul vostru cu sistem Dolby surround şi să vedeţi ultimul concert al lui Marilyn Manson.

vineri, 22 august 2008

Dictatura lui „trebuie”

Vreau să fac doar lucruri care-mi plac. Nu care trebuie. Dacă e o problemă de obedienţă sau una de iresponsabilitate, habar n-am, dar nici nu-mi bat capul să aflu. Cert este că îmi folosesc toată inteligenţa pentru a evita trebuinţele.

Plăcerea este, în schimb, preocuparea mea constantă. Orice aş întreprinde, se dovedeşte a fi în numele ei. Oricare voce a depărtărilor m-ar chema, o face cu glasul ei. Nu e niciodată destulă şi mă las ademenită de bunăvoie în capcanele pe care mi le tot întinde. Fără să-mi pese de consecinţe.

Trăiesc în ţara lui „fac-ce-mi-place”. În lumea lui „je-m’en-fiche”. Şi asta va sfârşi prin a mă pierde. Sunt convinsă.

Luaţi de pildă momentul de faţă. E trecut de miezul nopţii şi mâine mă trezesc la 5.45. În mod normal, la ora asta trebuia să fiu în pat, aburind la temperatura nopţii de vară. Cum fac eu faţă dictaturii lui „trebuie”?! Simplu! Organizându-l în secret pe „vreau”!

Mai fascinată ca un copil în camera comorilor, stau, cu spatele la lume şi cu faţa la monitor, măturând infinitul. Navighez, cu uitătura injectată de oboseală, în măruntaiele necunoscutului, în gunoaiele din mintea altora, în reziduurile unor chimii întâmplătoare, dând sensurile cu susu-n jos şi căutând răspunsuri la întrebări nepuse. Ori poate parole de trecere la un alt nivel.

Mi-au crescut antene virtuale cu care să pot, în sfârşit, pipăi marginile pământului şi urla:„este!”. Avidă să descopăr oameni, culturi, poveşti, diferenţe, fenomene, specii, asemănări, spirite, emoţii. Dornică să aflu centrul universului şi să turbez dansând tribale păgâne în jurul lui. Să mă las în puterea genei mele rebele!

Nu mă mai deranjează demult faptul că sâmburii plăcerii sunt, de cele mai multe ori, îmbrăcaţi în cămăşi cu nervuri amare. Ori închişi precum păpuşile ruseşti, în propria lor mantră lemnoasă. Pentru că m-am prins că formula magică a oricărui ţel este chiar drumul până acolo. Din el îţi vine izbăvirea. De la parcursul acelei aşteptări înfrigurate.

Şi atunci, n-ai încotro. Te îmblânzeşti şi accepţi că, pentru a ajunge la vagonul-restaurant, trebuie câteodată să străbaţi tot trenul.

miercuri, 20 august 2008

Povestea fetelor bătrâne spusă de o fată delicată

M-am născut delicată. Nu-mi place să spun oamenilor vorbe grele, fie ele şi adevăruri, şi asta mai ales pentru că nu îndur expresia de căprioară rănită de pe faţa semenilor mei, atunci când o altă imagine decât cea pe care şi-au făcut-o ei despre sine le este aruncată în faţă. Chiar şi când asist la astfel de scene mă simt cumva vinovată. E aproape o corvoadă, vă spun!

Şi vă rog să mă credeţi, în zilele astea, delicateţea nu e o haină uşor de purtat!
Mai ales că lumea e plină de lăudăroşi cărora le-ai zice vreo două, de urâtănii care organizează concursuri de frumuseţe, de proşti cu pretenţii şi fudulii. Atâta-i de burduşită societatea cu astfel de exemplare, încât uneori te temi ca tu însuţi să nu fii sau să nu apari în ochii celorlalţi ca vreuna din arătările despre care aminteam.

Oricum, nu vom şti niciodată cum ne văd ceilalţi cu adevărat. Şi turbăm la gândul ăsta! Poate de aceea, mai toţi, dacă am avea dreptul la trei dorinţe, am irosi una dintre ele pentru puterea de a citi gândurile oamenilor. Eu una ştiu că aşa aş face. Şi mai ştiu că asta e mare dovadă de vanitate şi că aş plăti-o cu vârf şi-ndesat dacă mi s-ar îndeplini dorinţa, simţindu-mă mizerabil de fiecare dată când aş afla ceva ce nu mi-ar conveni. Însă cine ascultă pe la uşi, să-i fie de bine ce aude, nu?!

Dar destul despre dorinţele nesăbuite ale mele! Să vorbim despre dorinţele normale ale altora. De pildă, să luăm păienjenii de pe cufărul cu pretenţii ale fetelor bătrâne. Aceste fete fără noroc, în lada de zestre au strâns dorinţe. Din ce în ce mai multe. În jurul lor s-au ţesut, ca gogoşile de mătase, alte dorinţe: ale familiei, prietenilor, cărţilor citite, societăţii, până când le-au sufocat universul şi realitatea, sărmana, abia s-a mai zărit.

Dar întâmplarea face ca unele dintre conceptele cele mai dragi ale domnişoarelor mature să fie tocmai cele ale realismului şi normalităţii.
Bărbatul normal este creatura paradoxală prin care-şi relansează ele speranţa la fericire. E însăşi platforma de cuplu a femeilor singure. “Nu cer prea mult!...spun dacă le întrebi ce caută. Vreau doar un bărbat normal, care să mă iubească”.

Dacă te vei apropia, însă, de ele, şi le vei smulge jurnalul parfumat din mână, vei vedea ce înseamnă pentru ele bărbat normal. Vei descoperi nişte persoane care nu-şi pot pune în acord dorinţa cu putinţa. Nişte inadaptate la realitate, care nu au găsit ieşirea din labirintul fanteziilor adolescentine, cu feţi frumoşi.
Bărbat normal vei afla că înseamnă: înalt, suplu dar nu slab, binefăcut dar nu gras, potent în pat, cu studii superioare, cu salariu bun, cu casă şi maşină, care să nu mai fi fost căsătorit niciodată şi să nu aibă copii, care să nu fie ţigan, să provină dintr-o familie bună, să nu bea şi să nu înşele.

Când îţi vor înşira toate acele pretenţii cu aerul cu care îţi cer bişniţarii preţul lor “de nimic” în faţa stadionului, la vreun meci important, îţi va veni să le strigi adevărul în faţă:
“Alooo, cucoană, când te-ai uitat ultima dată în buletin, în oglindă, în ochii celorlalţi şi la concurenţă? Probabil nu de curând, altfel ai fi ştiut că nu mai ai 20 de ani, deja ţi-au ieşit petele de bătrâneţe pe piele şi ridurile talpa gâştii la colţul extern al ochilor, că ai şanţuri între nas şi colţurile căzute ale gurii, tenul coajă de portocală, venele cât macaroana pe mâinile ofilite şi nici cele de pe la glezne nu arată chiar a spaghetă, că ai apucături tip domnişoara Aurica, că te-ai înăcrit şi la propriu şi la figurat, dar mai ales că eşti jalnică, fiindcă îţi expiri disperarea de parcă ţi-ai fi ţinut respiraţia toată viaţa.”

Desigur, nu vei zice nimic din toate astea! Nu le vei aduce tocmai tu veştile proaste şi capul tău nu-l va lua nimeni. Vei gândi numai - că doar eşti o delicată- că fetele bătrâne îşi merită deznădejdea din nopţile în care plâng singure, cu faţa în pernă. Le vei asculta până la capăt teoria normalităţii, în timp ce te vei gândi că le miroase gura, de parcă ar mânca la micul dejun vrăbii moarte înecate în scrumiere pline şi le vei urmări dansul elasticului de spumă lipicioasă care le uneşte buzele veşnic uscate!

Dar de la ce am plecat? Ah, da. Spuneam că sunt o delicată...

duminică, 17 august 2008

Yann Tiersen

Curiozitatea stă să omoare o altă pisică

Nimic nu mă întristează mai tare, decât să văd în jurul meu oameni cu fiinţa otrăvită. Oameni din care frumosul, nemaisuportându-şi traiul fără rost, şi-a luat tălpăşiţa pentru totdeauna. Pentru astfel de indivizi solidaritatea e exaltare, iar umanitatea bravură, dragostea- sex siropos, iar spiritul, violator în serie.

Nu e greu să fii decretat penibil sau excesiv de către un astfel de suflet searbăd. El nu are datele necesare să te înţeleagă şi, probabil, nici resursele pentru a supravieţui în lumea ta. Emoţională. Culmea e că nici nu-i lipseşte. Nu poţi tânji după culoarea cerului dacă te-ai uitat o viaţă în pământ.

Mă întreb dacă nu cumva s-au născut perfecţi, iar viaţa i-a contaminat cu o boală de spirit mortală. Dacă nu ar trebui, mai degrabă, să întârzii în preajma lor şi să-i ajut. Dar nu-i uşor să-i câştigi, când par să aibă vocaţia urâtului, sindromul cazărmii şi orgoliul ultimului cuvânt. Când greaţa şi ordinul sunt singurele autorităţi pe care le recunosc, iar defectul unica proteină care le face muşchiul să vibreze şi-i ajută să meargă mai departe, în mizerabila lor existenţă.

Oameni ca aceştia-mă gândesc- nu vor fi niciodată în stare să dureze ceva. Pentru că ar trebui zidit un suflet de om acolo şi, în ceea ce-i priveşte, asta este doar încă o noţiune abstractă. Şi totuşi durează. Ca-n fimele acelea de groază. Când crezi că totul s-a sfârşit, ceva sticleşte în întuneric şi curiozitatea stă să omoare o altă pisică.

vineri, 15 august 2008

Jane Austin book club

„Clubul de lectură al cărţilor lui Jane Austin” este unul dintre acele filme care te pun pe gânduri. Deşi unora ar putea să li se pară atmosfera cumva prea british, prea calmă pentru aşteptările noastre marcate de tumultul vieţii moderne, filmul nu e deloc unul static. El creează doar o lume cu un mers propriu, subtil, cu legităţi proprii şi interferenţe psihologice ale ficţiunii cu realitatea.

Protagoniştii sunt: o mamă proaspăt înşelată şi părăsită de soţ, fiica ei lesbiană, o tânără profesoară de franceză căsătorită cu un bărbat care nu o înţelege, o iubitoare de câini obişnuită de prea mult timp să fie singură, un tânăr aiurit întâlnit întâmplător şi iniţiatoarea clubului de lectură, o femeie versată, aflată la a doua tinereţe. Toate aceste personaje, cu biografii dezordonate, îşi vor primi răspunsurile de care au nevoie, soluţiile ori iluminările, graţie clubului de lectură.
Introspecţia în viaţa personajelor lui Jane Austin, cu care eroii filmului se identifică fiecare în parte, le va prilejui o izbăvitoare introspecţie în propriile vieţi.

Scenariul este excelent şi regia la fel. Personajele sunt şi ele bine conturate. Toate acestea reuşesc să facă acest film la fel de captivant ca un film de acţiune, numai că o acţiune ce se petrece cumva în interior. O dată în interiorul fiecărui personaj şi apoi în interiorul grupului de lectură care-i aduce împreună. Este un altfel de film, unul pentru cunoscători, nu doar încă un film de dragoste.

Cifra 6, prea prezentă ca să fie o întâmplare, reuşeşte să intrige: 6 membri ai clubului de lectură, 6 cărţi ale autoarei Jane Austin, care trebuiau citite şi discutate în 6 luni. Poate că filmul ne dă astfel cheia unei minţi diabolice, a celei care iniţiază clubul de lectură şi care pare să înţeleagă şi să orchestreze totul, chiar şi când nu spune nimic. În plus, ea însăşi deţine un record personal de 6 foşti soţi, ceea ce o recomandă, într-un mod ciudat, ca pricepută în materie de amor.

Dincolo de originala terapie de grup pe care o propune, filmul este o foarte rafinată dezvoltare a ideii că, deşi mintea fiecărui om deschide universuri personale -fiecare înţelegând viaţa reală sau ficţiunea prin prisma propriilor experienţe- uneori răspunsurile tale stau la alţii.
Şi dacă este adevărat că sunt semne pretutindeni, atunci de ce şi nu şi în paginile romanelor lui Jane Austin?

joi, 14 august 2008

Hotărârile se iau mai sus

Sunt sigură că în spatele nehotărârii stă teama de eşec sau de urmări nedorite. Ca un copil ghemuit cu genunchii la gură, sufletul se ascunde adesea sub plapuma amânării. Dar timpul nu ne poate da decât un termen de graţie, o păsuire de la plata maturizării. Un răgaz ca să ne obişnuim cu ideea că nimeni nu va lua acea hotărâre în locul nostru.

Confruntată cu o dilemă, eu una obişnuiam să cântăresc împărţind în două, cu pixul, o foaie de hârtie. În dreapta scriam avantajele, iar în stânga dezavantajele, lucrurile care mă făceau să ezit. După ce epuizam toate argumentele pro şi contra, trăgeam linie şi socoteam. Dacă erau mai mulţi pro, mă hotăram pe loc. Dacă predominau contrele, însă, nu făceam decât să amân, până-n ultima clipă, decizia. Nu luam, aşa cum ar fi fost de aşteptat, hotărârea contrară.

Multă vreme nu am înţeles de ce se întâmpla astfel. Aveam să descopăr curând însă că, în timp ce pro-urile erau semn că-subconştient- am luat deja hotărârea, contrele nu înseamnau că nu e bine să fac lucrul acela, ci doar că subconştientul meu e încă paralizat de frica de necunoscut. Şi intuitiv ştiam că asta nu e bine, pentru că mi-ar submina eforturile şi deciziile conştiente. Cum ar veni, m-ar sabota din interior. Îmi mai îngăduiam, deci, o vreme, să chibzuiesc împrietenindu-mă cu frica.

Dar, prin nu ştiu ce paradox, orice aş fi hotărât, îmi era validat de timp. Se dovedea a fi decizia corectă. Dacă nu pentru momentul ăla, sigur pentru viitor. Ca şi cum aş fi anticipat ce avea să se întâmple peste o vreme.
Poate de aceea, o parte din mine înclină să creadă că fiecare nehotărâre resimţită nu este decât un truc al destinului, prin care ne întreţine iluzia liberului arbitru. Şi că, de fapt, hotărârile se iau mai sus.

miercuri, 13 august 2008

Dragostea

Dragostea e atunci când, în timp ce-i strângi lucrurile pe care le-a lăsat împrăştiate prin toată casa, îi simţi parfumul şi faptul că hainele alea miros a “el” îţi readuce zâmbetul pe buze. Şi-l ierţi.

Dragostea e când în toiul unei cerţi te umflă râsul văzându-l cum pune buza de jos, puţin răsfrântă, peste cea de sus, a supărare de copil. Sau când îi dai dreptate, deşi ştii că n-are, doar ca să vezi cum i se lumineaza ochii.

Dragostea e când, privind orice poză de grup în care apare şi el, invariabil ţi se pare cel mai frumos din grup.

Sau când e răcit şi tremura sub plapumă, iar tu te lipeşti cu tot trupul de el, ca să-i fie bine. Şi adormiţi împreună.
Ori când îl doare capul şi tu îi pui mâna pe frunte, ca să-i dăruieşti din energia ta.

Dragostea e când îi asculţi respiraţia în timp ce doarme şi dacă ţi se pare că a uitat să respire o clipă, îl mişti uşor ca să te asiguri că totul e bine. Sau când simţi că visează urât şi-i spui Tatăl nostru în gând. Şi-l închini, ca pe un copil.

Dragostea e când nu-ţi mai aminteşti cum era viaţa ta înainte de el, deşi tu îţi aminteşti totul, întotdeauna.

Istoricul cu adresă necunoscută

Într-o bună zi, ne vom trezi că suntem absenţe. De parcă timpul ne va fi decupat ipostază cu ipostază, până am rămas numai contur al unui loc gol. Dacă avem noroc, o mână de copil se va juca, lipindu-ne strâmb straturile, într-un album cu poze. Dacă nu, se va aşterne uitarea.

Oricum, nici pozele nu ar fi rămas prea multă vreme aşa cum au fost. Timpul le-ar fi decupat şi lor frumuseţea. Ne-am fi trezit într-un final demodaţi, noi şi toate lucrurile noastre. Ca o geantă uitată cu anii în aceeaşi debara.

Se spune că vine o zi, când sunt legaţi laolaltă oameni, obiecte şi epoci şi expediaţi către Dumnezeu, istoricul cu adresă necunoscută.

Şi atunci, nu mai bine căutăm să împăcăm de pe acum râsul cu plânsul? Nu mai bine ne adăpostim în iubirea necondiţionată? Nu mai bine acceptăm?

Ştiu. Nu e niciodată uşor. Mai ales noaptea, când bufonii îşi dezbracă faţa de porniri contradictorii, ca să se facă una cu tristeţea. Atunci eşti doar tu şi adevărul acesta.
Atunci înţelegi, în sfârşit, de ce e important să crezi, chiar şi când îţi vine să urli că nu se vede Dumnezeu de la tine, cum hainele împăratului din poveste.