vineri, 31 octombrie 2008

Pe repede înainte!

Zuzu mi-a întins o plasă în care vrea să-mi arunc visele mele pe zece ani. E drept că planificările, chiar irealizabile, sunt punct forte la mine, dar mă tem că, de această dată, nu va fi nimic spectaculos. La urma urmei, sunt un om, şi nicio dorinţă omenească nu mi-e străină!:D
Pe repede înainte, că-s orele înaintate şi ziua profesională care mă aşteaptă azi e una grea!

În următorii zece ani mi-aş dori aşa:


Să nu sufăr pierderi ireparabile (oameni dragi)

Să iubesc şi să fiu iubită (fără decalaje!:)

Să mă bucur de rolul de mamă şi soţie (mamă de gemeni, dacă se poate!)

Să nu sufăr degradări ireparabile (fizice)

Să văd cât mai multe locuri de pe pământul ăsta

Să-mi construiesc o casă pe pământ şi să-mi amenajez o grădină

Să public nişte cărţi

Să-mi câştig nişte prieteni adevăraţi

Să cresc un câine

Să câştig o avere, astfel încât să nu mai trebuiască să muncesc decât de plăcere

joi, 30 octombrie 2008

Inconştienţi, visători şi sisifici

Printre comentariile la Bărbatul bun al fiecărei femei, Maria a băgat o idee interesantă, cu care sunt de acord şi pe care am simţit nevoia să o dezvolt.
Spunea ea că :” de aia şi reuşim să ne facem o relaţie pe viaţă. Pentru că suntem doi oameni ale căror iubiri au valori comparabile în acelaşi timp şi unul pentru altul.”

Nimic mai adevărat. Mai mult decât atât, eu cred că în orice relaţie sentimentală plecăm cu nivele de sentimente comparabile. Asta nu înseamnă că deja ne iubim reciproc, ci doar că ne dorim să fim cu celălalt cam la fel de mult cât îşi doreşte şi celălalt să fie cu noi. Că ne e drag de partener, de-l mâncăm din ochi şi nici el nu se simte mai bine! Dar, vorba lu’ Matache, mâncatul ăsta nu e treabă simplă, cum crede lumea!

Să spunem aşa, că, dacă ar fi probe sportive, îndrăgostirea ar fi probă de viteză, iar iubirea de rezistenţă. Poate de aceea, sunt aproape sigură că reţeta iubirii este una care are ca ingredient principal timpul.

Totul începe cu îndrăgostirea. Ăla e stadiul 1.
Îndrăgostirea este atunci când eu te plac şi tu mă placi. Mult. Cam la fel de mult. Apoi intervine variabila timp. Şi apare decalajul între nivelul tău de sentimente şi al meu. Pe scurt, eu te plac la fel de mult sau chiar mai mult, tu însă nu mă mai placi la fel de mult sau, poate, nu mă mai placi deloc. Nenorocitule!:D

Admiţând din capul locului că există o diferenţă între îndrăgostire şi iubire, ăsta e momentul care ar trebui să însemne pentru fiecare dintre noi, cei din cuplul cu decalaj emoţional, că iubirea noastră nu e posibilă. Că e un next level la care nu vom ajunge pentru că, deh, e ca la jocurile pe calculator:ne-a mâncat balaurul până la sfârşitul stadiului 1.

Din păcate, pentru unii oameni ăsta e momentul când cred ei că trebuie să pluseze ca să treacă la stadiul 2. Şi ce fac?
Păi, dacă e femeia cea care are nivelul de amor mai mare, îi trânteşte un copil domnului cu deficienţă la iubit. Ca să-l lege! Să-i obţină iubirea cu care rămăsese el în urmă.
Dacă e bărbatul cel în deficit de reciprocitate sentimentală, o cere de nevastă! Şi cum nevastă în mintea femeii este egal cu mireasă, rareori femeia refuză!
E lesne de înţeles că şi într-un caz şi în celălalt, sunt şanse mari să se ajungă la despărţire. Sau la o convieţuire formală, de tipul “fiecare cu a mă-sii”. Eu cu amantul meu, tu cu amanta ta. Situaţia nu e, din păcate, defectivă de plural!:)

Tot la divorţ vor ajunge şi cei care se căsătoresc în perioada de îndrăgostire! “Ce oroare!” ..vor exclama ei în scurt timp, profund dezamăgiţi. “Actul ăla a schimbat totul!! S-a ales praful de iubirea noastră!”Dar dacă-i cauţi, vei vedea că “iubirea lor”fusese, defapt, una de cofetărie, de teatru şi de sâmbătă seara, de weekend la munte şi dormit împreună ocazional. Oamenii aceia nu apucaseră, de fapt, să se cunoască. Pentru că nu locuiseră împreună, nu împărţiseră o vreme totul, nu ieşiseră de sub clopotul începuturilor de relaţie, al iubirilor adolescentine. Povestea lor nu trecuse încă de a fost odată ca niciodată. Adică, nu începuse.

Dar şi din faza 2 a iubirii te poţi duce la divorţ. Pentru că pot interveni factori perturbatori precum: familia, caracterul omului, destinul vitreg.
Când intervenientul distructiv este familia unuia dintre cei doi parteneri, se dă, de fapt, o bătălie între două tipuri de iubiri diferite, iar iubirea care va câştiga va fi hailendărul celeilalte, hrănindu-se cu energia ei. De aici şi bancurile cu soacre!
Caracterul este călăul oricărei iubiri, oricât de mari, atunci când el îl îndeamnă pe unul să fie din cale-afară de neiertător, îndelung cicălitor, vanitos sau mai ştiu eu cum! De aici şi reclamele cu evitatul exceselor de orice fel!
Destinul vitreg poate aduce şi el în viaţa unui cuplu elemente pe care nici cu gândul nu vrem să le gândim, de teamă să nu se abată nenorocirea asupra noastră. Un Ciomu, o secretară blondă cu picioarele până-n molari sau alte asemenea grozăvii! Ne-‘a feri Dumnezeu! De aici şi mersul la biserică!

Înseamnă toate acestea că nu ar mai trebui să ne căsătorim pentru că există şanse mari să ajungem la divorţ? Aş zice că nu! Altfel cum am justifica faptul că vrem să trăim deşi este mai mult ca sigur că oricum vom muri, cum de facem patul în fiecare dimineaţă, deşi în fiecare seară oricum ne culcăm la loc şi, în general, cum de iubim, când şi aşa, mai devreme sau mai târziu vom suferi o despărţire de omul iubit? Răspunsul nu poate fi decât unul. Suntem inconştienţi, visători şi sisifici!

miercuri, 29 octombrie 2008

Prietene-surori

Citeam deunăzi un articol încântător despre categoria prietenelor-surori.Şi m-a pocnit. Chiar acolo şi chiar atunci. Revelaţia şi dorul. Avusesem şi eu prietene-surori.

Când eram micuţă, o avusesem pe Doiniţa. Vecina de sub mine. O bruneţică frumuşică foc cu care mă înţelegeam mai bine decât cu propria soră.
Practic am crescut împreună. Eram toată ziua una pe la cealaltă. Asta nu e sănătos, aveam să aflăm mai târziu, într-o zi, pe când făceam plajă în grădină la bunica Ioana şi am hotărât ad-hoc să facem un workshop pe tema : Primul sărut. Cum procedăm :))
Dar până atunci, am continuat să creştem împreună, să comunicăm bătându-ne în ţeava de la calorifer şi vorbind cât puteam noi de tare, cu gura apropiată de tavan, respectiv podea, ca să se audă de la un etaj la altul.
Ne-am trimis de la balcon păpuşi, caiete, prăjituri, zahăr sau papiote cu aţă de o anumită culoare, glossuri sau bani, în pungi legate de o sfoară şi coborâte ori urcate cu mare grijă între etaje.
Cu ea am jucat în echipă toate jocurile copilăriei şi am mers seara la furat de liliac alb şi narcise, de lăcrămioare şi lalele.

Am revăzut-o acum patru ani, în faţa blocului, pe unde îşi plimba băieţelul de doi anişori. Ne-am zâmbit uşor încurcate, am schimbat două vorbe de complezenţă şi atât.

În liceu am avut-o pe Lili, colega mea de bancă, o blondă veşnic îmbujorată, împreună cu care mă urcam pe soclul statuii lui Costache Negruzzi, al cărui “hram intelectual” era purtat de liceul nostru, ca să ne pozăm trăgându-l de mustăţi. Şi acum mă umflă râsul când mă uit la pozele alea.
Lili visa să ajungă cântăreaţă. Avea o voce minunată şi cânta de răsuna lumea cântecele Angelei Similea. Nu ştiu ce-a mai fost cu viaţa ei dupa terminarea liceului.

La facultate am avut-o pe Cristina, cea cu care împărţeam şi împărtăşeam totul, mergeam în vacanţe, ne alegeam şi ne botezam propriile alei prin parcuri, ne încurcam foştii prieteni de-o vară şi vomitam sincron, în veceurile restaurantului Elite, puiul a la diable, înfulecat pe nemestecate, după două săptămâni de regim în care mâncasem doar supă strecurată.

Ce s-a întâmplat cu toate prietenele mele-surori? Nu ştiu. Poate au murit de maturitate...
Pur şi simplu vieţile noastre au luat-o în direcţii diferite şi, pentru motive care-mi scapă, nimeni nu s-a întors de-acolo să povestească.
Dar nu încetez să le caut.

marți, 28 octombrie 2008

Bărbatul bun al fiecărei femei

Inspirată de o prietenă virtuală care spunea că, dupa gustul ei, bărbatul ar trebui să fie dăştept, să mă facă să râd, să mă iubească să moară da' să nu'mi arate asta făţiş. cam niciodată dacă se poate! restu îs detalii, we can work it out! :)) am întârziat şi eu puţin în a-mi clarifica problema.

Şi m-am gândit, m-am răsucit, da’ tot n-am înţeles o chestiune : de ce naiba ai vrea să te iubească cineva de să moară, dacă nu vrei să-ţi arate asta făţis?!? Ba să mi-o arate! La greu! Să-mi spună că mă iubeşte dimineaţa, la pranz şi seara, să mă sune doar ca să-mi audă vocea când îi e dor de mine, să-mi scrie sms-uri si mp-uri drăguţe, să mă dorească, să-mi ţină mâna în mâna lui şi în buzunar şi pe schimbătorul de viteze, să mă ţină în braţe noaptea-şi înainte şi după, să mă răsfeţe, să mă protejeze...şi aş putea continua aşa la nesfârşit.

Eu cred că uneori ne opintim prea mult în mituri şi lăsăm firescul să treacă pe lângă noi neobservat. Oare şi noi, femeile suntem în căutare de trofee ? Iar dacă e aşa, atunci trofeul să fie the Man- bărbatul puternic, atât de puternic încât din strânsoarea lui nu scapă nici propria-i iubire pentru o femeie, bărbatul care nu plânge, nu se exteriorizează, face sex ore în şir şi îţi zice te iubesc o singură dată, de preferinţă exact atunci când tu ai închis deja uşa după tine, ca să ieşi din viaţa lui pentru totdeauna ?...

Dacă e pe-aşa, eu merg împotriva curentului, pentru că eu vreau lângă mine un om, nu o maşinărie infernală de făcut probleme sentimentale, bani şi sex. Nimic nu mi se pare mai drăguţ decât un bărbat care vrea să gătească el pentru tine o cină romantică-la care, foarte probabil, va servi spaghete sau grătar şi vin roşu:) , un bărbat căruia îi poţi vedea emoţiile pentru că nu se teme să te privească în ochi, chiar dacă astfel îţi îngăduie să-i citeşti în suflet.

Refuz să îmi imaginez că atunci când găseşti un astfel de bărbat îi întorci spatele şi zici : « No thank you ! You’re not my type ! »
Pentru că eu cred cu obstinaţie că fiecare femeie din lume îşi doreşte, de fapt, un bărbat bun. Numai că nu şi-a formulat astfel aşteptările, de teamă să nu sune patetic. Dar nu e nimic patetic în a-ţi dori iubire împărtăşită, siguranţă afectivă şi fericire. Este doar uman.

duminică, 26 octombrie 2008

Ion- blestemul orgasmului

Pe unul dintre forumurile pe care navigam călare pe mătură şi interveneam în calitate de vrăjitoarea cea rea, am gasit într-o seară plină de plictis un subiect incitant. Despre fidelitate, păcat, conştiinţă, iubire, sex.

Un tânăr domn, căsătorit şi cu soţia gravidă, se autoflagela în faţa unei cete de sado-masochişti virtuali, întrebându-se unde greşeşte de, cu toate ca-şi iubeşte soţia, pofteşte în continuare la femei. Ba omul nostru îşi mai şi satisfăcea poftele şi încă într-un mod organizat, ajutat în identificarea potenţialelor partenere de un cont deschis pe un sait de matrimoniale.

Evident, reacţia forumiştilor a fost o ploaie de pietre către păcătos. Nu a durat mult până să apară o grămadă de clişee, mostre de paşoptism cât cuprinde ori, dimpotrivă, de imaturitate crasă.
Fiindcă erau scrise foarte multe pagini cu astfel de reacţii, nu am întârziat în citirea întregului post şi, hotărându-mă că nu rezist la mai multă lectură prezumată penibilă, m-am hotărât să intervin şi să-mi dau şi eu cu părerea.

Am simţit nevoia să iau partea bietului amărât care deschisese topicul şi care, deşi crezuse că vine la o parolă cu prietenii, se trezise taman în faţa inchizitorilor moderni (sau nu), care-l trimiteau ba la psiholog, ba la endocrinolog, ba la exorcizat, ba la tribunal să divorţeze, pe scurt… la mama lu' Gonţu.
Printre inchizitori, i-am recunoscut pe unii care, în mod sigur, făcuseră sex (mă scuzaţi, dragoste!) cu o singură femeie toată viaţa şi într-un singur fel: misionăreşte, cum şade bine la dreptcredincioşii într-ale iubitului. Nu că ar fi ceva rău în asta, chiar dacă mie una îmi cade libidoul la datorie când aud de aşa ceva. Erau apoi prezenţi acolo cei cărora nu le dispăruseră încă toate coşurile de pe faţă: prietenii ştiu de ce!

Am încercat o abordare oarecum ştiinţifică, pomenind de o emisiune pe Discovery unde se conchidea că natura umană nu este, ab initio, monogamă. Corecţiile în sensul monogamiei veniseră, se pare, din afară, fiind impuse de societate prin valorile stabilite de ea, convenţional. Cultura sau religia- am mai spus- îţi pot "formata" comportamentul, inclusiv în dragoste.
M-am arătat contrariată la şabloanele abisale aduse de forumişti drept argumente sau sfaturi la problema sărmanului ticălos, şabloane de genul familia- celula de bază a societăţii sau iubirea nu moare dacă ştii să întreţii flacăra (asta în traducerea psihologilor de manual însemnând să nu te epilezi în prezenţa partenerului, să nu stai prin casă decât în dezabie din satin, cu părul proaspăt aranjat şi manichiura impecabilă, să nu foloseşti toaleta ca să faci “baieţel” când e partenerul acasă şi să v-o trageţi cu simţ de răspundere).

Am fost contrazisă, reproşându-mi-se că pun botul la toate tâmpeniile de pe Discovery.
M-am apărat spunând că nu pun botul decât unde-mi place, că am creierul meu şi...vorba măgarului din Schrek, nu mi-e frică să-l folosesc. Nu iau, deci, de bun tot ce mi se serveşte! În plus, postul meu nu se bazase doar pe emisiunea aceea, care mie mi s-a părut bine fundamentată şi cu a cărei idee de bază mă declaram, în principiu, de acord.
În opinia mea, monogamia este o chestiune de opţiune personală. În rest, ai prilejuri, temeiuri şi instincte pentru mai mulţi parteneri..

Mi s-a replicat că în natură există specii “monogame”.
Ştiam şi eu asta: papagalii şi pinguinii erau cei care-mi veneau primii în minte.
Dar oamenii, ah, oamenii, ce animale ciudate…cum bine a spus Zola parcă (dacă nu, să-mi fie iertată atribuirea).

Cineva indignat, de pe acel forum, propunea chiar să ne căsătorim fideli cu fideli şi infideli cu infideli, pentru că nu i se pare corect ca el- persoană fidelă- să aibă drept partener vreun păcătos într-ale cărnii.
Mie una mi se pare absurdă o astfel de gândire, cum nefireşti mi se par şi dihotomiile fidel- infidel, păcătos-neprihănit etc. Nu sunt de acord cu astfel de împărţeli la doi, pe principiul lui tertium non datur(a treia posibilitate nu există). Daca aş fi de acord, ar însemna să cred şi că oamenii se împart în buni şi răi şi mie una, maniheismul nu mi se potriveşte.

Înţeleg, desigur, poziţia celor pro-monogamie. Din perspectiva moralei creştine, ea este cea corectă. Ceea ce nu înţeleg este de ce nu lăsăm noi principiile în principiu, şi aplicarea lor la latitudinea fiecărui individ în parte. Îmi asum afirmaţia că greşesc toţi aceia care nu vor deloc să intre într-o negociere pentru nuanţe, pentru că aproape orice lucru comportă nuanţări.

Să mă ierte Dumnezeu, dar eu mai c-aş bate pariu că toţi acei indignaţi care refuză să problematizeze fidelitatea au ceva în comun: au tabu-uri; au limite. Iar limitele le pot veni, de exemplu, din faptul că îs urâţi cu spume şi zic bogdaproste că s-a uitat vreo formă de viaţă inteligentă şi la ei, ori, cine-ştie, au disfuncţii sexuale. Mai există, desigur şi posibilitatea ca aceştia să fie din categoria să ne căsătorim virgini şi atunci nu ai, din start, cu cine polemiza, că la aştia convingerile sunt aproape material genetic.

Nu mă înţelegeţi greşit, nu fac aici neapărat o pledoarie pentru înşelarea partenerului.
Dar fac o pledoarie pentru complexitatea situaţiilor dintr-o viaţă de om, cu diversitatea- implicită- a trăirilor la care este supus omul.
Aş conchide că lucrurile sunt mai complexe decât par şi că fiinţa umană e cu mult mai subtilă decât o întrezăreşte majoritatea semenilor noştri. Şi iar aş zice că în chestiuni de "amor" al altuia, n-avem noi treabă nici să dăm cu piatra, nici să dirijăm. Fiecare după pohta inimii şi înţelepciunea din dotare.

Poate nu ar fi prea târziu să ne gândim la motivaţia pentru care reuşim să rămânem fideli sau, dimpotrivă, care ne generează infidelitatea.
Sau să înţelegem resortul intim care ne face să cerem fidelitate de la partener. De multe ori fidelitatea este pretinsă nu atât în numele iubirii, cât în acela al iubirii de sine, al vanităţii atavice de a nu fi detronat din poziţia de mascul dominant.
Există mulţi care, instinctual, vor să fie primii şi ultimii, singurii, cei mai buni şi asta pentru totdeauna. Aştia-s alde Ion, blestemul orgasmului, ca-n bancul ala: Ioane, vinie orgasmu'; - Apă' Mărie, când fut io nu vinie nime'

vineri, 24 octombrie 2008

Punct şi de la capăt

Există unele lucruri pe care, oricât ai vrea, nu le mai poţi aduce înapoi. Sau dacă o faci, ceva nu mai e ca înainte. Acestea sunt, de regulă, şi lucrurile cele mai importante în viaţă. Spre exemplu : prietenia.

Am ajuns zilele acestea la concluzia că am nevoie de prieteni noi! Cei vechi nu mai sunt buni pentru mine. Nu, nu m-am schimbat eu. Nici nu au devenit ei, dintr-o dată, canalii. Atâta doar că s-a dus pe apa sâmbetei farmecul acela, subtil, al unei relaţii adevărate, de orice natură ar fi ea.

Ne-am trezit, într-o bună zi, că totul se rezumă la câte-o cafea o dată la trei luni, apoi la câte un telefon de zi de naştere şi de Crăciun, apoi doar la un SMS, apoi la tăcere.

Desigur, dacă mă hotărăsc şi îi sun, o izbăvitoare stare de bine pare să îi cuprindă. E ca şi cum, prietenia noastră ar avea un buton ascuns cu on şi off, închis şi deschis, pe care dacă apăs, tonul vocii lor mă întâmpină la fel de exuberant precum odinioară, glumele curg la fel de firesc, prietenia îşi reia cursul din exact momentul unde rămăsese suspendată. Ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat…Vine apoi mărturisirea lor despre o îndelung chinuitoare aşteptare a telefonului meu întârziat, care pare să-i fi răvăşit zile şi nopţi de-a rândul, torturându-le inima de prieten cu necruţătoarea întrebare “ O mai trăi?”

Sigur, zâmbesc de fiecare dată când aud una ca asta şi nu doar pentru că e gogonată, ci fiindcă există aici un adevăr amar : acela că nimănui nu-i place să îndure uitarea celorlalţi. Când ne aducem aminte noi înşine de câte vreun prieten, uitat fără motiv prin anevoia treburilor zilnice şi-l sunăm, primul lucru pe care îl face e să ne întrebe şăgalnic : « Mai traieşti ? » Formula asta îmi dovedeşte, de fiecare dată, că mai bine se împacă el cu ideea morţii tale, decât cu aceea a uitării lui. Nu e grav.

Accept chiar şi soiul ăsta de egocentrism în prietenie, dar există ceva ce nu aş putea ierta nicicând prietenilor mei : complezenţa. Nu există pe lumea asta om care să urască mai mult decât mine vorbele, gesturile, lucrurile născute din complezenţă.

Adevărul, dragii mei, e simplu ca bună ziua.

Dacă nu mai găsim nimic să ne spunem, în afara unor banalităţi răsuflate despre rate şi impozite, despre şefi, despre profesie, case şi maşini, mai bine să recunoaştem deschis că nu (mai) avem prieteni. Că acesta e punctul terminus al prieteniei.

De aici încolo încep şi nu se mai termină cunoştinţele, politeţurile, vorbele pe la spate, aparenţele. E metastaza prieteniei şi convalescenţa vanităţii. Când se ajunge aici, mai bine spui: punct şi de la capăt!

joi, 23 octombrie 2008

Misunderstanding

Nu scriu dupa dictare

Înainte îmi plăcea să hotărăsc eu ce şi cum. Asta nu mă făcea însă despotică. În felul meu, eram o democrată care respecta dreptul altora la opinia mea. Rareori mă lăsam influenţată, deşi de multe ori mă lăsam convinsă. Dar cel puţin nu scriam după dictare.

La 18 ani aveam senzaţia ca lumea mă aşteaptă pe mine să o sparg în două. La treizeci-şi-treaba-mea-cât aş putea spune şi eu, precum Paul Valery, că am “sentimentul de a fi tot şi evidenţa de a nu fi nimic!”

Mă pierd în mulţime, dragii mei, vă spun! Mă diluez.

Maturitatea mi-a venit cu această lecţie de înţelepciune prememorată. M-a învăţat să socializez, să familiarizez, să generalizez totul, m-a învăţat să mint în CV-uri că îmi place să joc în echipă. Să-mi binecuvântez alteritatea. M-am globalizat cu tot cu singularităţile mele şi acum îmi caut acul în carul cu fân.

A contat totul: ceasul, părerea altora, tiparele, convenienţele. Doar eu nu am contat. Am făcut mai degrabă ceea ce se cădea şi mai deloc ceea ce am simţit. Mai curând cât încăpea într-o unitate de timp şi mai deloc tot ce puteam. Mai ales cum făceau şi alţii şi mai deloc cum aş fi făcut doar eu.

A fost un pariu cu mine pe care l-am pierdut. Şi asta, doar pentru că am lăsat să-l taie mulţimea.

miercuri, 22 octombrie 2008

Împăratul muştelor

Dacă te uiţi atent, dar foarte atent, la bărbaţii din jurul tău, vei vedea nişte băieţei care nu au dezbrăcat încă şpilhozănii bufanţi, cu bretele şi cu imprimeuri din desene animate. Sau nişte adolescenţi timizi, nesiguri pe masculinitatea lor. Ori poate nişte juni imberbi, la primii fiori ai dragostei.

Este imposibil să nu-l găseşti în vreuna din aceste categorii pe iubitul tău, care te pune pe jar nesunându-te atunci când tu arzi să-i primeşti telefonul. Sau pe bărbatul arogant care, în ciuda faptului că tu mai ai puţin şi-i faci focuri pe dealuri ca să-i semnalezi interesul tău, continuă să se uite direct prin tine. Ori pe şeful cel rău care-ţi mănâncă zilele lumină la birou.

Toţi aceşti bărbaţi misterioşi, imposibili, înnebunitori, impozanţi nu există, de fapt, decât în imaginaţia ta. Acolo, în mintea ta de femeie, şi-au îmbrăcat ei primul costum tip man-in-black sau şi-au tras masca de macho-man ori tronul şi sceptrul.

Totul se rezumă, deci, la imaginea pe care aleg ei să şi-o proiecteze în afară şi la viziunea ta despre cum ar trebui să fie un bărbat în poziţia lor. Altfel spus, eşti fie victima unei aparenţe, fie călăul unei realităţi.

Dar... ce-ar fi dacă ai trişa puţin, îmbrăcându-l pe arogant în hainele ponosite ale vecinului căruia i se scurg ochii după tine şi pe care nu l-ai băgat niciodată în seamă ?
Cum i-ai vorbi şefului tău dacă ţi l-ai vizualiza dimineaţa, abia trezit din somn, cu pantalonii de pijama în vine, citind Academia Caţavencu pe budă ?
Probabil ai spune şi ai face exact aşa cum ar trebui ca să obţii de la fiecare feedbackul aşteptat şi dorit. Şi totuşi....

Nu cumva, după ce noi însene le-am smulge epoleţii şi galoanele şi i-am aduce la raport în straie de rând, nu am mai fi la fel de entuziasmate să-i stăpânim în sfârşit ? Cine ne spune că, odată descoperită infailibila metodă a repoziţionării faţă de bărbat, nu ne-am trezi cu propriile noastre trăiri repoziţionate, transformându-ne din iubite, adoratoare, subalterne în mame, jemanfişiste sau demisionare ? Şi atunci ce rost mai are demersul ăsta ştiinţifico-fantastic ?

...Uite de aceea nu mă uit eu niciodată prea atent la un bărbat, ca să mai zăbovesc un pic în iluzia că am cucerit un prinţ, înainte de a mă trezi direct lângă împăratul muştelor.

marți, 21 octombrie 2008

Consideră-te scos în careu!

Nu o să pricep niciodată maniera ivanistico-divanistică pe care înţeleg să o adopte unii dintre convivialii mei. Care profită de existenţa altora ca de-o curvă, din care se înfruptă cu neruşinare. Ori care, pentru că nu mai au interes în propria viaţă, pun lupa lor voyeuristă pe a ta, trăgându-ţi scaunul înainte de a te aşeza la masa negocierilor ori punându-ţi coarne taman când se declanşează bliţul din ochii lumii întregi.

Prea adesea văd cum rânjeşte derizoriul în manifestările unor semeni, în timp ce alţii hăhăiesc nătâng la poanta proastă.
Dar asta încă nu e nimic pe lângă ce te aşteaptă. Judecarea continuă şi ostilă. Comparaţia duşmănoasă. Condamnarea. Piatra din mâna gloatei a ajuns ca ziarul Universul în filmul Pistruiatul. Semn de recunoaştere.

Poate că n-ai făcut nimic, dar nu asta contează. Mulţimea nu lasă niciodată piatra din mână. Iar individul este însăşi expresia pasului în faţă. Consideră-te scos în careu! Până la urmă, ai făcut tu ceva, nu se poate!

luni, 20 octombrie 2008

"A fost un dans nevinovat, domnilor!"

„Bat pariu că eşti urâtă”, mi-ai spus în dimineaţa aceea. –„De ce?” M-am mirat. „Pentru că în mintea ta se ascund toate pudorile lumii. Pentru că joci, eşti cinică şi fumezi cu mâna stângă”, mi-ai mai spus. –„De unde ştii”, te-am întrebat?
„Ştiu. Dacă nu ar fi aşa, mâna ta dreaptă nu ar fi acum în părul tău, răsucind o şuviţă.”

Am râs. Apoi s-a băgat tăcerea între noi.

„Bat pariu ca esti caldă”, mi-ai spus.
Eu am rămas în aşteptarea replicii următoare, neştiind dacă vorbele tale mă mângâie ca un tată sau ca un iubit.
„Aproape-ţi aud greierii cum cântă. Iar ei cântă doar vara”, ai continuat. „Şi lumea, când stau cu tine, miroase a colibă de pănuşi.”

Am zâmbit. Apoi s-a băgat complicitatea între noi.

„Bat pariu că dacă m-ai cunoaşte ai coborî scările blocului cu tălpile goale când mi-ai auzi paşii. Mi-ai pune mâinile tale albe la ochi şi te-ai sui pe pantofii mei ca să mergi odată cu mine.”

-„Ai pierdut pariul”, ţi-am spus în noaptea aceea.
„De ce?” te-ai mirat atunci
-„Tălpile mele sunt deja pe pantofii care merg la capătul curcubeului”.

duminică, 19 octombrie 2008

Mă adaptez deci exist

Câteodată, bătrânul bun simţ al oamenilor surprinde mai ceva ca un tuşeu rectal. Şi asta pentru că am învăţat să ne aşteptăm la mitocani nepăsători, care îşi fac loc prin viaţă cu flegma şi hai-sictirul, cu tupeul prost şi mahalageala!

M-am surprins, nu o dată, urmărind amabilitatea, politeţea şi bunacuviinţă a unora ca pe farfurii zburătoare gata să se transforme, în orice clipă, în bumerang. Ce vor de la mine oamenii ăştia? Trebuie să fie ceva, nu se poate să fie aşa amabili în mod dezinteresat!

Am realizat atunci că atitudinea asta a mea, de expectativă vigilentă, spunea pe nume lucrurilor pe care eu nu aş fi îndrăznit să le tutuiesc. Vorbea despre aşteptări joase şi pierderea încrederii în oameni, despre acomodarea la rău. Traiul în societate devenise şi pentru mine un mă-adaptez-deci-exist. Sau chiar mai mult: un mă-cobor-deci-rezist.

Şi totuşi, încă nu m-am obişnuit cu scormonitorul prost-gust al lumii în care trăiesc, chiar dacă gherţoiala şi joscultura îmi stau de ceva vreme prin preajmă.

Dacă maşina timpului mi-ar trage vreodată la scară, mi-aş alege, fără să clipesc, orice epocă trecută, în care onoarea şi delicateţea respectau compoziţia valorii, nu pe a credulităţii siropoase. M-aş întoarce bucuroasă în timp, departe de râgâiala cu iz de shaormă, de îndoit tricoul deasupra burţii, de scuturat din buci după manele, de gaşca lui Dorel şi lumea lor suprapopulată. Chiar dacă asta ar însemna să iau istoria de la capăt.

sâmbătă, 18 octombrie 2008

Ceasul rău are un cuc înrăit

Timp şi timpan

Cineva spunea odată că s-a născut la timp ca să trăiască bine.
Se referea la faptul că, născându-se în vremuri nu prea îndepărtate de cele de azi, îşi putea duce liniştit traiul într-o lume relativ civilizată, care să nu fie dominată de războaie, mizerie, boli şi foamete.

Exista, evident, o mulţumire cinică în vorbele acelea, pentru că toate ororile, de care omul se bucura că fusese scutit, erau în plină desfaşurare în chiar acel moment. Atâta că pentru amicul în discuţie care, satisfacut de traiul modern trăgea cu nesaţ dintr-o ţigară Marlboro, la fel ca şi pentru cei mai mulţi dintre noi, ororile par să existe într-un univers paralel cu cel în care, cocoloşiţi de soartă, ne ducem noi existenţa.

M-am gândit atunci că, poate, ceea ce nu ne omoară nu ne face neaparat mai puternici, aşa cum se crede, ci mai indolenţi, mai autosuficienţi, mai superficiali, mai inconştienţi. M-am întrebat dacă nu cumva binele, la o anumită diluţie, nu devine morfină pentru spirit; dacă nu cumva adevăratele dureri sunt cele surde, cărora timpul le-a estompat doar acuitatea, nu şi letalitatea…

Am mai zăbovit o vreme pe terasă, cu ochii pierduţi în albul feţei de masă pătate de vin roşu, până când m-a trezit un glas plângăreţ:”Tantiii, dă şi mie un leu!”.
Un baieţel tuciuriu, la gât cu o pancardă din carton pe care scria cu litere strâmbe, de tipar: MURITOR DE FOAME, mă privea printre zăbrelele gardului. M-am uitat instinctiv in dreapta mea, către scaunul rămas liber, în timp ce scotoceam prin geantă după mărunţis..

Amicul meu plecase demult. Pe masă rămăsese doar pachetul de ţigări, gol, pe care scria cu litere drepte, de tipar : FUMATUL UCIDE!

Keep walking!

Sunt oameni care se mândresc cu faptul că nu privesc în urmă. Trecutul e o piatră de gâtul individului-cred ei. Un ce-a-fost-a-fost. Un caz clasat. Viitorul în schimb, ei bine, da! În sensul pe care-l dăm vieţii, el este mersul acelor de ceasornic. E însăşi Calea.

„Trăieşte în trecut!”, diagnostichează în şoaptă unii, dând gravi din cap a nu-mai-e-nimic-de-făcut, în faţa celor cărora le place să-şi amintească. „Ăsta e semn clar de ramolire socială”, mai gândesc. Degenerescenţa individului! În schimb, par să fie cu toţii de acord, privirea la orizont e primul semn de revenire a vitalităţii.

După moda lui carpe diem, a urmat cea a lui keep walking. Doar trecutul a fost odată ca niciodată, că de n-ar fi nu s-ar povesti.
Acum, viitorul pare să ne fie şi trendul şi parada! Mărşăluim într-o cadenţă nebunească şi precisă, cu faţa către un timp probabil căruia îi dăm onorurile. Viitorul contează. El şi Prezentul care l-a angajat.

Personal, nu am fost niciodată o maniacă a prezentului. Cumva am simţit că n-am timp să trăiesc doar clipa. Ceva nu m-a satisfăcut. La confluenţa unghiulară dintre trecut şi viitor, prezentul mi s-a părut mereu că are poziţia ingrată a ginecologului.
Viitorul m-a atras o vreme, nu neg. Însă a făcut-o cu promisiuni frumoase. Creându-mi, de multe ori, false aşteptări. Seducându-mă doar pentru ca, o clipă mai târziu, să mă părăsească. N-ar fi contat nici asta dacă, într-o bună zi, nu aş fi înţeles totul.

Mi-am dat seama atunci că nu poţi iubi pe cineva numai pentru cine o să fie. Însă îl poţi iubi doar pentru cine a fost. Şi mi-am făcut alegerea, în cunoştinţă de cauză: în ceea ce mă priveşte, din ultimul rând se vede cel mai bine, pentru că îţi oferă în acelaşi timp perspectivă şi intimitate.

joi, 16 octombrie 2008

Somnul de frumuseţe al raţiunii

Sunt iraţională, vă spun! Mă tem de fantome, de păienjeni ucigaşi, de răufăcători pitiţi în scara blocului, de întuneric, de duşmani invizibili, de străini.
Dar mai ales mă tem de mine. Mi-e frică de faptul că, din propria mea umbră, ar putea ieşi la lumina zilei cineva pe care nu-l cunosc. Că o entitate secretă şi-ar putea smulge tălpile din demonii mei şi ar porni să mă bântuie prin viaţa reală. Făcând, sub numele meu, lucruri de neînchipuit, de neînţeles.

Mi-e frică apoi de faptul că, la cât de intelectuală sunt, aş fi în stare atunci să găsesc o scuză teribil de complicată, ca să-mi atribui iertarea. Că aş pleca din propriul meu trecut cu nepăsarea istoriei care încă se scrie. Că nu aş mai şti la cine mă refer când spun eu. Ori pe cine au iubit ceilalţi.

Poate nu am motive să mă tem şi doar presimţiri absurde îmi croncăne dezorientate cerul îngândurat. Poate doar raţiunea mea îşi face somnul de frumuseţe.

Dar dacă totuşi…

miercuri, 15 octombrie 2008

Şefii de tură

Într-o zi, un prieten semivirtual mi-a spus: Oamenii trebuie înţeleşi în nefericirea lor! Mi-am dat seama pe loc de adevărul pe care-l rostise şi care, dacă mi-ar fi fost revelat la timp, m-ar fi scutit de schimbarea atâtor locuri de munca.

La drept vorbind, nu cu oamenii aveam eu o răfuială, ci cu autoritatea, oricare ar fi fost ea. Nu mi-au plăcut niciodată şefii, dar asta aveam s-o aflu mai târziu, după ce vor fi trecut copilăria mea fără personalitate şi adolescenţa de rebelă.
Abia maturitatea avea să-mi prezinte ce avea ea mai bun în materie. Şefi toţi unu şi unu! Creme de la creme!

Şi totuşi, nu toţi mi-au lăsat amintiri neplăcute, deşi fiecăruia i-am păstrat un gust amar.

Primul meu şef a fost un francez, îl chema Eric, semăna cu Richard Gere în Pretty Woman şi deţinea, aveam să aflu nu prea târziu, savoire-faire-ul multor...chestii franţuzeşti delicioase. A fost o experienţă interesantă! :)

Al doilea şef era român, miliardar pe vremea milionarilor. Mi-a plăcut că ne lua pe toţi- de ziua lui- la munte. Că ne cunoştea pe fiecare în parte. Că ne asculta, chiar dacă ne preciza că doar trei minute.
Era băiat capabil, original şi coleric. Atât de coleric, încât la un Revelion al firmei, mai avea puţin şi-mi dădea mustrare scrisă cu avertisment pentru că îndrăznisem să ajung la Melody la ora 23.00, când pe invitaţii scria că începe la ora 22.00.
Poate că punctualitatea asta dusă în extrem îi venea din faptul că era un om ocupat. Politică, afaceri, sport... Aş fi trecut aici şi femeile, că părea să aibă o preocupare constantă pentru sexul frumos. Dar el însuşi afirma, de câte ori avea ocazia, că politica şi afacerile te transformă într-un impotent. Şi atunci cine sunt eu să-l contrazic?!?

A urmat un şef cu nume de ditamai vântul, dar pentru mine a fost maxim o boare care mi-a vânturat degeaba filele cărţii de muncă. Un evreu sârb. Un român trăit în Franţa căruia, pentru că trebuia să-i plimb şi câinele, în banii şi funcţia pe care mi le dăduse, i-am zis orvoar după câteva luni. Un alt şef trăit în America.

Dar ăştia au fost dumnezeii. Pedegeii (preşedinte-director-general)! Până la ei însă, m-au mâncat destui sfinţi. Şefi care mai de care mai obtuzi, dar care m-au ajutat să învăţ lucruri folositoare despre şefi şi subalterni.

Am aflat de pildă, că nu-i bine să-i arăţi unui şef prost faptul că eşti inteligent. Pentru că fie nu va crede, fie nu va recunoaşte nici în ruptul capului că tu te-ai prins imediat de orice încerca el să te convingă că se învaţă în ani de zile!
Asta pentru că şeful cel mic se va gândi automat că îi vânezi postul. Iar şefii ăştia sunt un fel de pitici din albă-ca-zăpada care, odată întorşi de acasă, dau uşa biroului de perete şi întreabă: cine a îndrăznit să stea pe scaunul meu? Cine a tăiat pâinea mea cu cuţitul meu?

Dar cum spuneam, oamenii trebuie înţeleşi în nefericirea lor. Iar a mea a luat sfârşit pentru totdeauna. Tura asta îmi sunt propriul şef!

marți, 14 octombrie 2008

Învăţăturile lui ‘nea Goe, către fi’su Teodosie

Sa nu te lasi sfidat de nicio nedreptate, oricat de izbăvitoare ar părea resemnarea în faţa ei. Şi nu te minţi că eşti diplomat: pasivitatea nu are nimic de-a face cu diplomaţia.

Nu te întinde la picioarele nimănui dacă nu vrei să ajungi, în scurt timp, preşul tuturor.

Uşa care ţi se trânteşte în nas, e o uşă de carbid. Foloseşte-te de explozia ei ca să-ţi arunci în aer ezitările şi să mergi mai departe.

Când eşti orbit de furie şi nu mai vezi nimic, nici nu mai auzi, nu sta ca prostul numărând până la zece. Nu lăsa energia aceea, care mută munţii din loc, să se irosească. Doar canalizeaz-o spre ceva pozitiv.

Împotrivirea e începutul revoltei. Revolta e începutul schimbării. Ce vine după eşti tu şi numai tu. Ai grijă să confirmi, altfel împotrivirea ta a fost zadarnică.

sâmbătă, 11 octombrie 2008

Concert de pian la patru mâini (R)

Nu-mi plac grupurile mari. Prietenia cu ocaua cohortei nu mi se potriveşte. Pentru că, în loc să dăruieşti, atunci doar dai şi asta e întotdeauna în detrimentul unei relaţii. Poate de aceea, mulţi dintre noi, deşi suntem înconjuraţi de amici, ne găsim greu fraţii de cruce prin lume.

Trăim, din păcate, o socializare a convenienţelor, mai degrabă decât una a minţilor şi a caracterului. Aparenţele se bagă în faţă la coada la care stau profunzimile şi ajung să fie servite primele.
Culmea este că ne complacem chiar când realizăm ce se întâmplă. Este exact ca atunci când fiecare blamează linguşitorii altora, dar îi ţine la mare rang pe ai lui. În definitiv, e plăcut să ţi se dea dreptate mereu, să fii lăudat, să crezi că eşti pe deplin înţeles.

Plăcut, dar nu şi realist. Pentru că dublul acesta social, în căutarea căruia pornim aproape instinctiv, ne driblează adesea şi ne bate cu armele noastre când ne e lumea mai dragă. Andre Gide spunea chiar că ar trebui să fugim de lângă oameni atunci când încep să ne semene.

Dacă m-ar întreba cineva ce este un prieten, i-aş spune că prietenul ar trebui să fie o urzeală perfectă de tine şi de el. De aşteptări şi confirmări. De încurajări şi mustrări.
Dar o urzeala care cere măiestrie şi complicitate. Ca o partitură de pian la patru mâini care nu se lasă ascultată în orice condiţii.
Din păcate, în graba cu care trăim, ochiuri tot mai mari lipsesc din ţesătura asta şi prin ochiurile acelea scapă esenţa fragilă a prieteniei.

Timpul nu ne mai îngăduie, din păcate, să ne apropiem prea des de oameni. Cei care ne ies în cale, vin de cele mai multe ori din direcţia opusă şi atunci, deşi suntem pe acelaşi drum, devine a naibii de clar că nu avem acelaşi drum.

vineri, 10 octombrie 2008

Ei, sufletu'!

Dacă există vreun cuvânt în faţa căruia să mă închin cu mai multă evlavie, acela este “suflet”. Nu, nu mă închin la marginile lui de hârtie sau de consoane. Nu materialul acestui cuvânt, dacă un cuvânt poate fi cumva material, nu rostirea lui, nu învelişul lui de sunet mă cutremură. Ci ceea ce-l umple. Este în cuvântul ăsta un cer senin încărcat de stele care se vad zi şi noapte. Este acolo tot ce mă mişcă, tot ce apăr. În faţa niciunui alt lucru nu mă predau cu atâta încredere.

În lumea asta, unde răutatea face carieră, uneori, se întâmplă să cunosc oameni de suflet. Fugar. Fără să ne premedităm întâlnirea. Dar când se întâmplă, prin fiecare gest şi prin fiecare silabă, otgoane de mătase mă trag spre ţărmul acestora.

Fiecare respiraţie de-a lor mă atinge profund. Fiecare privire pe care mi-o privesc e o fereastră spre mine. Sinele lor profund e o colivie deschisă în care sufletul meu se bagă de bunăvoie. O pajişte de un verde nesfârşit pe care spiritul îmi aleargă bezmetic şi cu picioarele goale. O vacanţă.

Cum fac oamenii să aibă suflet? Nu ştiu. Intuiesc doar că nicio strădanie nu ne va scoate sufletul în haină nouă, decât coborârea în bernă a urii. Iubirea face sufletul să fie nemuritor şi să reziste putreziciunii din jur, intact, ca o mână de sfânt.

Un mare artist pop, Andy Warholl, i-a făcut cadou lui Jim Morrison un telefon de aur. Un fel de linie directă cu Dumnezeu. Jim Morrison l-a dăruit, la rându-i, unui cerşetor. Dacă aş primi eu telefonul acela l-aş face public. Şi ar merge numai cu monezi de la Fontana di Trevi.

joi, 9 octombrie 2008

Noaptea nunţii

Sunt o păstrătoare a tradiţiilor. Până şi pe aceea cu noaptea nunţii, teoretic învechită, am reuşit s-o păstrez. În felul meu.

Se zice că noaptea nunţii trebuie să fie noaptea în care fata îşi manifestă uimirea sa feciorelnică, la o trebşoară nouă, cu care mai-experimentatul-său-soţ are să o îmbie.

Ei bine, noi, ca să ne păstrăm şi obiceiurile necuviincioase dar nici să nu încălcăm tradiţia, am ales să interpretăm legea castităţii în spiritul, nu în litera ei. Să facem cumva să prezervăm neasemuirea! Am hotărât să nu-mi arate până la nuntă chiar tot ce ştie, ca să am de ce mă gândi apoi la noaptea nunţii ca la un moment special. Şi aşa a făcut.

În noaptea nunţii mi-a arătat cum poate să ghicească el orice carte aş fi tras din pachetul de cărţi. Şi încă asta la mult timp dupa ce cartea a fost băgată la loc în pachet!

luni, 6 octombrie 2008

Când ai în loc să fii

Viaţa te aduce uneori împreună cu oameni cu care nu ai nimic în comun. Dacă eşti sărac, te poţi trezi, într-o bună zi, aşezat la masa bogaţilor. Dar dacă rămâi sau nu acolo pe mai departe, asta este numai alegerea ta. Înţelept ar fi să nu-ţi laşi contaminată partea luminoasă, fiindcă, orice ţi s-ar întâmpla pe afară, prin viaţă, nu te poate transforma interior fără consimţământul tău...

Am avut ocazii nenumărate de a sta cu bogaţii. Cu mici excepţii, am fost curtată numai de această categorie de oameni, romantic şi profesional, de cele mai multe ori în împrejurări distincte. Le-am ascultat pretenţiile, sporovăiala, i-am cunoscut “la ei acasă”, uneori am încercat să le urc scara de valori. Dar când m-am oprit pentru concluzii, am ştiut că, definitiv, nu-mi plac oamenii bogaţi!

De fapt, îmbogăţiţii, pentru că mai degrabă pe aceştia îi întâlneşti în România.
Adevăraţii bogătaşi, industriaşii, marii latifundiari, cei cu clasă adevarată, nu contrafăcută, au murit de mult. Au apărut, însă, un fel de surogate ale lor. Nişte jalnice care triumfale umanoide care preamăresc biruinţa opulenţei asupra rafinamentului.

Din păcate, oriunde m-aş întoarce în ultima vreme, dau de fanfaronada acestor băieţandri îmbrăcaţi în smoking, care-şi plimbă cercul profitului pe străzile tot mai harlemice ale României.
Dar, dacă murdărirea a ajuns să fie bună, îmbogăţirea de ce n-ar fi?!

Nu e greu să-i recunoşti pe îmbogăţiţi, pentru că au câteva locuri comune:

- nu respectă decât banii şi oamenii cu bani;
- nu-şi fac prieteni, îşi fac relaţii;
- sunt zgârciţi; de aceea nu fac daruri decât dacă au un interes, adoră chilipirurile de tipul invitaţiilor în locul biletelor cumpărate, îşi plătesc prost angajaţii;
- au cultul etichetei de marcă şi al brandului de lux;
- le e ruşine cu rudele/prietenii care nu-s de acelaşi calibru financiar cu ei şi îi evită;
- au stereotipii de genul: casă scumpă, maşină scumpă, ceas scump/bijuterii scumpe, soţie scumpă, amantă scumpă, animal scump, naşi şi fini (îm)bogăţi(ţi);
- nu respectă tradiţiile, căci acestea trimit la origini, or ei vor să şi le facă uitate, pentru că –nu-i aşa- ei nu sunt produs de serie, ci unicat;
- nu au căsnicii fericite, ci aparenţe de salvat;
- nu au scrupule şi, în general, nu au caracter;
- sunt îngrozitor de snobi.

Aceşti bogătani de ultimă generaţie sunt blestemaţi să concilieze un paradox. Au ambiţia singularităţii, dar metabolismul copiei, care înghite mai ales asemănări, nu deosebiri.

Ei copiază cu înverşunare modelul bogaţilor adevăraţi, făcându-şi vinoteci în propriile case, învăţând să se priceapă la vinuri, bând şampanie Veuve Clicquot, Moet & Chandon şi Dom Perignon, mâncând predilect fructe de mare, învăţând asocierile obligatorii precum caviar cu vodkă; brânzeturi franţuzeşti cu struguri; prosciuto cu pepene galben; bani cu putere.

În plus, preocupaţi să strângă averi şi să întreţină relaţii, îşi trăiesc vieţile prin restaurante ori pe la mondenităţi de elite: recepţii, vânători, partide de golf, lăsându-şi copiii crescuţi de nişte străini.

Femeile lor dezvoltă şi ele obiceiuri ciocoieşti. Nu se mai pot spăla pe cap decât la coafor, plătesc maseuri să le vină acasă, nu gătesc, ba se şi mândresc fiindcă nu se pricep la nimic (gândindu-se, desigur, că e semn de nobleţe nepriceperea asta la treburi vulgare), au bucătărese, femei la curăţenie şi grădinari, hair-stilişti, personal traineri şi nutriţionişti, au designeri şi bone la copii. Au sâni falşi, meşe de păr fals, gene false, buze false, unghii false şi, în final, vieţi false.

Aceşti bogaţi sunt nişte colportori care mistifică autenticul făcându-te să crezi că dovada reuşitei sunt averile, casele şi maşinile. Dar dacă te-ai apropia mai mult de lumea lor de poleială, i-ai putea simţi putrefacţia.
Dincolo de strălucire e însăşi fiinţa în descompunere, pentru că oamenii aştia au ajuns să aibă, în loc să fie.

duminică, 5 octombrie 2008

Lecţia

Un cuplu de oameni mai înstăriţi decât noi mi se plângea într-o zi că la petrecerile celor din anturajul lor (aleşi toţi pe criterii de bogăţie şi, implicit, poziţie socială), sunt puşi mereu la mesele cele proaste. Fie aruncaţi cât mai departe de gazde, fie la masă cu mamele, soacrele şi nepoţii de soră. Şi că acest lucru se întâmpla numai pentru că financiar nu îi consideră de nivelul lor.

Lucrul acesta li se părea de neconceput între prieteni şi de o mojicie fără seamăn.

La nici o lună de la discuţia asta, ne-au invitat la botez pe mine şi pe soţul meu. Ştiţi unde aveam rezervate locuri? La masă cu soacrele.

sâmbătă, 4 octombrie 2008

Laser, frate!

Pentru că m-am enervat să arunc banii pe geamul mall-ului, relativ recent, când am văzut un musical subţire, de vară, mai precis filmul Mama mia,
Pentru că am auzit păreri cum că acest musical ar fi un film nemaipomenit şi nemaivăzut,
Pentru că, nefiind o iubitoare a genului, am adorat totuşi musicalul Chicago, o să postez aici o secvenţă din acest film (Chicago), despre care aş zice că e de Canal arte.
Pentru că Mama mia e un film la care te duci doar ca să asculţi Abba, din el nu o să postez nicio secvenţă.
Pentru că nu o pot aşeza pe Monalisa alături de un tablou de bâlci înfăţişând o ţigăncuşă cu sânii goi.