marți, 30 septembrie 2008

Vreau sa fiu directoooooorrrrrrr!

Ciudată mai este viaţa, iar eu, deşi am aflat asta devreme, încă mai stau şi mă minunez până-n ziua de azi! O să vedeţi imediat de ce.

Pe când era lupul căţel şi bunicul băieţel, asta ar veni cam pe când am terminat eu prima facultate, filologia, lucrurile păreau să tragă după ele bolovani mult mai mici. Adică se urneau mult mai uşor decât astăzi şi îi urmau cuminţi gândului, oricât de temerar.

Îmi amintesc, de pildă, o perioadă de scurtă dar intensă confuzie pe care am avut-o imediat după ce m-am văzut cu diploma de licenţă în buzunar.
E drept, erau vremuri tulburi pentru mine, care nu înţelegeam exact când crescusem atât, de mă transformasem din copilul cu părul bălan a’ lu’ mama şi a lu’ tata, în ditamai omul cu responsabilităţi angoasante.

Eram încă în căminul studenţesc din Grozăveşti, dar trebuia să-l părăsesc în cel mai scurt timp, pentru că nu mai aveam statut de student. Ca să-mi plătesc o chirie în oraş, ar fi trebuit să mă angajez, dar eu profesoară de română şi de franceză nu voiam să fiu în ruptul capului. Taman atunci, se mutase la actualul ei soţ şi sora mea, de care eram lipită precum o siameză şi cu care împărţisem camera de cămin toată facultatea.

Aşadar rămăsesem descoperită în faţa unui univers ostil. Viaţa mea de om matur începea prin a mă da cu capul de pereţii obstacolelor.

În pană de idei şi de prieteni, am ieşit într-o seară târzie şi mi-am aşezat curul plin de gânduri pe bara din faţa căminului, la picior cu o sticlă de pepsi şi în mână cu un pachet de ţigări. Şi cum stăteam eu aşa, ca la Hamangia, meditând în greaca veche, singură cuc, la adăpostul întunericului, îi văd apărând pe soră-mea şi pe cumnatul meu, pe care nu-i aşteptam.

A fost de-ajuns să mă întrebe ce fac acolo singură, la ora aia târzie şi neajunsurile mele în vârstă de 22 de ani au şi explodat într-un noian de lacrimi şi sferturi de vorbe. Deja impacientaţi de amploarea pe care părea să o aibă suferinţa tinerei Werther, m-au luat aşa cum eram -în şort şi şlapi- la un suc cum se cade, pe o terasă.

Drumul acela a fost un drum iniţiatic, vă spun! Nu pentru că acolo mi-au iscodit în voie tristeţea, prilej cu care au aflat că simt cum îmi dă bineţea ratarea, cum mi se mută cu arme şi bagaje nevolnicia în viaţă şi cum universul cască o gură neagră cu care să mă înghită. Ci fiindcă sora şi cumnatul meu m-au luat la o discuţie subtilă, de asumare a misiunii mele în viaţă, spunându-mi că sunt doar puţin dezorientată, pentru că nu mi-am definit încă idealul.

„Uite, mi-a spus cumnatul meu, dacă ai putea să faci orice, orice-ţi place ţie, indiferent de facultatea pe care ai terminat-o, cam ce ai vrea să faci? Ăsta e primul pas înainte de a-ţi căuta un loc de muncă. Hotărăşte acum, aici, ce vrei, de fapt, să fii!”

Singurul lucru pe care am fost în stare să-l articulez printre sughiţuri de plâns, a fost „Vreau sa fiu directoooooorrrrrrr!”, moment în care am izbucnit toţi trei în râs şi asta a rămas nota generală a serii, până la sfârşit. Când m-am întors în cameră eram deja mântuită de demonii ratării.

Şi acum vine partea frumoasă: la fix o lună de la acea întâmplare, eram unsă director.

„Vezi ce simplu a fost? A fost suficient să-ţi doreşti!”, a triumfat omidian cumnatul meu când ne-am revăzut.
Am râs, dar eram eu însămi uimită! Poate rostirea apăsată a dezideratului meu fudul să fi transmis energii secrete universului şi
mesaje subliminale voinţei , ori să mă fi aflat, doar, la locul şi momentul potrivit, habar nu am! Dar ştiu că tot universul a conspirat, vorba lui Coelho, la a-mi împlini acea dorinţă obscură.

luni, 29 septembrie 2008

Blancul (R)

Blanc. Gata. Ca şi cum nu ar mai fi nimic de spus. Aş stinge lumina. S-ar lăsa apăsătoare zarea liniştii. Ca şi cum n-aş fi existat niciodată.

Apoi înţeleg. Blancul nu există. El este în fond un banc de peşti albi, transparenţi, pe care ochiul orb nu i-a putut desluşi. Nici ochiul treaz nu-i vede adeseori. Asta pentru că ei înnoată în apele adanci ale conştiinţei de sine, alături de sirene cu părul de culoarea solzului şi râs de copil.

Ar fi absurd, mă gândesc. Dar nici absurdul nu există. Pentru că dacă el ar exista, atunci ar înceta să mai existe Dumnezeu.
Mai degrabă cred că absurdul trăieşte prin noi. Ca un fel de iad personal al unei idei despre neputinţă. Neînţelegere. Nesincronizare cu destinul. Atâta tot.

Albert Camus, creatorul filosofiei absurdului, a murit într-un accident de maşină. În buzunarul pardesiului i-a fost găsit un bilet de tren, nefolosit, cu aceeaşi destinaţie.
Credeţi că e absurd, nu?... E tentant.
Dar el doar a pierdut trenul. Şi pariul cu timpul.

Filosofia trenului care îţi pleacă de sub nas şi cea a prinderii ultimului tren sunt desenele uneia şi aceleiaşi monede. Faţa şi reversul.
Atâta doar că esenţialul stă nu în partea pe care cade moneda, ci în spiralele descrise de ea în aer. Acolo se întâmplă miracolul. Acolo poate începe sau se poate sfârşi totul.

Albul. Ar fi nimerit ca advertising al ideii de absurd. Despre absurd poţi spune tot atâtea lucruri câte poţi nega. O infinitate. Iar infinitul germinează doar în desăvârşitul alb. Fără oprelişti şi fără pudori.

sâmbătă, 27 septembrie 2008

High în iluzia realităţii

Trăim într-o lume nevrotică în care ne îmbrâncim, dăm din coate şi ne punem piedică, în care ne scuipăm, ne înjurăm şi bârfim, în care fiinţa îşi trăieşte toate diezurile odată.
O lume care a rătăcit, printre stive de mersuri fără rost, tihna unei întârzieri în calitate. O lume care şi-a aruncat ancora departe de umanitate şi stă acolo priponită în larg, fără să ştie că are putinţa să se relocheze.

Mă întreb de multe ori de ce dracu îmi pasă? Cine m-a împuternicit pe mine să fac pe filosoafa planetei, pe înţeleapta tribului, pe aia-care-le-ştie-ea-pe-toate?! Nimeni. Atâta doar că toate personajele din cărţile citite vreodată, toate personalităţile care mi-au marcat existenţa, fiecare bărbat urcat pe un piedestal, împotriva ştiinţei sale şi fiecare femeie admirată cu sinceritate, toţi trecătorii asupra cărora mi s-a oprit vreodată privirea- cu sufletul la gură al secundei muribunde, toţi aceştia au început să-şi facă loc pe sub chinga propriului spirit. Vă daţi seama cam ce impostaţie trebuie să aibă o fiinţă cu atâtea voci?!

Şi atunci cum să nu înţelegeţi nevoia disperată de exprimare care mă stăpâneşte aproape tiranic, atunci când eu însămi mă eliberez de sub toate celelalte tiranii microuniversale care mă trimit prin magazine după cizme şi roşii şi mă şpriţează la cozi unde aştept să plătesc factura la energie electrică?!...

Mă întreb uneori dacă nu cumva sunt vreun fel de animal ciudat, mai ciudat decât alte animale ciudate şi mă bucur când nu găsesc răspuns la întrebarea asta pentru că, tocmai atunci, când dau eu să mă pun în lanţurile fiinţei egale sieşi şi semenilor, tocmai atunci –zic- vreunul dintre voi apare şi dă semne că m-ar înţelege. Senzaţia e colosală! E o bucurie fără nume şi fără efort, ceva care îţi vine ca o recompensă narcisistică a tuturor momentelor când te-ai uitat în ochii celorlalţi şi nu te-ai plăcut. E un fel de salvare a ta, de tine, prin altul. Iată-ma înţeleasă! Evrika! Mai există un animal la fel de ciudat ca mine.

Şi câteodată se întâmplă să te îndrăgosteşti de acest alter ego “animalus ciudatus”, dar e o îndrăgosteală frăţească, e ca şi cum o pisică de sticlă s-ar putea vreodată îndrăgosti de reflecţia ei din geamul vitrinei, este oglindire, dragul meu animal ciudat, mai degrabă decât iubire…Dar pe cuvânt dacă nu are absolut toate atributele ei.

Te face să-ţi bată inima nebuneşte, te coboară -ca pe o înserare- în visare, te face să tânjeşti că nu poţi apropia realităţile voastre, pentru că tu ştii mai bine decat oricine că asta nu se poate.

Şi te mănâncă, ah, fir-ar să fie ce te mai mănâncă să spui, să dai, să faci, să ţi se facă, să ţi se spună, să ţi se dea…erupţii ciudate îşi pun pecetea pe fiinţa ta şi orice răsuflare întrucâtva familiară, venită dinspre acel necunoscut, devine atunci o pană care-şi plimbă provocator puful pe carnea ta spirituală, înnebunindu-te de dorinţă şi făcându-te să te predai extazului cunoaşterii.

Spune-mi, prietene virtual, cu ce licori absintice te-ar mai putea îmbia realitatea, când eşti deja high în iluzia ei?...

vineri, 26 septembrie 2008

Eu dacă aş fi invizibilă...

Mă provoacă a’ lu Hadean să mărturisesc păcate nenăscute. Mai exact, ce aş face eu dacă aş fi invizibilă! Păi, să ne organizăm!

În primul rând vreau să clarific ceva. Aş fi invizibilă, dar pipăibilă şi mirosibilă şi auzibilă sau nu? Că nu e totuna!:P
Pentru că dacă aş fi mirosibilă, m-aş strecura, de pildă, în viaţa anumitor oameni din trecut şi i-aş face să-şi aducă aminte de mine!

Dacă aş fi pipăibilă, cine mai ştie de ce-aş fi în stare!? Mi-aş băga în sperieţi sau, după caz, mi-aş corupe fanteziile!:)))

M-aş da în leagănele copiilor, prin parcuri.

Aş intra în mare aşa, invizibilă-invizibiluţă.

I-aş da câteva bobârnace peste nas unui anume prezentator aflat în direct!:D

Aş proba toate bijuteriile şi ceasurile de la Helvetansa, toate dessousurile din magazine. Oare ar fi şi ele invizibile?

Aş merge incognito, într-o călătorie în jurul lumii. Dar mi-ar trebui şi un partener incognito, ca să-mi ţină companie! (dacă ar fi el vizibil şi eu invizibilă, mi l-ar închide la nebuni înainte de a mă putea bucura de el!)

Le-aş înnoda judecătorilor pătrunşi de importanţa funcţiei şiretul pantofului din dreapta cu al celui din stânga, înainte de terminarea şedinţei de judecată şi aş aştepta sadică să îi văd ridicându-se şi încercând să plece.

I-aş şopti lui Vadim la ureche „Ioi, istenem!”

Aş intra în noaptea de Ajun în casa unui copil sărac şi i-aş lăsa un sac plin de cadouri, şi o felicitare pe care aş scrie: "cu drag, moş Crăciun!"

În fine, poate aş asculta şi pe la vreo uşă- două ce se spune despre mine, doar aşa...de dragul vanităţii.

PS. Adi, de la tine aşteptam să profiţi de invizibilitate ca să furi reţete secrete, duse din generaţie în generaţie de vreun reţetos-secretos!:)

PPS. Era să uit, aş afla cui i-a trebuit adresa mea de email innuennda@yahoo.com, de mi-a furat-o cu tot ce aveam eu personal în ea şi mi-aş fura-o înapoi, cu tot cu contul meu de mess, declarat nul odată cu adresa aceea de email! Ce oameni, dom'le! Duşmani invizibili. Sau...virtuali?!

Astăzi iar la telejurnal

Ce tiranie! Suntem definiţi de am şi sunt. Asta este cartea de vizită care interesează. Nu tu visez, nu gândesc, nu cred. Nici măcar ştiu. Coarda axiologică este prea firavă pentru bungee jumpingul zilelor noastre. Iar insul recent are trăiri puternice. Vrea saltul în gol şi bănci cu gratia plena. Vrea dominaţia vilei cu piscină. Orizonturi exotice. A face este doar un biet verb-mijloc spre zădărnicie. Un haideţi să haidem.

În aparenţă, însă, trăim epoca realizării obligatorii. Licenţiem pe bandă rulantă. Suntem o naţie de manageri, oameni de afaceri şi manechine. Creme-de-la-creme.
O seamă de nătărăi ne arată care sunt tendinţele, iar noi, le urmăm fără niciun quovadis. Fără să crâcnim. Fermecaţi de dezinvoltura oamenilor cu bani. Înrobiţi de putere.

Într-un atare context, presa devine şi ea un imens birou de relaţii cu publicul. Iar noi primim notificări cu titlu de ştiri. Îngăduim să ni se pervertească adevărul. Le facem jocul!

Cineva se plângea zilele trecute că a ajuns în punctul în care nu mai suportă prostul gust din jur.
„Bun venit în sânul majorităţii, i-am spus! Momente ca acesta ne fac să realizăm că, mulţi dintre noi, avem existenţe de nişă”.

miercuri, 24 septembrie 2008

ProTV Enterprise

Jurnal de bord. Data stelară: 21092008

A venit toamna. Pe Pro TV începe Poveste de cartier. Dau drumul la televizor.

Dar ce văd eu?! Ce se AUDI?! Să fie oare Raj Kapur?! Nu, e chiar Sorinel Copilul de Aur! Copilul de aur la mine în casă?!Nu pot să cred aşa ceva! Să ne apropiem de televizor! Dar ce e asta?! Este chiar el!! Floriiiiiiiiiiiiiiin Călinescu?! Să fie adevărat, oare?! Sorinel Copilul de Aur ŞI Florin Călinescu într-o singură seară?! Pot spera să fie adevărat? Se poate aşa ceva?!
Să moară duşmanii mei, că da!

Pe ecranul televizorului se aude vocea inconfundabilă a anouncerului cu accent BBC, care pune voce pe clipul de promovare Pruo Spoo’t (adică Pro Sport, cu accent englezesc) :

Eşti pe PROtv Enterprise! Rămâi PROst! Uită-te la cea mai tare telemanelă! PROveste de cartier!

Epilog: În campania de toamnă Pro TV-ul şi-a scos andrelele şi ghemul cu lână roşie şi l-a pus pe Florin Călinescu să împletească împreună cu Sorinel Copilul de aur o telemanelă. A făcut-o pentru audienţă. Românii sunt manelişti înrăiţi şi telenovelişti fanatici. Sârbu ştieee!
Am vrut să văd primul episod. Nu am rezistat. Efectiv mi-a fost ruşine.

marți, 23 septembrie 2008

Apropo de curve!


Curtezane, curve şi erotomaseuze

Spunea cineva că la noi nu s-a legalizat prostituţia?! Păi nu a prea fost nevoie, de vreme ce oricum, s-a instituţionalizat. Nu, nu mă refer la politică şi forurile în care preacurvesc aleşii neamului, desfătându-se într-un menage-a-trois cu minciuna şi epitetul ornant.

Mă gândesc mai degrabă la aşa-zisele cluburi de masaj erotic, reeditări stilizate, contemporane, ale stabilimentelor de odinioară. Nu vi se aprinde niciun felinar (roşu) la mansardă când sunteţi invitaţi la destindere într-un club a cărui adresă web nu a mai găsit liber decât domeniul wildpussy.ro??! Adresa am văzut-o într-o revistuţă dintre cele pe care le găseşti la Mall, la cinematografe. Asta îmi dă speranţă, că masajul erotic nu e decât o activitate recreativă ca oricare alta, care ar putea intra în civilizaţia zilei de mâine aşa cum au intrat mallurile în cea a zilei de azi.

Nici nu ar trebui să mă mire direcţia în care se scurg lucrurile!
Stau într-o zonă bună, înconjurată de străzi rău famate. Seară de seară, minione sau înalte, subţiri sau trupeşe, preotesele negricioase de la templul plăcerilor ies în întâmpinarea pelerinilor osteniţi de drumul prin hârtoapele bucureştene. Se opresc pe bordurile cele noi şi pantofiorii lor munciţi, imitaţie nappa, lucesc în bătaia felinarelor. Ies seară de seară, indiferent de vreme ori anotimp. Aş zice că o fac aproape cu sfinţenie, deşi ceea ce îi aşteaptă pe muşterii nu are nicio legătură cu religia, fiind mai curând un prozaic ritual al împreunării grăbite, decât unul al fertilităţii.

Faţă de templul ăsta preotesele nu au oricum nicio obligaţie. Poate doar faţă de proxeneţi şi protectori cu uniforme şi nevoi (co)rupte din realitate să mai aibă ceva datorii. Restul e plăcere! Durere. Şi tăcere.

Când trec pe lângă o astfel de femeie, simt nevoia să-i văd faţa. Nu ştiu de ce. E ca şi cum chipul ei ar trebui să-mi răspundă la întrebări cărora le e ruşine să se pună. Nu mă pot abţine. Dacă-s cu maşina, încetinesc şi mă uit cu luare aminte.
Văd acelaşi lucru mereu. Feţe şterse de expresie. O lume surpată pe dinăuntru. A cărei fortăreaţă e trupul…

Mă întreb mereu la ce s-or gândi bărbaţii care le abordează. Care e detaliul care face istoria acelei clipe toride, când carnea necunoscutului sfârâie pe cărbunii aprinşi de notorie. Or închide ochii, trucându-şi realitatea sau pur şi simplu le e bine acolo unde sunt? Cu fata aceea cu care-şi unesc, într-o decădere complice, nevoi simple, care-i ţin pentru câteva minute departe de lumea complicată a restului timpului.

Poate că pofta josnică se place cu dorinţa înaltă şi Mătăsariul devine atunci un somptuos harem în care ei sunt sultanii şi se lasă dezmierdaţi de ţiitoare cu trup fraged şi piele creolă, mirosind a mosk şi mandarină. A fruct oprit şi cădere liberă.
Poate nu am eu organ cu care să văd cum fata simplă se transformă-n curtezană seducătoare ale cărei silabe întretăiate duc poezia lui Sapho pe bancheta din spate.
Poate nu am destulă imaginaţie. Ori poate am nevoie de un masaj...

duminică, 21 septembrie 2008

Nu te-ai săturat să stai pe locul mortului?!

Ascultam azi o înregistrare de la Bookfest cu o prestaţie, ca de obicei, genială, a lui Dan Puric. O vorbă spusă de el acolo m-a pus pe gânduri: „Nu te-ai săturat să stai pe locul mortului? E timpul să înveţi să conduci!”.

Mi-am dat atunci seama că, de multe, de prea multe ori, îi lăsăm pe alţii să preia conducerea. Uneori o facem din laşitate. Alteori din timiditate. Sau pur şi simplu, comoditatea pune umărul (desigur, fără a mişca un deget!) şi ne ajută să pierdem, aiurea, ocazii.

Culmea este că ne dorim să fim primii. Vrem să devenim cei mai buni în ceva. Nimeni nu visează sau nu se aşteaptă să fie nime’n drum. Şi totuşi, cumva, lucrurile se încurcă şi te trezeşti pe locul mortului, cu viaţa ta lăsată în mâinile altuia.

Cel mai greu este atunci când ştii să conduci mai bine decât şoferul. Frustrant. O clipă de neatenţie şi, gata! Ai pierdut startul şi altul a câştigat cursa în locul tău!
Sau, asemănător, când tu conduci, dar de pe locul mortului.

Chestia asta i se întâmpla soră-mii, drăguţa de ea, pe când eram adolescente.
Ea era cea care ar fi meritat. Eu doar mă aruncam când trebuie ca să prind buchetul. Aşa am înhăţat de multe ori laurii care i s-ar fi cuvenit.

De pildă, cântam într-o formaţie. Ea compunea melodiile, ea mă mobiliza pe mine -o delăsătoare- la repetiţii, ea era producătorul nostru. Eu, însă, eram vocea întâi. Cea care place la toată lumea. Vocea solistă, nu vocea cor, aşa cum era a doua. Care va să zică, eram cea aclamată.

Apoi la dans. Sora mea nu dansa niciodată în public, dar era coregrafa mea. Iar eu dădeam spectacole prin discoteci. Când măturam odată, cu părul, orizontul stroboscopic, stropeam în jur mai ceva decât un câine proaspăt ieşit din mare. Ce mai, curat baletul din Hamburg eram! Dar cum spuneam, coregrafia îi aparţinea soră-mii. Ea studia figurile de dans ale vedetelor de pe afară şi apoi stătea pe capul meu până învăţam să le execut cu acurateţe.

Se înţelege că, la prima petrecere, eu făceam ravagii cu pipăielile mele dansante, a la Madonna, in timp ce sorela rămânea, ca de fiecare dată, eroul necunoscut. Ce mai, dacă am fi fost desene animate, ea ar fi fost Tom, iar eu aş fi fost Jerry.
Dar, nu vă repeziţi să o compătimiţi. Că a răzbunat-o prezentul şi ţinerea ei de minte. Azi e solistă pe toate sectoarele.

Iar eu, eu încă mă întreb ca prostul: Nu m-oi fi săturat să stau pe locul mortului?!

Leagă căţeaua!

“Leagă căţeaua!” îmi spuse soţul meu, ajuns acasă la miezul nopţii, după o zi crâncenă în care dăduse şi jurnalul de la ora 18.00 şi pe cel de la 22.30. Soţul meu e ştirist, la televiziune. Asta produce în general. Produce ştiri şi bani.

Câine nu avem. Căţeaua pe care-mi zicea să o leg e Jane Monheit, una dintre cele mai minunate cântăreţe de jazz chill, after dark, smooth, dinner, romantic…Genul de muzică în care te dizolvi într-o zi de toamnă neprietenoasă, aşa ca aceasta pe care am înfruntat-o azi.
Genul de muzică fără de care aş uita că am suflet, că sunt vie, că am nevoi spirituale.

Soţului meu nu-i tresar prea multe la ce ascult eu. Poate doar nervul trigeamăn îi tresare călcat de mine care insist să mă eliberez de realitate prin muzică, atunci când el se încăpăţânează să urmărească ştiri la televizor.
“Nu te-ai săturat de-atâtea ştiri?”- îl întreb uneori agasată “”…Ştiri la serviciu, ştiri acasă…Viaţa nu e o ştire!”–“Nu e o ştire, îmi răspunde el, e un calup de ştiri”…apoi râde ca un ticălos, fericit că mi-a dat o replică de ştirist.

Eu zâmbesc şi mă întorc la muzica mea, ca o autistă care a învăţat să ordoneze realitatea înconjurătoare după bunul ei plac. Mă las în scaunul de la birou, îmi potrivesc sonorul în boxele calculatorului şi evadez iarăşi din sufrageria devenită, împotriva voinţei mele, lagăr de concentrare la realităţi terifiante.

În jurul meu cresc dintr-o dată pereţi de note şi armonii, uşi spre lumi nevăzute se deschid pe rând şi uneori… prin uşile acelea reuşesc să întrezăresc chipurile lăuntrice ale oamenilor care-mi populează lumea virtuală. Chiar dacă ei au existenţe cât se poate de reale, fiind oameni de carne, îmi place mai mult să-i întâlnesc aici, unde îi pot privi dinăuntru spre în afară şi nu invers, aşa cum o fac în fiecare zi. E neasemuită atingerea asta a două spirite îngemănate. Inefabilă. Iar inefabilul îmi închipui că este ceva cam de tăria unei îinghionteli între îngeri.

Definitiv Jane Monheit şi Eva Cassidy au puteri tămăduitoare în voce. Efectiv se aude stratul de ozon cum se reface când cântă vreuna dintre fetele astea. Pe cuvântul meu ! Dacă nu mă credeţi încercaţi şi voi o doză de meloterapie.

Soţul meu îmi numeşte, în glumă, preferinţele: “muzică de chiloţeală” sau “pishwasser” sau “schelălăială”.
-“Vrei muzică de corazon? Nu ai să găseşti ceva mai bun decât balada rock. Peste balada rock nici vulturii nu se avântă!"- îmi spune el adesea şi ilustrează muzical imediat cu Led Zeppelin “Stairways to heaven”, decretat un apogeu al audiţiei. Apoi, dacă i se deschide apetitul, îmi face o adevărată selecţie de balade romantice pe care mi le îngână cu patos în ureche în timp ce mă dansează cu figuri printre fotolii şi rame cu fotografii.
Finalul îmi aduce invariabil o dedicaţie de la Sarmalele Reci : “Violeta duuce, găleata la gunoi…”

Dar hai, că m-am luat cu vorba şi cu audiţia şi s-a făcut 4 dimineaţa. Să leg căţeaua odată şi să mă bag la somn! Că şi mâine (adică azi) e o zi! Şi încă una fără instanţă. Pot ţine căţeaua dezlegată cât o să vreau eu…

vineri, 19 septembrie 2008

Todo sobre Innuenda

Iubesc...


...toamnele aurii ; să fiu îndrăgostită ; mirosul de tipăritură proaspătă ; Joan Baez ; placinta cu dovleac pe masa din bucătăria mamei într-o dimineaţă când ninge pentru prima oară ; oamenii cu personalitate ; rujurile roşii ; jazzul obosit ; confruntarea de idei ; trecutul ; ochii neruşinaţi pe o faţă de bărbat serios ; internetul ; să am părinţi ; şampania dulce ; florile de câmp observate întâmplător când opreşti maşina să te dezmorţeşti ; Dan Puric ; marea şi nisipul ; limbile străine ; bătrânii care se ţin de mână ; magnoliile ; câinii blânzi ; parfumurile otrăvitoare de la Dior, mai ales Hypnotic Poison şi Midnight Poison ; bărbaţii care te aşteaptă ; să citesc în parc la Sinaia ; mirosul de copil mic ; atingerile aparent întâmplătoare ; îngheţata ; Marie-Rose Mociorniţa ; cerul plin de stele ; desous-urile sexi ; să aflu şi în general să învăţ ; pădurile de brazi ; poezia şi filozofia ; blugii sfâşiaţi ; să fiu ţinută în braţe în tăcere ; cireşele pietroase ; ferestrele acostate de zorele ; baia cu spumant şi uleiuri aromatice ; Parisul ; merele verzi ; să vorbesc prin priviri ; florile de gheaţă şi ţurţurii ; stand-up comedy-urile ; trandafirii galbeni ; să spun ce simt ; mirosul de cuibar şi -în general- toate mirosurile de la ţară ; maşinile negre proaspăt spălate ; scorţişoara ; libertatea de expresie ; să fac planuri atât de măreţe, încât să nu mă pot ţine de ele, dar să mă bucur la gândul că, odată, s-ar putea îndeplini ; Albert Camus ; acordurile de pian ; bisericile catolice ; rochiile de seară lungi ; să mă prostesc ; artificiile, dar nu când eşti singur ; sălciile plângătoare ; creveţii cu sos curry de la Casa Doina; oamenii-poveste ; să dorm în pijama de copil şi să mă uit la desene animate ; zăpada proaspătă ; să aprind beţişoare parfumate ; Freddie Mercury; să scriu ; magneţii de frigider ; complicităţile dintre un barbat şi o femeie ; să ascult colinde în Ajunul Crăciunului ; poncho-urile ; ciocolata cu mentă ; copacii înfloriţi; servietele din piele maron ; bărbaţii care sărută podul palmei ; luna decembrie ; bunătatea ; să merg la film la cinematograf ; tricourile cu glugă ; dreptul anglosaxon ; să fac fotografii ; timizii care fac primul pas ; campaniile electorale şi publicitatea ca act creator ; comediile cu negri ; să pictez ; mirosul de cafea proaspăt râşnită ; porturile noaptea ; bărbaţii cu umor ; zgomotul făcut de ploaia care cade pe tăblia casei ; şemineele care nu-s doar decor ; mâncarea chinezească ; măştile veneţiene ; bomboanele Raffaelo ; Bob Dylan şi lejeritatea cu care cântă You belong to me ; ştirile despre datini ; mâţişorii de plop muraţi în băltoacele primăverilor ; oamenii cu demnitate ; french manicure ; vinul roşu fiert cu ceva cuişoare ; Al Pacino în Parfum de femeie ; antichităţile ; cum se vede albul în lumina mov de discotecă ; sunetul violoncelului; bărbaţii ai căror ochi par că râd; să experimentez ; violetul ; căldura unui trup adormit ; tavanele de sticlă ; să mă joc alegând ca urmatoarea melodie pe care o voi asculta la radio să-mi răspundă la întrebări prosteşti; cântecul greierilor în nopţile de vară ; când bărbaţii poartă cămăşi închise cu butoni ; icoanele vechi ; începuturile; să dorm cu fereastra deschisă ; pepenele roşu ; bărbaţii care fumează cu stil; să răsfăţ, dar şi să fiu răsfăţată ; poveştile nemuritoare ; să joc table, rummy, cărţi, scrable; monopoly ; bărbaţii care nu se tem să plângă ; să caut pe google versurile fiecărei melodii străine care-mi place; preludiul dar şi…uvertura ; baletele firelor de praf în razele soarelui de dimineaţă ; şi-ncă o mie de alte lucruri...

Atenţie! Semne noi de circulaţie!


Vine weekendul. Cică în zona mall-urilor şi a hipermarketurilor au fost instalate semne de circulaţie noi. Se impunea!

joi, 18 septembrie 2008

Jimi Marocanu’

Era în oraşul meu natal- în Galaţi- un bărbat legendar.
I se zicea Jimi Marocanu’.Un tânar frumos, un brunet cu plete şi temperament, uns cu toate alifiile, de care femeile de toate vârstele vorbeau dându-şi coate şi ochii peste cap. Un soi de Lică Sămădăul autohton, dupa care oftasera multe dintre frumoasele oraşului.

Eram micuţă când l-am vazut întâia oară pe Jimi, să tot fi fost prin anul întâi la Liceul de filologie-istorie. Ce ştiam eu despre bărbaţi pe atunci?! Abia peste un an avea să mă sărute şi pe mine un băiat pentru prima dată, dar asta e altă drăcovenie amuzantă, pe care o să v-o istorisesc, poate, cândva. Acum, însă, vreau să vă spun povestea lui Jimi Marocanu’.

Jimi îşi făcea veacul prin centrul oraşului. Îl găseai mai tot timpul, frumos îmbrăcat de pe la vaporeni, fie prin faţa hotelului Dunărea, fie pe Libertatea, un local plutitor, amenajat pe un vapor ancorat permanent lângă faleză. Pe vaporul ăsta existau şi câteva camere, în fapt nişte ogeacuri straşnic păzite, pe unde se zvonea că şi-ar face de cap “nomenclaturiştii” – prim- secretari şi alte mărimi din Partidul Comunist - sosiţi în fapt de seară, în maşini cu număr de înmatriculare restrâns, să se desfete acolo cu femeiuşti locale. Printr-o alchimie care mie îmi scapă, Jimi îi cunoştea şi pe aceştia. Îi vedeam uneori, seara, vorbind în mare taină preţ de cinci minute, mai la o parte de adunătura de muşterii, în faţa geamlâcurilor acoperite de perdele din catifea de culoarea vinului.

Faleza Dunării era, de fapt, centrul neoficial al oraşului, un fel de kilometru zero al tuturor întâmplărilor. Pe acolo îl vedeam pe Jimi când ieşeam la plimbare.
De câte ori nu-i admirasem şi eu ochii surâzători, dinţii de un alb strălucitor sau zâmbetul cu buze pline, de care m-aş fi agăţat cu drag dacă s-ar fi uitat vreodată la una ca mine.
Dar Jimi nu avea ochi pentru puştoaice. El visa la libertate şi la trai bun şi avea îndrăzneala să o spună răspicat oricui stătea să-l asculte: “Cum găsesc o străineză- zicea el- mă însor cu ea şi am plecat de aici!” O afirmaţie ca asta nu era puţin lucru, având în vedere că ne situăm, în timp, pe vremea lui Ceauşescu, pe când oamenilor le era frică să vorbească şi în intimitatea casei lor asemenea lucruri.

Jimi era băiat de oraş, cu farmec, relaţii şi ceva bănuţi, cam cât îi trebuia ca să-şi întreţină imaginea îmbrăcându-se cu ştaif, fumând ţigări bune şi bând băuturi fine ori ameţind damele cu ieşiri şi cadouri. Ei şi cum a făcut el, cum n-a făcut, cert este că într-o bună zi am auzit despre Jimi Marocanu’ că şi-ar fi luat tălpăşiţa din ţară.
Pusese mâna, la mare, pe o suedeză plină de bani şi urâtă de mânca puiul cu tot cu pene, cu care s-a căsătorit şi a plecat în Suedia.

“Ascultaţi la mine ce vă spun. Să nu-mi spuneţi voi mie Jimi Marocanu’ dacă eu n-o să mă întorc de acolo într-o limuzină condusă de un şofer negru, cu manuşi albe!...”- a spus el tuturor înainte de plecare.
S-a întors câţiva ani mai târziu. Era divorţat, fără o leţcaie în buzunar şi cu două valize de rufe suedeze, pe care vroia să le vândă, să-şi scoată şi el un ban cu care să trăiască o vreme. Prin oraş se zvonea că l-ar fi lăsat suedeza la nici un an de la căsătorie, pentru un polonez cu zece ani mai tânăr. Că Jimi ar fi lucrat apoi cu ziua, pe oriunde găsea ceva de muncit, ca să se întreţina pe-acolo şi să-şi adune bani de întoarcere în ţară.

Când l-am revăzut pe Jimi, eu aveam aproape optsprezece ani. El era aproape la fel cum îl şiam. Avea în plus un cercel pe una dintre urechi şi un evantai de riduri în colţurile exterioare ale ochilor lui de foc. Avea însă în minus mândria lui. Aura lui de învingător se dusese pentru totdeauna, odată cu himericul şofer negru cu mănuşi albe.

M-a privit cu interes nedisimulat, când am trecut pe lângă el. Ce n-aş fi dat pe vremuri pentru uitătura aceea care acum mă lăsa rece! Acum crescusem şi aflasem deja ce îi dă valoare unui bărbat. Şi era ceva ce Jimi Marocanu’ nu avusese niciodată.

Sânge albastru de Voroneţ (R)

M-am gândit adesea că noi, fetele, obişnuim să aşteptăm prinţi. Bărbatul care ne vrea trebuie să aibă cercurile olimpice în respiraţie, nobelul deasupra capului şi oscarul în mână. Nici nu vrem să auzim de mai puţin! Măcar pentru o vreme.

Când înţelegem pentru prima dată că nu vom fi descoperite de niciun regizor pe stradă şi niciun moştenitor de casă regală, desigur tânăr şi frumos, nu va trece prea curând pe lângă noi căutându-şi nevastă, e deja prea târziu. Am schimbat prefixul şi ne-am mutat în cartierul prea celebrei femme a trente.
Oh şi oricât am blama-o acum, unele dintre noi, e a naibii de mare probabilitatea să îi ducem dorul, cândva, nu peste foarte mulţi ani!

În procesul ăsta, al aşteptării bărbatului alfa şi stării noastre zen generate de el, unele femei devin înţelepte, altele doar se acresc. Unele învaţă să-şi adapteze visele la realitatea din teren, altora doar li se zvântă sufletul odată cu pielea, tot fantasmând la bărbaţi ideali sau la iubiri apuse ori imposibile.

Acestora din urmă aş vrea să le spun doar că nu prea există lucruri perfecte şi prinţi adevăraţi. Eu una nu i-am întâlnit. Ori, dacă i-am întâlnit, i-am lăsat să curgă cu tot cu sângele lor albastru, spre unde a vrut viaţa să-i ducă. Am ratat să-i bag, sub formă de infuzie de nobleţe, în alambicul genelor şi, în chip de mere de aur, în arborele genealogic. Asta e! Posteritatea familiei mele o să mă judece!

O singură dată, un bărbat m-a anunţat din prima, fără să-l întrebe cineva ceva: "Ştii, eu am sânge de Cantacuzin!”
-“Siigur” mi-am zis în gând fără să mă las impresionată...”Şi m-ai văzut pe mine mai Constantinopoleză aşa!...”

miercuri, 17 septembrie 2008

Sunt cel mai tânăr miliardar necăsătorit din România

Eu aveam 21 de ani. El era ministru.

Pe vremea aceea nu mă interesau miniştrii. Nici cât mă interesează azi.
Stăteam într-o cameră de cămin, din Grozăveşti, de dimensiunea unei debarale confort unu sporit. Il sporise tata, cărând o mobilă ceva mai veche de acasă. Il sporisem noi, eu şi sora mea, recondiţionând estetic acea mobilă, cu huse asortate la draperii, cu perniţe fantezie, cu plante plasate strategic prin colţurile unde lemnul vechi al micuţei biblioteci începuse să-şi arate patina. Era puţin lucru, dar câteodată lucrurile mărunte valorează cât tot universul.

De treaba asta s-a convins şi el. Îmi amintesc de o conversaţie avută pe la început, pe când încerca să mă curteze :
- ”Spune-mi ce îţi doreşti!... Orice e material şi omeneşte posibil!”.
Am zâmbit. “Nimic… i-am spus.”
–“Nu se poate să nu ai nevoie de nimic, mi-a replicat. Eşti femeie, ai 21 de ani, stai într-o cameră amărâtă de cămin studenţesc, într-un oraş străin. Ceva trebuie să fie…”
“Mulţumesc, nu am nevoie de nimic, am insistat. “Dacă voi avea, promit să apelez la tine, ca la un prieten.”
Nu i-a plăcut atunci răspunsul, deşi sunt aproape sigură că mândria mea l-a făcut să-mi întârzie în preajmă şi pe mai departe.

La câteva luni de la acest dialog, într-o seară de iarnă, a venit inopinat să mă scoată la masă. Sora mea îi făcea conversaţie în timp ce el, sprijinit într-un cot pe canapea, aştepta să mă îmbrac, ascunsă de draperiile din catifea ce improvizau un mic vestibul al camerei de cămin. Câteva minute mai târziu eram gata. Pe când se ridica să plecăm, aveam să-l aud spunând - în timp ce curăţa de puful mochetei felia de portocală cu care îl servise sora mea şi care-i alunecase din mână :”aş da orice să pot schimba tot ce am eu, pe ce aveţi voi aici”.
Dintr-o dată traiul modest de tânăr student într-un oraş străin îi apărea ca dezirabil.

De altfel, nu era bătrân nici el. Avea 37 de ani, funcţie de ministru-secretar de stat şi o avere considerabilă drept carte de vizită.
“Sunt cel mai tânăr miliardar necăsătorit din România”, obişnuia să se liciteze ca pe o piaţă a tranzacţiilor personale, exasperat de indiferenţa mea.

O fi fost, dar asta nu l-a ajutat să realizeze la timp că eu nu eram altceva decât o studentă la litere idealistă.

Erau un el şi o ea (R)

Îşi aruncaseră albumele cu poze. “Le avem, oricum, pe calculator!”, îşi însoţiră lehamitea cu vorbe.

Astfel de gesturi te fac să priveşti oamenii mai cu atenţie, am gândit.
De aici avea să mi se tragă tristeţea.

Erau un el şi o ea. Blândeţea şi păsarea erau scoase ca prosoapele de bucătărie noi. Doar când veneau musafiri.
Viaţa lor era un continuu skandenberg. Comunicarea, încrucişări de florete. Sexul, o piesă cu două personaje care nu se cunosc.

Uneori el o lovea. Dar asta numai pentru că îl scotea din minţi. Numai pentru că ea greşise. Pentru că nu-i înţelegea sufletul bun. Pentru că nu-l lăsa s-o iubească şi nu-i adopta modul de a fi.

Într-un târziu ea învăţase cum să îl izgonească din viaţa ei.
Îşi imagina că e transparent, ca o meduză şi trăieşte lipit de peretele cel mai îndepărtat al casei. Şi-a dorit să fie şi mai departe de atât. Aşa că şi-a construit din răbdare, din falsitate, din toleranţă, din indiferenţă, din ură, din obişnuinţă, din resemnare, din carieră, din aşteptare-de-la-alţii, zeci de camere, pe care să le adauge depărtării de el.
Şi reuşise. În sfârşit ritmul lui vital bătea în tobe de vată, cu cartofi pai.
Aproape că nu-l mai ura. De fapt, nici nu mai era sigură că existase vreodată.

“După mulţi ani, dragostea, în drumul ei printre cei patru pereţi ai căsniciei, devine tornadă”, îmi spuse într-o zi pe când împărţeam un covrig în parc.
“De ce nu rază de soare care aureşte firele de praf?” am întrebat în gând, numai de mine ştiută…

luni, 15 septembrie 2008

Erau vremurile sărace ale lui Ceauşescu

Unde se duc visele pe care nu ni le putem împlini...mă întreb uneori?

Nu mă plâng, dar sunt atâtea lucruri pe care le visez şi peste care, după o vreme, se aşterne luciditatea, făcându-mă să uit că mi le-am dorit cândva cu fervoare, cu nesăbuinţă poate, fie şi pentru o secundă.

Nu, nu-mi spuneţi că voi nu aveţi vise care să nu vi se fi împlinit, pentru că eu nu mă refer la a avea o carieră, o familie, casă şi maşină.
Mă gândesc mai degrabă la acele fulguiri trecătoare ca un gând, la fluturii aceia de o zi, iviţi de cine-ştie-unde, care îţi iau pe sus lumea, ca pe un polen, pe aripile lor minunate.

Bunăoară, chiar în acest moment, când degetele îmi aleargă peste taste călcând pe unghii ca pe tocuri cui, mă gândesc că mi-ar plăcea să am o rochie din mătase, de culoarea vinului roşu vechi, exact ca aceea pe care am purtat-o la optsprezece ani, într-o zi de doi mai, când prezentam un spectacol alături de Doru Octavian Dumitru.
Două zile s-a chinuit săracu’ , la repetiţii, să mă înveţe să merg elegant pe tocuri, zicându-mi că merg şleampătă ca o damă de consumaţie prin Place Pigale. Dar când am apărut în rochia aceea colosală, cu trenă, în seara premierei, s-a predat. ” Superbo, eşti superbă!”- mi-a spus, “Nici nu ar mai fi contat cum mergi pe tocuri”…

Rochia aceea mi-o făcusem la o croitorie de stat la o mare doamnă de la noi din oraş, doamna Cozma, o femeie extraordinară şi o maestră în ale croitoriei, care s-a prăpădit, din păcate, înainte de vreme. Iubea atât de mult oamenii şi viaţa, încât nu am văzut-o până-n ultima ei zi altfel decât cu zâmbetul pe buze şi dornică să-ţi vină în întâmpinare.

Ţin minte că îi apăream tot cu 3 zile înainte de câte un mare eveniment, fie el Revelion, banchet de sfârşit de liceu, majorat ori nuntă. O porneam cu sora mea spre croitoria doamnei Cozma, ca spre Mecca, ştiind că de la ea ne va veni scăparea, cu tot perdaful pe care ni l-ar trage pentru că venim aşa târziu.
Băgam doar capetele în croitorie şi ridicam până în dreptul obrazului punga de un leu plină cu materiale preţioase, panglici, şnururi, pietre şi franjuri, cu nişte feţe de mironosiţe spăşite, ca şi cum am fi fost pregătite în orice moment să o rupem la fugă, să plătim pentru îndrăzneala noastră.

De fapt, ştiam foarte bine ce avea să urmeze. Doamna Cozma avea să ne certe, exasperată că-i venim tot în al doisprezecelea ceas, avea să vocifereze, plângându-se că acum va trebui să stea zi lumină să muncească, apoi avea să-şi pună metrul după gât, pixul după ureche şi să ne ia măsuri râzând şi zicându-ne că ce să facă, dacă ne iubeşte ca pe fetele ei….?! Nu poate să ne lase baltă!...

Modelele rochiilor noastre nu erau niciodată simple. Că ce vedeam prin filme, pe la Audrey Hepburn, pe la Lucy din Dallas, Samanta din Nea Mărin miliardarul ori pe la vreo altă vedetă de cinema vroiam şi noi. Îi veneam cu modelele desenate de acasă, cu săgeţi explicative unde indicam locul în care trebuia să apară un volan, o bretea, o despicătură sau cine mai ştie ce ne izvorâse nouă din imaginaţie. “Las’ că vă fac eu aici o chichirează de-i daţi pe toţi pe spate”-ne spunea doamna Cozma de fiecare dată, adăugând şi ea la concepţia noastră şi aşa avangardistă pentru vremurile acelea: rochii cu o singură mânecă lungă, crăpături prin care în loc să se vadă picioarele ieşeau trene în cascade de volănaşe, franjuri cusuţi pe rochii, epoleţi şi embleme regale cusute pe sacouri din catifea neagră, salopete din mătase şi câte şi mai câte.

Erau vremurile sărace ale lui Ceauşescu, dar asta nu ne împiedica să ne îmbrăcăm bine, ba dimpotrivă, ne provoca şi mai mult. Îmi aduc aminte cum ne cumpăram geci matlasate la care adăugam embleme făcute de noi. Decupam din reviste firme cu rezonanţă, pe care le lipeam apoi pe un carton şi le îmbrăcam în pungă transparentă sau în bucăţi de material rămase de la vreun voal de mireasă, apoi le coseam cu grijă pe geacă.

Nici tata nu scăpa prea uşor: îl trimiteam tocmai la Oraviţa să ne ia “blugi originali” nouă şi haină de blană mamei, ori haine moderne de pe la târgurile sârbilor.
Altădată l-am trimis cu o bustieră, făcută la doamna Cozma dintr-o pereche de blugi vechi, să ne-o bată toată cu ţinte, aşa cum văzusem noi la CC CATCH, o cântăreaţă la modă pe la sfârşitul anilor 80, iar tata s-a rugat de un nene de la marochinărie să ne-o facă şi ne-a făcut-o aidoma modelului.

Dar cea mai mare găselniţă a fost de departe cea cu fabricarea curelelor argintii. Apăruseră în anul acela polonezele la solar, la mare, şi vindeau tot felul de nimicuri, care de care mai minunate. Cel putin aşa ni se părea nouă, adolescentelor: farduri de calitate poloneză, bikini cu zilele săptămânii scrise în engleză şi, nu în ultimul rând, superbele curele aurii. În fapt nişte cureluşe, subţiri cât unghia, dintr-un fel de cauciuc vopsit în auriu.
Nu aveam bani să ne luăm curele din acelea, dar ne-am gândit să ne facem noi unele la fel.

Ne-am cumpărat catarame potrivite şi l-am trimis din nou pe săracu’ tata la făcut rost de…nu râdeţi…poleială tare sau, dacă vreţi, tablă subţire, din aceea din care se confecţionau capacele borcanelor de iaurt. Tata s-a dus la fabrică, s-a rugat iar de un nene şi ne-a adus acasă un metru de tablă poleită. Ce de curele ne-am mai făcut din metrul ălaaa….! …Toate prietenele noastre au avut din acea zi curele argintii- că doar capace argintii şi roşii se făceau la fabrica de capace.

Eh, erau vremuri frumoase pentru noi, adolescenţii de atunci!... Pentru că nu aveam prea multe, apreciam la maximum fiecare lucru obţinut, oricât de mic. Dar ce fericire simţeam când venea mama acasă cu o sacoşă plină cu romane noi-nouţe, după ce stătuse 3 ceasuri la coadă la librăria Sadoveanu, unde se băgase marfa aceea atât de preţioasă!...

Primul gest pe care-l făceam era să deschid cărţile la mijloc şi să prizez cu nesaţ mirosul de tipăritură proaspătă. Nu era pe lume parfum mai ameţitor ca acela, vă spun.
Îmi alegeam apoi o carte şi nu o lăsam din mână până nu o terminam. Citeam în pat, trântită pe burtă peste o pernă pe care-mi sprijineam bărbia, citeam la masă cu cartea ţinută în mâna stângă, drept în faţa ochilor, ca să nu o murdăresc cumva în timp ce mâncam cu dreapta, citeam noaptea chiar şi după ora de culcare, cu lanterna sub plapumă, ca să nu-şi dea seama mama că nu dorm sau citeam în orele de studiu, cu cartea ascunsă sub manualele de la materia pe care ar fi trebuit să o studiez .

Bucuriile acelea ne hrăneau de fapt, într-o ţară a raţiilor la pâine şi lapte, a cozilor la mâncare şi a blocurilor tip cutie de chibrit.
De aceea, cred că visele pe care nu ni le putem împlini nu se duc, de fapt, nicăieri, ci rămân să crească odată cu noi, să ne rafineze căutarea, să ne desăvârşească aşteptările, sublimându-se la nesfârşit.

Pe geamul de la shop

Îmi amintesc de faptul că, pe vremea lui Ceauşescu, eram fascinată de străinii întâlniţi la mare. Cel mai mult îmi plăcea că, dacă mergeai în urma lor, te învăluia dintr-o dată un aer freş de curăţenie şi de parfum. Femeile erau îngrijite şi purtau haine frumoase şi papuci în culori neînchipuite pentru românii comuniştizaţi. Bărbaţii erau şi ei la fel de dichisiţi, aveau maşini frumoase şi fumau ţigări fine.

Întâlnirea cu ei îmi făcea bine la perspectivă.
Era ca şi cum, aidoma unui şarpe, lumea pe care o cunoşteam şi-ar fi abandonat pielea cenuşie şi ar şi rămas acoperită de una nouă, strălucitoare, minunată.

Shopurile din care-şi făceau cumpărăturile triştii străini erau -pentru noi, copiii, cel puţin- adevărate Disneylanduri. Ţin minte că după ce se închideau, ne apropiam cu grijă, să nu ne vadă cineva şi, lipindu-ne de geamuri, cu palmele căuş în jurul ochilor, ca nişte cosmonauţi, exploram extaziaţi minunăţiile din interiorul planetei necunoscute pe care ajunsesem.
Tricouri colorate cu scris şi poze, blugi originali, pachete de gumă aromată, Toblerone, parfumuri şi coca cola, câte şi mai câte comori cărora nici măcar imaginaţia noastră nu reuşea să le facă faţă.

Surâd amar acum, rememorând un vis avut după o primă explorare de acest gen. Se făcea că aveam un unchi în America. Şi unchiul ăsta al meu tocmai se întorsese în ţară. –Ce mi-ai adus unchiule, l-am întrebat eu aşa cum obişnuiesc toţi copiii? Iar el a pus un deget la gură, a mare taină. Şi luându-mă de mână, m-a dus în faţa bibliotecii din sufrageria părinţilor şi mi-a indicat un sertar. L-am tras tremurând de înfrigurare şi am văzut minunatul lui cadou. Sertarul era plic ochi cu pachete de gumă dintre cele văzute pe geamul de la shop.

Apoi m-a trezit mama şi m-a întrebat dacă vreau să mănânc. Desfăcuse o conservă de peşte.

sâmbătă, 13 septembrie 2008

Kandy spam

Ştiţi genul ăla de reclamă care, atunci când deschizi o pagină web, se aşează fix pe scris? Şi care, de regulă, te obligă să aştepţi până se termină, pentru că nu-i găseşti, dracului, butonul de închidere!? Ei bine o urăsc. Pe ea şi pe tot neamul ei de spamuri. Că reclama nesolicitată care nu are buton de închidere tot spă-muială este.

Unii ar numi-o reclamă agresivă! „Booonă agresivitatea în publicitate”, se spune. Bună pe dracu! Dacă induce în potenţialul client o ură la fel de agresivă faţă de produs, nu mai e deloc bună.

Zuzu a apucat să-şi mărturisească primul enervarea faţă de o aşa manieră de promovare a emisiunii cârcotaşilor (altfel un clip publicitar bun!) Total de acord! De când cu reclama asta, oferită în registru „vrei-nu vrei, bea Grigore-aghiazmă!” şi pe Trilulilu şi pe Versuri.ro şi pe mama lu’ Gonţu mai ştie pe unde, le-o cârcotesc mai ceva ca ei!

Aproape că mi-a alterat simpatia faţă de cârcotaşi respectivul clip. Fapt care nu mă miră. Pentru că fără să vrei asociezi „produsul” cu reclama pe care o deteşti.
Şi oricât mi-ar plăcea un tip, dacă mă violează nu-mi face nicio plăcere!

joi, 11 septembrie 2008

Undeva, la capătul liniştii

Urăsc descrierile. Le-am urât dintotdeauna. De ce să vă fac să credeţi în ce văd eu?! Şi totuşi le practic. Nu cunosc alt mod de a vă face părtaşi! Vă avertizez însă: nu puneţi suflet în ce vă povestesc alţii! Pentru că se poate să fie aşa, dar la fel de bine se poate să nu fie.

Era o seară rece de ianuarie. Ploaie măruntă peste oameni cenuşii. Oameni comuni, îmbrăcaţi obişnuit, cu sentimente comune, cu pofte. Oameni.

Din balconul zidit strâmb al apartamentului închiriat undeva la etajul de sus, poate 10, nu-mi amintesc acum şi nici nu are importanţă, lumea se vedea cenuşie, măruntă. Sau aşa o vedea el.
Se gândea fumând că până şi asta i-ar putea lipsi. Vremea rea care te-nchide în casă, filingul că totul e strâmb şi strâmt şi că nimeni nu schimbă nimic.

Se gândea apoi că e îmbrăcat urât peste trupul urât şi se bucura. Bucuria nemernicului care ştie că i-a păcălit pe toţi. Ei n-aveau cum să afle despre seara asta decât dacă le-ar fi povestit-o chiar el. Dar el, desigur, n-avea să le-o spună niciodată.
Dacă i-ar fi rămas totuşi timp să povestească seara aia cuiva, ar fi făcut-o cu atâta convingere încât nimeni nu l-ar fi crezut. Asta păcăleşte întotdeauna-îşi spuse, surâzând gândului că s-a irosit un truc bun!

Îşi aminti din senin de o vară. Conducea, cu geamul deschis şi mâna pe portieră, ca pe-un prieten. Lanuri coapte se desfăceau pe dreapta şi pe stânga drumului făcând şoseaua să pară dreaptă. Era o legănare organizată, cât vedeai cu ochii. Îi plăcea organizarea. Îi lipsise din viaţă. Fu convins că, dacă şi l-ar fi imaginat în acea zi pe Dumnezeu arătându-i-se, ar fi fost dintre spice de grâu. Zâmbi vizualizându-şi-L cum îşi croieşte cu greu drum printre lanurile care, cu încăpăţânarea realului, refuzau să I se despice înainte.

Nu avusese relaţii de lungă durată cu natura. Cu Dumnezeu nici atât.
Îşi dădu seama că văzuse copacii abia la cincisprezece ani. În curtea interioară a liceului, cu ochii pe cer şi mâinile în buzunarele pantalonilor bleumarin, descoperise coroanele plopilor nefireşti. De parcă ar fi crescut invers. A fost prima dată când a gândit că rădăcinile ar trebui să fie toate verzi şi să foşnească, pentru că îşi trag seva din cer, iar albastrul adie.
Pe Dumnezeu nu-l văzuse niciodată. Îl socotea totuşi un soi de pod, în casa bunicii. Loc bun de ascuns, plin de lucruri nefolositoare pentru unii, fascinante pentru alţii. Atât.

Se întrebă de ce şi-a amintit tocmai acel moment. Tocmai acum.
Dar lătratul unui câine, undeva, la capătul de jos al blocului, îl făcu să uite de asta şi să urmărească doar neînchipuita linişte pe care o degajau rotocoalele de fum ce-şi făceau loc prin aerul rece.

Vru să ia acea linişte cu el. Intră în casă, se schimbă cu haine mai potrivite momentului şi ieşi. În urma lui lumea îşi făcea de cap în continuare.

luni, 8 septembrie 2008

Ce faci de apocalipsă?

Buburuza mă întreabă ce fac luni şi marţi.
Cumva logică limitarea! Că de miercuri încolo se va naşte întrebarea "ce ai făcut de apocalipsă?".
Cum care apocalipsă? Apocalipsa de septembrie, de care vorbesc voci autorizate: ritchiu-expert meteo (mulţumăsc, nălu!), DailyMail, profesorul trăznit şi Chip şi Dale (nu cipendeil, că băieţii ăia nu vorbesc nimic. Au depus Jurământul lui : Don't kiss and tell!)

Fapt este că ziua de luni a început deja, de fapt e o continuare a duminicii, fiindcă nu am apucat să dorm noaptea de ieri. Având în vedere că e posibil să mai am două zile de trăit ca om, de azi, luni, am intrat la cură. Sinecură!

Azi mi-am propus să nu fac nimic. Mă voi culca pe la 8.00, mă voi trezi pe la 15.00, îmi voi chema o prietenă să-mi ghicească în cafea şi mă voi strădui apoi să termin cartea lui Bruckner: Copilul Divin! (încep să am coşmaruri numai gândindu-mă de ce a trebuit să fie taman asta cartea pe care o citesc în aşa perioadă tulbure a omenirii).
Voi mai citi bloguri, poate voi da cu pensulele pe vreo bucată de carton.
Tot azi voi găti ostropel de pui cu mămăliguţă şi supă cremă de dovleac.
Voi ieşi diseară negreşit să respir ultimele guri de univers şi la fel voi face şi marţi seara.

Marţi am treabă la Tribunal, aşa că din posibila ultimă zi de viaţă pământeană, eu va trebui să tai o felie de câteva ore, din care să se înfrupte zădărnicia. Dar o fac numai pentru că voi vrea, cu siguranţă, să aflu ce se spune la Fumoar despre Apocalipsa de miercuri. Cum pledează avocaţii.

Auziţi, dar dacă tot veni vorba de cercetătorii atomici, am şi eu o nelămurire! Păi nu puteau deştepţii ăştia de bing-banghii să-şi recreeze universul la ei în cadă, într-o maşinărie de dimensiunea unui prăjitor de pâine? Că eu am învăţat că se pot face reduceri sau măriri la scară, fără a se altera proiectul!

Nu de alta, dar decât să se facă o gaură neagră, aşa cum umblă zvonul, mai bine un punct negru! Părerea mea! Că ăla, cu două tampoane de tifon şi o presiune uşoară cu degetele arătătoare ale unei cosmeticiene pricepute, iese imediat! Şi nici nu rămâne semn.

Hai să ne auzim cu bine joi, ca să povestim cum ne-am petrecut sfârşitul lumii!:)


duminică, 7 septembrie 2008

Cronica unor vremuri păcătoase (R)

Am un prieten care crede sincer despre sine că este fidel.

Fidel în trup femeii de alături, el îşi îngăduie, în spirit, să cotrobăie prin rufăria fină a sufletelor multor femei pe care i le scoate hazardul în cale. Li se oferă drept pretext de cunoaştere şi visare, dar li se refuză ca pretext de aflare şi împlinire.
Este, dacă vreţi, ca un negustor care-şi expune cele mai bune mărfuri în vitrină, prezentându-le cu vorbe meşteşugite, dar care trage brusc obloanele în momentul când se apropie doritorii.

Cunoscându-l, înclin să afirm că este inconştient ritualul acesta pe care îl face, cred, mai ritmic decât pe acela al împreunării cu propria nevastă. Dacă este aşa, e nevinovat, fara îndoială.
Dar spiţa aceea care mi se trage din Toma Necredinciosul mă avertizează că ar putea fi implicat acolo şi ceva orgoliu, dacă nu-Doamne fere- vanitate, că ar putea fi izvorâtor de plăcere vinovată şi nu de mir gestul lui de a li se refuza acelor femei doar în cele din urmă şi nu dintru început.

Dar nu suntem, oare, toţi la fel ? Nu ne vedem, oare, mai buni decât suntem ? Nu ne prefigurăm fiecare, încă de pe acum, intrarea triumfală în împărăţia cerului prin poarta aurită a raiului, deşi hrana propriului spirit nu mai e de mult una kosher ?
Nu ştiu dacă este adevărat că mai mult păcătuieşte cel ce greşeşte cu gândul, decât cel ce greşeşte cu fapta, dar dacă este aşa, nimic nu ne mai salvează!

Voci care ne lipsesc

Ne lipsesc vocile care spun lucrurilor pe nume.
Ne lipsesc vocile care au puterea de a se face auzite.
Vocile pe care alţii le au.

sâmbătă, 6 septembrie 2008

Discuţii între prieteni

Mă duc la mare în uichend. Şi dau acolo de Carfur Mamaia.
Şi văd eu pantofi. El: “Îi vrei ? Ia-i!”
Văd eu cizme. El: “Le vrei, ia-le!”
Văd eu pulovăr, geacă, bluze, cămaşă din mătase, sacou, fustă, badi…
"Ia-le, zice el!"
Şi le-am luat!

-Da' bani...?!

Stai aşa…!
Şi am cumpărat noi ca nebunii. Şi eu şi el. El pantofi, sacou, două helănci, trei cămăşi sport, un pulovăr, eu... ce ţi-am zis. Pe scurt, orgie, frate!
Faza e că am crezut că are el vreun surplus de la vreo afacere de-a lui. Când colo, ce crezi?!?

-…?

El cheltuia din card!!!!

- :))))

Iar apărarea lui: "Păi tu nu ai văzut câte cumpărăm?! De unde credeai că avem atâţia bani?"

-Corect!

Cum corect?! Mă, tu cu cine ţii?!

- Ţi-a luat tot ce ai vrut... nu ştiu ce să zic?!

Eteee! Astea-s fleacuri. Abia stresul că tre’ să strâng cureaua e treabă serioasă! Plus că în noiembrie voiam să mergem în Londra şi Paris, iar de Revelion la Viena!

-Asta e, nu poţi să le ai pe toate! Vinde maşina!

Niciodată! Mai bine ies pe ştrase, în faţă la Intercontinental, la produs!

- :)) ...Vezi că e concurenţă mare!

Ştii pe cineva interesat de o curvă începătoare? Poate are careva fetişuri privind iniţierea!...:)

- Dacă e curvă, măcar să fie profesionistă. Părerea mea…

Şit! De asta-mi era teamă!

vineri, 5 septembrie 2008

Promisiunea felinarelor galbene

Mi-a fost dor de-o noapte albă. De un timp numai al meu, de felinare galbene care să-mi adăpostească gândurile târzii.

În noaptea asta luna a bătut altfel în obloanele mele. Întunericul s-a aşezat mai confortabil ca de obicei. Am fost din nou un suflet rătăcit, căutându-şi drumul către casă.

Nopţile albe ar trebui prescrise de medic, îmi spun. Pentru că vindecă. Uneori, te fac bine de tine. Alteori te vindecă de ceilalţi.

M-am uitat în oglindă. Fără pic de fard, mă priveam franc prin nişte ochi aproape verzi de oboseală. M-am întrebat ce vreau şi ce fac pentru asta. Am aflat că nimic şi mi-am jurat să nu mă culc până nu-mi învăţ lecţia.

Dar fiindcă îmi era rău de nesomn, mi-am spus precum Soljeniţîn: “Innuenda, nu te pot face bine pe tine cu sănătatea mea”. Şi am adormit sperând, ca de obicei, că mă voi trezi luminată.

joi, 4 septembrie 2008

The lions sleep tonight

Pentru că fecioarele se trezesc atunci când adorm leii şi pentru că azi e ziua unui fecior simpatic...


marți, 2 septembrie 2008

Secretul Evei

Cândva am crezut că înţeleg. Observasem că mi se spune te iubesc mai ales în două situaţii. Ca săru’mâna pentru masă şi ca ţigară de după. Avusesem revelaţia unui soi de recunoştinţă mamiferă a partenerului! Iubirea.

S-a ales praful -mi-am zis! Erotismul ne-a cotropit rărunchii fiinţei. Împărţindu-şi teritoriul cu foamea şi cu setea. Femei şi bărbaţi, nu suntem altceva decât un soi de autoservire pentru sexul eventual opus, care-şi plimbă tava o vreme, până se hotărăşte ce îi face cu ochiul. Suntem pierduţi!

Îmi părea rău mai ales de cei care aveau să moară fericiţi crezând că şi-au găsit partenerul ideal. Când, de fapt, acolo nu fusese nicio legatură subtilă. Eram doar femele şi masculi cu ceva haine deasupra.

Apoi într-o bună zi am înţeles...