duminică, 30 noiembrie 2008

Învăţăturile lu’ mamaie Anita către fiicele Evei

Nu o dată a trebuit să le consolez pe prietenele mele, păţite într-ale amorului greşit îndreptat. Adevărul, însă, a rămas nespus până la capăt. Pe de o parte, nu e niciodată momentul să deschizi ochii cuiva atunci când plânge. Pe de alta, nu aş fi putut nici să le ţin isonul la infinit, scuzându-le cu clişeul iubirii oarbe care vine, zice-se, cu bastonul alb, care face să iubim ticăloşii pentru că nu avem, chipurile, control asupra îndrăgostelii.

Cum ar veni, după teoria asta, sentimentele sunt stat în stat, de capul lor şi incontrolabile, iar noi, oamenii, nişte păpuşi pe sfori.
Eu una cred că asta se întâmplă mai ales pentru că refuzăm să ne tăiem sforile. Ni se pare frisonant să vedem, ca într-un film de acţiune, ce o să se întâmple mai departe în propria noastră viaţă. Ne încăpăţânăm să fim o barcă în derivă, crezând că astfel trăim aventura naufragiului.

Din ce mi s-a arătat până acum, femeile care suferă în dragoste suferă cam de fiecare dată. Aproape toate relaţiile lor au fost nefuncţionale.
Să nu credeţi că, până la relaţia aceea, cea mai mare, irepetabila, iubirea cu I mare, ele şi-au manageriat cu succes relaţiile şi şi-au ales foarte bine partenerii. Nu. Majoritatea covârşitoare face de fiecare dată aceeaşi alegere, numai că sub un alt nume şi un alt chip. Nu că bărbaţii ar fi mai breji. O să vedeţi că nu sunt puţini soţii înşelaţi de o dansatoare într-un bar care vor lua de soţie, data viitoare, tot o dansatoare. Oamenii fac acelaşi tip de alegeri cam toată viaţa.

Nu ar fi de mirare nici ca femeile care suferă din dragoste, puse sub lupă, să releve nişte trăsături comune. Prima şi cea mai importantă ar putea fi aceea că, precum fluturele atras de flacără, ele obişnuiesc să tragă la soiul rău. Numesc soi rău bărbatul aducător de suferinţă. Acela care înşeală ca sportiv de performanţă, iubeşte ca Narcis şi comunică precum autiştii.

De obicei, bărbaţii aceştia sunt atrăgători. Testosteronul le iese prin fiecare por, zâmbetul stă pe faţa lor ca la Hollywood, iar indiferenţa lor…oh, indiferenţa aceea mai ales e înnebunitoare.
Se vor alinia frumos, la uşa casapului, fetişcanele fără experienţă, vulnerabilele, credulele, superficialele, vanitoasele, masochistele…şi lista ar putea continua o vreme.

Cele fără experienţă vor fi atrase de el cu fascinaţia necunoscutului.
Credulele şi vulnerabilele vor aştepta, ca pe o ploaie de primăvară, vorbele lui meşteşugite în ani de experienţă a modelarii materialului feminin.
Superficialele nu-şi vor mai putea desprinde privirea de pe fesele lui bombate, vanitoasele nu vor accepta ideea că nu sunt centrul universului lui, iar masochistele, ei bine ele vor fi singurele fericite, pentru că durerea pe care le-o va provoca el zilnic va face soarele să răsară în universul lor schizofrenic.

Am sentimentul că un soi de sindrom Stockholm, parcă aşa îi spunea apucăturii ăleia de a te ataşa de propriul călău, ne face pe unele dintre noi să ne cramponăm în nonrelaţii, în parteneriate decepţionante cu oameni care nu ne vor sau care nu ne sunt asemeni.

Bunica, femeie de la ţară, Dumnezeu s-o ierte, că s-a prăpădit, obişnuia să-mi spună : “Când te-i mărita mamaie, să nu-ţi iei om mândru. Să ţi-l iei pe ăla care te-a spăla şi pe picioare, c-apăi să ştii că ăla te-a face fericită!” Atunci mi se păreau nişte cuvinte de om simplu. Ce putea să ştie mamaia despre iubire?! Astăzi, de câte ori îmi amintesc acele cuvinte, realizez dimensiunea biblică a lor şi îmi dau seama că bunica mea a fost o femeie înţeleaptă.

sâmbătă, 29 noiembrie 2008

Filme care mi-au plăcut

Filme care mi-au plăcut, pentru un motiv sau pentru altul:











vineri, 28 noiembrie 2008

J’accuse!

Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu mă simt de parcă aş trăi de ceva vreme în kafka. Într-o ordine absurdă sau măcar într-o lume în care fantasticul îşi face apariţia în mod invers celui aşteptat. Derutându-te. Facându-te să nu mai înţelegi nimic.

E ca şi cum, în poveste fiind, ai arunca peste cap pieptenele magic, dar nicio pădure nu ar răsări salvator în urma ta, apoi oglinda fermecată şi iar nimic nu s-ar întâmpla. Cum!?! Nicio mare nu s-a ivit izbăvitor între tine şi duşmanii care te urmăresc, deşi tu ai salvat-o pe regina peştilor?!? Helloooo?! Codul de bare a’ lu’ Ispirescu !!?
Păi, eu îmi rup gândul aici să înţeleg ce n-a funcţionat şi voi, cine ştie pe la ce congres al autorilor v-aţi retras?! Mie cine-mi scrie în continuare povestea aşa cum ar trebui?!

Luaţi de pildă istoria locurilor mele de muncă. Imaginaţi-vă că am fost toată viaţa genul care lucrează peste program. Muult peste. Dacă într-un an întârziam însă o oră, dimineaţa, sau plecam fix după opt ore, a doua zi era deranj mare.
Foarte probabil,” obrăznicia” aceea, neobservabilă la alţii, pe mine avea să mă coste totul. Era aluna din Ice Age. Picătura care umplea paharul. Stâlpul de rezistenţă al carierei mele.
Am căutat să mă consolez, spunându-mi că poate mi se trage de la faptul că sunt remarcabilă şi atunci e greu să nu observi că aproape modific peisajul cand dispar, lăsând un gol imens!:)
Dar lucrurile nu erau atât de simple.

Aveam să trăiesc în continuare nedreptăţi de neînţeles. Orice adevăr al meu, odată slobozit, o lua într-o direcţie greşită, căutându-mi duşmanii sau creându-mi-i dintre prieteni. Orice minciună a altora mă nimerea pe mine. Eram o cârtiţă care-şi săpase galeriile sub un teren minat. Şi nu ieşeam la suprafaţă decât ca să constat asta şi faptul că, acolo unde restul lumii vedea, eu eram oarbă.
Am trăit o bună vreme cu sentimentul ăsta, că nu mă pun în acord cu exteriorul. Am trăit, asemeni lui Paul Valery, cu sentimentul de a fi tot şi evidenţa de a nu fi nimic. Până într-o bună zi, când lucrurile nu au mai stat aşa. Sau am uitat eu de ele. Nici nu mai contează.

De o vreme încoace, însă, firescul începe iar să se distorsioneze. Contururile lumii înconjurătoare se îneacă iar în ceaţă. Ilogicul îşi face iar drum prin viaţa mea. Din nou devin o părăseală unde-şi fac cuib tot felul de oameni dubioşi, de resentimente, de frustrări. Numai că de data asta îmi vine să fac precum în bancul cu furnica ruptă de muncă şi oboseală, care întâlnindu-se cu greierele ce pleca la schi în Alpii francezi, îi spune acestuia să-i transmită lui La Fontaine că-l bagă-n mă-sa de misogin! De data asta o să mă revolt şi o s-acuz!

joi, 27 noiembrie 2008

Suspecţii nu poartă rochii cu buline

Probabil îl urmărea pe el, pe Alfredo. Un cântăreţ de operă în plină ascensiune, tânăr, cu păr lung, ondulat şi frunte înaltă, care locuia la parter.

Am observat-o din întâmplare, într-o zi călduroasă de vară.
În faţa uşii am un senzor care face să se aprindă un bec, atunci când e cineva în raza lui de acţiune. Cum nu sunt decât două apartamente pe etaj, iar vecina de vizavi era plecată în străinătate, observând lumina aprinsă, m-am uitat să văd cine îmi abuzează curentul şi mai ales de ce.
Am văzut o tânără.
Mi-am spus că probabil aşteaptă pe cineva de la etajele superioare să coboare şi nu am dat nicio importanţă faptului.

A doua zi, însă, am văzut-o din nou. Se mai întâmplă, mi-am zis, nu-i decât o coincidenţă a ochiului meu, cu lumina din hol şi cu aşteptarea ei banală.
A treia zi am devenit deja suspicioasă când am zărit-o iar şi am început să studiez puţin fenomenul, desigur, din perspectiva îngustă, deschisă de vizor mai ales pensionarilor clevetitori şi fără treabă.

Fata stătea aplecată mult peste balustradă şi căuta cu privirea spre parter. Când se auzea deschizându-se o uşă, sărea ca picată cu ceară, se dădea de 3 ori peste cap şi se prefăcea în locatar care urcă scările. Cum se instaura iar liniştea pe sală, cum cobora şi îşi relua locul în postul de observaţie din faţa uşii mele.
La un moment dat, m-am plictisit să o tot pândesc pe pânditoare şi am lăsat-o în pânda ei, întorcându-mă la ale mele.

A patra zi, iar era acolo. Deja progresase. Acum venise şi cu recuzită. O pereche de ochelari negri, pe care, cum auzea zvon de oameni pe scara blocului, cum şi-i punea şi începea să urce la derută nişte scări, ca omul cu treabă.

Măi să fie! O fi fost fata tânără şi îmbrăcată bine, dar ceva era putred în Danemarca.
Mi-am zis că nu e cusher treaba, că femeia poate face o „ginire” a obiceiurilor vecinilor mei de jos, pentru a da pontul mai departe. M-am gândit că poate era membră a unei grupări infracţionale care pregătea o spargere şi am procedat aşa cum ar face oricare cetăţean îngrijorat. M-am adresat poliţiei cu un telefon. – „Bună ziua, e o femeie care, de patru zile, face un fel de pândă la noi pe scara blocului. Să nu fie în vreo reţea de spărgători de apartamente, zic!”
– „Daţi-ne adresa, mi-au spus amabili, venim imediat şi o legitimăm!”

Au venit după aproape o oră, deşi circa de poliţie e la trei minute cu maşina de blocul meu, cinci cu pejosul.
Din fericire, fata era tot acolo, de zici că-i dădea cineva salariu pentru ce făcea. Auzind murmur de voci pe scară şi ecou intermitent de staţie de poliţist, m-am uitat pe vizor taman la ţanc pentru a surprinde fata cum îşi pune ochelarii şi urcă scările, conform tiparului.

Am deschis uşa, imediat cum le-am zărit poliţiştilor uniformele. Erau doi : unul foarte tânăr şi unul matur. Le-am făcut semn spre scări şoptindu-le că femeia tocmai a urcat şi o s-o prindă dacă se duc după ea.
Poliţistul mai matur a început să urce scările după suspectă, în timp ce tinerelul s-a oprit la un pahar rece cu suc şi o vorbă despre tărăşanie.

La un moment dat, nu după mult timp, bate la uşă maturul. –„Nu e nimeni pe scări, zice transpirat tot şi gâfâind, am urcat tocmai până sus, în podul blocului!”
–„Cum să nu fie dom’le nimeni, zic, dacă am văzut-o eu urcând când v-a auzit?!? Era cu câţiva paşi înaintea dumneavoastră!”
- „Nu, zice, nu era nimeni! Când am urcat eu, era doar o domnişoară îmbrăcată în rochie cu buline, care cobora scările!”

Citind probabil în ochii mei ce era de citit, s-a întors sprinten pe călcâie şi a rupt-o la fugă în jos pe scări, coborând treptele tot câte două odată şi dând-o pe suspectă prin staţie, el ştie cui. După zece minute, şi-a sunat colegul pe mobil, spunându-i să coboare şi transmiţându-mi că nu a mai prins-o pe suspectă. Dar, mai mult ca sigur, s-a speriat când l-a văzut, astfel încât îmi garantează el că nu o să mai revină în zilele următoare. A avut dreptate. Fata nu a mai revenit.

Iar eu am rămas cu morala poveştii: un poliţist care crede că suspecţii nu poartă rochii cu buline este, într-adevăr, ceva de speriat!

Mai multe înţelesuri ale unuia şi aceluiaşi om

De câte ori nu v-aţi încrezut în prima impresie, lăsându-vă flerul să judece pentru voi locuri, oameni şi situaţii, substituindu-i judecăţii prejudecata sau presentimentul ?

Luaţi, de pildă, senzaţia de déjà vu. Ajungem uneori în locuri unde ne simţim ca şi cum am fi trăit cândva acolo. Locuri pe care le iubim din prima clipă şi care ne dau un sentiment de bine. Dar sunt apoi toate celelalte locuri în care rămânem stingheri oricât de mult timp am întârzia în ele.
Metabolismul arbitrarului este acelaşi în cazul oamenilor care, deşi nu ţi-au făcut nimic, îţi sunt antipatici, în timp ce alţii, pe care ai avea motive să îi deteşti, se încăpăţânează să îţi rămână în inimă.

Uneori senzaţiile acestea sunt tot ce avem. Sunt antenele cu care noi, oamenii pipăim necunoscutul şi ne adaptăm traiului într-o lume ermetică.

Asta te face să te gândeşti la lume ca la un cufăr a cărui cheie se ascunde într-un şirag cu mii de altele, aparent identice. Practic ai cheia, dar ea nu are un semn distinctiv. Ar putea fi intuiţia, inteligenţa ori experienţa.
Uneori chiar este. Atunci când, aşa cum ţi-ai dori, lucrurile îşi îmbracă, pentru întâlnirea cu tine, sensul de gală.

Alteori lumea rămâne o uşă încuiată. Pentru atunci, avem scuzele ambigue care ademenesc înţelesuri savante. Precum acela că ne-am folosi un procent prea mic din creier. Ori că am ignora existenţa unui al şaptelea simţ, al sacralului. Sau avem scuza jalnică a dezinteresului.Dezgustului.Renunţării.

Nu e uşor niciodată. Faţă în faţă cu lumea, faptul că înţelegem în sfârşit devine revelaţie. Spate în spate cu ea, provocare.
Dar cel mai greu este când descoperi că lumea eşti tu şi te simţi ca şi acum ai avea permanent acces la taine pe care nu ţi le-ai dorit dezvăluite. Atunci, faptul că înţelegi devine povară, iar adevărul despre tine nu salvează pe nimeni. Nici nu eliberează.

marți, 25 noiembrie 2008

Leapşa amintirilor

Am o grămadă de amintiri. Cred ca asta este tot ce ne rămâne într-un final. Amintirile. Nu mai păstrăm decât parfumurile altor vremuri, prin care am trecut fără să putem lua nimic cu noi.

Îmi amintesc de străbunica Maria, căreia îi ziceam bunica Mo, care ne-a crescut o vreme şi ne veghea până adormeam, seara. Când venea ora culcării, ne făcea cruce cu mâinile ei noduroase şi apoi ne mai netezea parul de pe frunte de vreo două-trei ori, spunand de fiecare dată la fel : „somn uşor, bunica apără şi păzeşte!” Multă vreme am crezut că formula aceea magică se referea la paharul cu apă care odihnea întotdeauna la capul patului meu de copil, şi de aceea, de câte ori îmi era sete, noaptea, ceream apă spunând „bunica, vreau apără!”

Îmi aduc apoi aminte – eu însămi mirată de memoria olfactivă pe care par să o am- de mirosul ghiozdănelului pe care îl aveam la grădiniţă, şi nepotrivitul colorit al lui, un fel de ou de raţă tivit cu roşu.
Dar mirosul acela specific de cozonac şi de măr şi de pânză de căptuşeală şi de şerveţel şi de pungă de pacheţel făcut de mâinile parfumate ale mamei, şi de jucărie, ah Doamne, ce combinaţie ai născocit ca să mă faci să mă întorc acolo după atâţia ani!
În răcoarea întunecoasă a ghiozdănelului meu s-au oprit mai toate amintirile acelei vârste. Acolo înghesuiam, fără să mă vadă mama, o păpuşică mică, un fel de pitic dezbrăcat, cu părul până în pământ şi corp rigid, din plastic portocaliu, căreia îi croiam haine din degete de mănuşă, din cordoane sau tivuri de rochii. O botezasem Felicia, după o vecină de la etajul trei, o roşcovană fâşneaţă, care se îmbrăca mereu ţipător şi mulat şi îşi lipea vara petale de trandafiri pe broboanele de sudoare care i se formau deasupra sânilor, expuşi în decolteuri generoase.

Îmi mai vin în minte coşuleţele din hârtie gofrată cu flori albe şi roşii, trandafiri pare-mi-se şi rochiţa mea cu volane ca neaua, scurtă, pe care mă căzneam s-o lungesc măcar pe părţi, când îmi spuneam poezia la serbare.

Serbările acelea- v-o jur- erau neasemuite. Mi-o amintesc pe mama, cu părul lung şi pantofi cu toc, trebuie să fi fost cam de vârsta mea acum, repetând cu noi paşii de la dansul florilor, zmucindu-ne de mâini când ne mai pierdeam ritmul ori răbdarea şi apoi toate tropăiturile infernale pe podeaua veche, de scândură, din care se înălţa praful până la năsucurile noastre, mai toate cârne, dar fiecare cu destinul şi cu amintirile propriii.

Toate serbările se ţineau într-un cămin cultural de cartier, aşezat în imediata vecinătate a bisericii. Un fel de casă de dansuri, cu nişte trepte bătrâne din lemn, la intrare.
Undeva, odată cu trecerea anilor, amintirile mi s-au estompat şi am pierdut memoria existenţei a două clădiri distincte. Pentru că serbările noastre se ţineau duminica, şi tot duminica, felurile ceremonii, de neînţeles pentru mine pe atunci, erau ţinute la biserica din cartier. Mie îmi rămăseseră într-atât de laolaltă bătăile de clopot şi sunetul acordeonului după care dansam şi mulţimea de oameni mari şi de copiii frumos îmbrăcaţi, încât aş fi putut da mărturie că ambele serbări se ţineau într-unul şi acelaşi loc. Chiar acum vreo doi ani o întrebam pe mama dacă nu cumva- la acea vreme- se făceau serbări în biserică.

Ciudată treabă şi memoria omului. A mea e un fel de Rudolf Valentino pe care, indiferent cât m-ar fi făcut să sufăr ori m-ar fi minţit, continui să-l iubesc cu acelaşi amor fatal.

De obicei n-am timp să mă gândesc la toate câte au fost. Nu că m-aş gândi la altceva cu mult mai important, dar nu ştiu cum să mă conving uneori să mă opresc din marşul acesta forţat prin viaţă. Nu mă pricep să-mi fac timp pentru amintiri, decât acum când vă povestesc vouă sau alteori, când îmi povestesc alţii mie. Asta e leapşa amintirilor.

La urma urmei, poate că nici nu vă interesează amintirile mele. Dar dacă nici măcar atunci când deschidem gura n-am nădăjdui că vom fi ascultaţi până la capăt, cu siguranţă că am amuţi şi atunci nu s-ar mai şti nimic despre nimeni.
Or, trebuie să recunoaşteţi, domnilor, că aşa s-a născut istoria, de la unul cu chef de vorbă.

Atenţie la lup!

Dragul, marele Lucio Dalla mi-a adus azi zâmbetul pe buze cu al lui Attenti al lupo.
Poate o să vi-l aducă şi vouă...

Planeta maimuţelor

Palatul Justiţiei, de care cu siguranţă aţi auzit, este mai degrabă o metaforă. Lumea care forfoteşte pe coridoarele lui este una departe de strălucirea regalităţii. Fapte întunecate şi apucături atavice se întind ca igrasia între zidurile acelei lumi insalubre. Cu tâlhari şi şmenari, curve şi peşti, cu borfaşi şi procesomani.

Alături de aceştia, puteţi vedea cum stau cuminţi şi-şi aşteaptă rândul la dreptate bătrânei păcăliţi, adolescente credule, victime. De tot felul. Decuparea din mulţimea pestriţă a câte unei robe de avocat sau de magistrat, pentru mulţi dintre aceşti oameni este însăşi apropierea dreptăţii.
Alţii, hârşiţi prin catacombele de indiferenţă ale sistemului, nu mai au de mult sărutări de mâini şi bomboane pentru coana Justiţica. Doar vorbe grele şi poveşti despre omorul cu premeditare al adevărului lor! Oricare-ar fi fost el.

Conform "canoanelor" juridice, şedinţa de judecată ar trebui să fie ceva solemn. Însă atmosfera încheiată la toţi nasturii care la englezi, de exemplu, încă mai păstrează perucile pudrate pe capul avocaţilor, la noi este înmuiată bine de Balcani. Deşi sunt de câţiva ani avocat pledant, tot mă surprind hainele ponosite ale solemnităţii din instanţele româneşti unde, invariabil, mobilul sună în timpul şedinţei, papucii aurii sclipesc, vara, de sub poalele robei de avocat iar adidaşii amortizează prestanţa celei de judecător.

Zilele trecute, eram cu treabă în Palatul Justiţiei, mai precis cu nişte dosare penale aflate pe rolul judecătoriei sector 5.
La un moment dat, unul dintre condamnaţii din boxă, furios, anunţa preşedinta de complet că nu doreşte să-i fie judecată cauza de procurorul care“îi face-n ambiţie”, “are boală pe el” şi “interes să-l ţină închis mult şi bine”.
Procurorul a profitat de tonul ireverenţios al condamnatului ca să-i ceară judecătoarei să-l îndepărteze pe acesta din sală, solicitare care avea să-l enerveze la culme pe deţinut, om cu carte puţină şi apucături nu tocmai de băiatul-mamei. Cum era şi de aşteptat, acesta a început să protesteze zgomotos, determinând-o pe judecătoare să dispună îndepărtarea turbulentului.

În timp ce gardienii îl “îmbărbătau” pe deţinut să grăbească spre ieşire, procurorul de şedinţă i-a arătat sfidător degetul din mijloc, zâmbindu-i mefistofelic în chip de “nah, fi-re-ai a dreacu’ de puşcăriaş, să te înveţi minte!”.

În momentul acela sala efectiv a explodat. Deţinuţii din boxă, prinşi doi câte doi cu cătuşe se agitau şi îşi zornăiau a protest lanţurile, mascaţii aplicau corecţii discrete, recalcitrantul îl ameninţa pe procuror că îl omoară când se eliberează, avocaţii strigau “ruşine!” către procuror, judecătoarea trosnea pupitrul cu ciocănelul, audienţa toată fremăta şi comenta pe diferite tonalităţi incidentul. Era pentru prima dată când asistam la aşa ceva.

Am ieşit din Palatul Justiţiei în jurul prânzului. Pe afară lumea avea o aparenţă de normalitate. Numai eu, tot drumul până la birou, m-am chinuit să înţeleg de ce mă simt precum astronautul prăbuşit cu nava pe o planetă îndepărtată stăpânită de maimuţe.

luni, 24 noiembrie 2008

Drumul spre acasă




















(text scris după sărbătorile de Paşte 2008, petrecute la părinţi)

Despre părinţii tăi porţi vorbi în fel şi chip. Pot fi cei mai buni din lume sau severi, bătrâni sau doar „au mai îmbătrânit”, pot fi „mama, adu-mi şi mie un pahar curat din bucătărie” sau „tata, ghidează-mă s-o parchez lateral”, pot fi pisălogi sau discreţi, bucuroşi sau mâhniţi, se pot mândri cu tine sau îţi pot adresa reproşuri din priviri. Dar într-un singur fel sunt de fiecare dată. Părinţii tăi. Mama şi tata. Ceea ce te face pe tine să fii într-un singur fel. Copil.

Drumul spre acasă e lin. Aşa cum ţi-l aminteai. Câmpuri verzi întrerupte de pături galbene din flori de rapiţă, plopi pe stânga şi pe dreapta şoselei.
Umplută la refuz cu bagaje, cadouri, cu muzică şi cu amintirile tale, maşina alunecă, lăsând în spate apusuri fastuoase pe care acum nu dai doi bani. Oglinda ta retrovizoare bate până dincolo de apus, până dincolo de timp. E poarta prin care ochii tăi văd până hăt-departe, în copilărie. Nu te gândeşti decât la bucuria că te vei afla iar în faţa blocului unde te jucai şi vei avea sentimentul acela ciudat că timpul a curs într-o direcţie nefirească. Aproape că nu vei înţelege de ce nu ai genunchii juliţi pe sub ciorapii lycra şi ce caută pantofii mamei în picioarele tale.

Oraşul îţi apare în faţă dintr-o dată. Iar nu ai avut timp să te pregăteşti pentru ceea ce simţi! Trei ore nu-s niciodată de ajuns. Ţi s-a strâns inima, dar ţi s-a deschis sufletul. Ţi se-arată cât a trecut de-atunci, dar şi ce nu se va schimba niciodată. Cum ai putea să-nţelegi o aşa năpastă?!

Afară a început să se însereze deja. A rămas însă lumină suficientă cât să nu pierzi nimic. Niciun detaliu. Cobori în sfârşit din maşină şi tragi hulpav în piept aerul parfumat, străzile, blocurile, oraşul întreg. Copacii sunt la fel ca întotdeauna. Uite corcoduşii, merii, piersicul, caişii...! Doar plopii par să fie mai înalţi. Verdeaţă peste tot, exact aşa cum îţi aminteai. Tufa imensă de liliac alb e tot acolo în faţa geamului de la dormitor şi abia aştepţi s-o vezi mai bine, de sus, de la balcon. În faţa blocului, pe cele două capre de metal, pe care le încălecai când erai de-o şchioapă, încă se aşează puştime.

Vecinele te pupă şi te iau la întrebări. De ce vii aşa de rar?!? Habar nu ai, de fapt! Scapi de ele şi urci aceleaşi trepte pe care le ştii centimetru cu centimetru. Doar le-ai măsurat şi cu piciorul, şi cu fundul. Ba şi cu sufletul. Uite chiar acum, de pildă!
Holul blocului e răcoros şi curat. Ochiul îţi fură în dreapta, muşcând din peretele pe care, cândva ţi-ai scris numele alături de cel al unui băiat. Cutia poştală cu numărul 31. Plină de abţibilduri ?!? De asta nu-ţi aminteşti nimic! Serena se numeşte artista, o să afli sus, când o să-l întrebi pe tata. O răbufnire creativă a unei veri petrecute la bunici de fata surorii tale. Hmm, gândul ăsta te face mătuşă. Bad word!

În casă intri cu trei vârste deodată. Cu copilărie, adolescenţă şi maturitate. Nu ai decât să o alegi pe cea care-ţi convine mai mult. După împrejurări. O să vezi ce bine e să ieşi din baie îmbrăcată cu halatul tău roşu, de adolescentă, să-ţi bagi nasul prin sertarele cu secretele tale de copil, cum ar fi timbrele furate de la „băiatul lu’ mama Stanca din Sibiu”, să hotărăşti ca un om matur o zi de Paşte la Mănăstirea din Tudor Vladimirescu, să te laşi răsfăţată ca o domnişoară de mama care-ţi pune masa şi îţi calcă hainele, să te atârni ca un copil de gâtul tatei pupându-l cu zgomot pe amândoi obrajii, să te uiţi cu duioşie de om matur spre casa părintească...

Bucătăria mamei, luminoasă şi primitoare la fel cum o ştiai, şi fotoliul tău, pe care stai la televizor ca întotdeauna, de-a curmezişul, cu picioarele spânzurându-ţi peste unul dintre braţe, şi dormitorul tău cu zeci de cărţi minunate în biblioteca micuţă de la capul patului, şi mirosul ăla de curat şi de casă de oameni aşezaţi, şi aceeaşi zarvă de copii la joacă răzbătând seara, prin fereastra deschisă, şi gustul inconfundabil al mâncării mamei sau trezitul în aroma de cafea proaspăt râşnită, şi cele două încuietori din baie, şi icoanele şi candela şi tablourile părinteşti, şi masa ovală cu picioare labe de urs, şi slujbele pe care le poţi asculta duminica dacă laşi geamul din baie deschis, şi porţelanurile şi cristalele mamei, şi balconul în care stăteai în nopţile de vara minute în şir, ascultând greierii, şi, mai ales, mama şi tata.

Toate aceste lucruri şi încă pe atâtea le vei lua cu tine oriunde te vei duce. Nu cred că vei avea puterea să vinzi vreodată casa părintească sau să accepţi ideea că părinţii tăi sunt altfel decât nemuritori, iar tu altcineva decât copilul lor.
Cu gândul ăsta te vei întoarce la viaţa ta de adult.

„Alo, mami, te pup! Am ajuns cu bine la Bucureşti. Dar ai răspuns greu, erai la masă?”
–„Ah, nu, mamă. Nu pot să mănânc. Am aşa...o nostalgie de când aţi plecat”...


sâmbătă, 22 noiembrie 2008

Cred că...

...o să mă plâng puţin.

Am avut o lună foarte grea. Profesional am fost hăituită de zeci de probleme turbate, cu balele curgându-le peste orice rezolvare le-aş fi oferit. Cu termene care mă strângeau precum corsetul pe Scarlett O'Hara, cu nervi şi emoţii şi bucurie şi ciudă, cu responsabilităţi care nu m-au lăsat să dorm decât o oră pe noapte şi apoi încă una peste zi, când mă clătinam ameţită.

Am ajuns să vin acasă la 12.30, să dorm fix o oră, ca să fiu la 14.00 la birou, la o întâlnire, cu creierul apt. Să-mi pun ceasul să sune când lucrez, ca să nu uit că mai am şi alţi clienţi.
Evident că luna este încă deasupra mea. De aceea weekendul ăsta bag, în loc de odihnă, pregătire profesională continuă. De la 11.00 la 18.00, sâmbătă şi duminică. Şi luni o s-o iau de la capăt.

Nu am avut timp de mine, de lucrurile care-mi plac (altele decât profesia), de oamenii care-mi sunt dragi. Nu am avut timp nici de blogul meu. Nici de al altora. Nici weekenduri nu am avut. Doar sarcini zilnice, care au devenit deja suprasarcini. Ah, şi am uitat să vă spun. În ultima vreme am descoperit senzaţii fizice noi. Mă ustură capul. Pe bune! Şi pe dinăuntru.

Mă gândesc la vacanţa de iarnă cu mare bucurie. Din 20 decembrie, oficial îmi merge bine.
Dar să vedem ce-mi zice horoscopul despre luna decembrie:

"O luna plina de responsabilitati, in care lucrezi sub presiune. Pana la Sarbatori, Marte in casa muncii te tine tot in deadline-uri, urgente, situatii critice sau conjuncturi care cer energie, eficienta, initiativa si viteza.
Vei manca stres pe paine, iar daca nu ai nervii tari, risti sa clachezi, asa ca ia masuri preventive de fortificare! Apar semnale importante privind colaborarile si contractele - studiaza-le cu multa grija!
Ai sansa la cadouri si bani in plus, dar decada a doua a lunii decembrie 2008 iti poate aduce o paguba."

God help us!:)

Maidanul cu pisici aristocrate

Sunt o pisică aristocrată abandonată printre tomberoane. Probabil că voi supravieţui şi aici. În cele din urmă. Că îmi voi regăsi instinctele, uitându-mi scârba şi fricile.

Ar trebui să mă adaptez uşor. Doar aşa mi-am construit identitatea. Fiind cine au vrut ceilalţi să fiu. E mai uşor astfel, când tu însăţi nu mai ştii cine eşti.
Când oscilezi între a fi ceva şi altceva. Partajată între impresii şi evidenţe.

Odată cu trecerea anilor, chiar, mi-am rafinat ezitările. Orice costum aş fi îmbrăcat, îmi devenea în scurt timp o a doua piele. Învăţasem pe de rost rolul de a fi cine trebuie. Şi l-am jucat de atâtea ori, încât mi l-au memorat şi carnea şi sufletul. Trucam acum realitatea cu naturaleţe.

Niciodată nu mi-am pus problema că nu aş avea calităţile potrivite. Doar pentru asta s-a inventat personalitatea. Ca un jocker. Care poate transforma orice mână moartă într-una câştigătoare.

Se spune că oamenii nu pot fi perfecţi, dar asta e o teorie de care nici nu vreau să aud. Dacă suntem perfectibili, atunci putem fi şi perfecţi. Trebuie doar să exersăm îndeajuns de mult. Să ne repetăm din generaţie în generaţie. La infinit.

Şi mai trebuie să facem alegerile necesare. Cele nedorite. Să luăm lucrurile ostile la noi în echipă. Doar greul te învaţă.
Aşa că, Musette, nu-ţi dispreţui şansa! Maidanele îţi vor asigura supravieţuirea

joi, 20 noiembrie 2008

Viaţa ca un barter

Nu-mi plac barterele şi oamenii care îşi trăiesc viaţa ca pe un barter. Adica, ok, pot să înţeleg că, din când în când, puţină reciprocitate nu a omorât pe nimeni. Dar să crezi că există o lege nescrisă a meritului, un fel de dialectică a lui “ia” şi “dă”, c’mon!?

De ce ar trebui să le facem gesturilor noastre frumoase stradă cu două sensuri de fiecare dată: îţi dau- îmi dai, îţi fac-îmi faci, te ajut-mă ajuţi? De ce trebuie mereu să ne întâlnim la jumătatea distanţei?

Există chiar oameni care ţin morţiş să-ţi facă tot felul de servicii nesolicitate, pentru ca la scurt timp, să vină să-şi ceară partea. Mă întreb de fiecare dată dacă s-au apropiat de tine cu planul contrapartidei ăsteia în minte? Am auzit de prea multe ori revolta din spatele unui: “şi câte am făcut pentru el/ea?!”, ca să fie o simplă întâmplare!

Eu nu am perceput niciodată aşa lucrurile. Oricât mi-aş fi dorit-o, faptul că m-am rugat regulat la Dumnezeu nu a fost un schimb care să-mi garanteze împliniri regulate ale dorinţelor. Un bărbat nu a devenit mizerabil doar pentru că eu l-am iubit şi el nu, aşa cum un prieten nu mi-a devenit mai bun dacă mi-a oferit, la schimb, exact acelaşi cuantum de prietenie.

Deşi sunt convinsă că, atunci când interferează cu speranţa, orice voce a conştiinţei şi logicii tinde să fie bruiată, sunt la fel de sigură că speranţa nu ar trebui să premediteze gesturi al căror carat e dezinteresul. Văzută altfel, lumea ar tinde să devină o poliţă în alb pe care noi trecem preţul corect al loialităţii.

Revoluţia din fotoliu

Dacă m-ar întreba cineva cum mi-am petrecut Revoluţia, asta i-aş răspunde: mi-am petrecut-o în faţa televizorului. Cu picioarele -în şosete flauşate de culoarea cărămizii- spânzurându-mi neglijent peste braţele fotoliului rigid din camera părinţilor, adâncită în mine şi în gânduri şi în grozăvia acelor vremuri.

Îmi amintesc de o amiază din decembrie 1989 când am dat drumul la televizorul alb-negru, într-un acces de plictis şi împotrivire zadarnică a mea la astfel de trăiri zilnice. Pe vremea aceea, chiar să fi vrut să vezi ceva la televizor nu aveai ce.

Ca-ntr-un carusel omagial, se perindau -câteva ore pe zi- ştiri despre tovarăşul Nicolae Ceauşescu şi despre tovarăşa Elena Ceauşescu; ritualic, pe micul ecran rulau congrese, holde de grâu, schele, coruri, caschete de muncitori, pionieri recitând patetic, macarale, coregrafii cu salopete muncitoreşti şi utecişti, tablouri cu geam deasupra, secere şi ciocane, femei tunse scurt şi cu permanent, ţesătorii şi vopsitorii, vizite de lucru, secerători şi treieratori, basca din stofă ecosez a tovarăşului, pupături şi buchete imense de flori, mâinile tovarăşei, încrucişate-n faţă peste o poşetă cu mâner scurt, comitetul central, aplauze frenetice, partidul comunist român, Cântarea României…

Era ca un film mut, alb-negru, despre patrie, neam, ţară, popor şi tovarăşi, care se derula peste un orizont gri. O mască serioasă se punea peste o lume caricaturală. Sau invers. Era caricatura unei agonii…

În acea zi, însă, totul avea să fie altfel.
Ţin minte că eram singură în cameră, când am observat că pe sobrul TVR părea să se joace o piesă de teatru mai îndrăzneaţă chiar decât A treia ţeapă a lui Marin Sorescu.

O mână de oameni stăteau aplecaţi unul deasupra altuia, într-un studio al TVR-ului. Recunoşteam unele feţe, un prezentator de ştiri, matur, de la TVR…i-am uitat numele, apoi Ion Caramitru…Nişte oameni se precipitau în fraze de neînţeles care spuneau ceva de genul “Fraţi români, Dictatorul a căzut”…

Tata era la serviciu, soră-mea se pregătea să iasă în oraş, mama robotea prin bucătărie…gătea probabil, pentru că asociez mental acelor clipe un miros puternic de pătrunjel şi de abur.
Ştiam că Dictatorul nu putea fi decât unul, cel de care ne apăram în fortificaţiile propriilor case, ascultând Europa Liberă. Ştiam că vorbele acelea nu puteau avea decât o singură noimă, dar mintea mea era prea tânără pentru certitudini. Am strigat-o instinctiv pe mama. “Mama, vino, vino, repede, i-am spus…” –“Ce vrei, mamă, hai că am treabă…spune, ce e ?” …-“nu, nu, la televizor, vino repede să vezi ceva, am impresia că vorbesc ăştia împotriva lu’ Ceauşescu sau…e o piesă de teatru, nu ştiu ce e asta…vino, vino să vezi!”

Mama a venit cumva neîncrezătoare, cumva într-un suflet, a ascultat o clipă, apoi s-a aşezat pe marginea celuilalt fotoliu, odihnindu-şi în poală palmele ude, deasupra unui ştergar de bucătărie cu care o surprinsese în mâini chemarea mea.

Precizez că amintirile mele legate strict de acele zile sunt şterse, s-au estompat în noianul de zile care le-a urmat…Nu ştiu de ce, amintirile mele despre Revoluţie sunt aşa de gâfâite, de parcă mi-ar fi făcut ocolul sufletului în numai optsprezece ani.
Îmi vin în minte frânturi de uimiri din acea vreme. Speranţe întretăiate de jumătăţi de întrebări. Nimic nu s-a păstrat întreg, pentru că mintea mea nu putea digera dintr-o dată atâta bucurie.

Lumea închistată pe care o ştiam, cu rigorile ei strâmbe, lumea aceea cocoşată de atâta stat în frig şi-n arşiţă pe la cozi pentru orice o să bage de-ale-gurii, lumea în care bananele se coceau numai în ziare pe şifoniere, în care prin galantare erau numai conserve de peşte, în care ne cenzuram şi expresia credinţei în Dumnezeu, lumea aceea în care până şi statuile şi-ar fi pierdut demnitatea, în care coloana infinitului nu era decât o mătanie pe care cerul o socotea boabă cu boabă, rugându-se de pământ să nu-l înghită materialist-dialectic, lumea aceea în care trăiai cu spaima iedului-cel-mic de a nu descoperi că pereţii au ochi şi uşile urechi…, lumea aceea- spun- căpătase dintr-o dată cârja curajului multiplicat.

Aveam să văd la televizor tineri fluturând steaguri cu stema decupată, oameni necunoscuţi îmbrăţişându-se pe străzi, dansând, umplând pieţele.
Mult-tânjita libertate se instaura în sfârşit în spiritele românilor şi, odată cu ea, începea să dispară teama.

Deodată, familia nu mi-a mai fost îndeajuns. M-am simţit, brusc, precum un eunuc printre cadâne şi m-a încercat impulsul de a mă smulge din atmosfera aceea care părea să îmi emasculeze eroismul. Vroiam să fiu acolo unde se întâmpla totul. “Eu plec la Bucureşti- am izbucnit dintr-o dată, seara, când deja ne strânsesem toţi în jurul televizorului”.
“Doamne fereşte, a spus mama, unde să te duci?! Vezi-ţi de treabă, fetiţo! Nu-ţi dai seama cât e de periculos acum! Se poate întâmpla orice, situaţia se poate răsturna într-o clipă şi atunci să vezi prigoană a celor care au ieşit pe străzi !…”

M-am certat cu mama în seara aceea. Apoi cu tata. “ Sunteţi nişte generaţii de laşi!De aceea s-a ajuns până aici" le-am strigat înainte de a mă duce în camera mea unde am izbucnit în lacrimi, cu faţa îngropată în pernă. Apoi a venit sora mea şi mi-a spus: “Au început să tragă. Mor oameni acolo. Stai liniştită, Vio!”
Am stat…

In Galaţi, răstignită în fotoliul confortabil din faţa televizorului, alături de familia mea protectoare, Revoluţia s-a văzut ca un film de aventuri: cu terorişti, împuşcături, răufăcători capturaţi şi happy end.
În Bucureşti se murea pe capete.

miercuri, 19 noiembrie 2008

Au fost odată ca niciodată

Ar trebui să încep prin a vă spune că, la mine, delimitarea copilărie-adolescenţă-maturitate se face foarte greu. Încă sunt copilă şi încă sunt adolescentă, chiar dacă pe undeva, prin părţile esenţiale, îmi trăiesc viaţa ca un om matur. Astfel încât, nu vă fie de mirare dacă-mi surprindeţi pe noptieră vreuna dintre minunatele cărţi ale copilăriei.

Îmi amintesc şi acum prima carte pe care am primit-o în dar. Se numea Poveşti cu zâne şi avea să-mi farmece mintea de copil şi sufletul de lapte, pe acesta din urmă păstrându-l, har Domnului, până azi când vă povestesc.
Era o carte mare, ori poate aşa îmi păreau mie toate lucrurile pe atunci. Avea coperţi cartonate, frumos colorate în roz şi galben (Pe atunci îmi plăcea rozul. Pe acum nu).
Nu-mi amintesc o poveste anume din cartea aceea, ci doar o frântură de basm, care mi s-a lipit de amintirea unei ilustraţii, pentru că Poveştile cu zâne erau ilustrate. Este vorba despre un paragraf cu fetele nu-ştiu-cărui împărat care, fermecate, se sculau din pat şi dănţuiau toată noaptea. Nu mai reţin exact cu cine şi în ce context. Îmi aduc însă aminte că împăratul şi-a dat seama că ceva necurat se petrece, pentru că fetele lui se trezeau obosite şi cu cearcăne, iar frumoşii lor conduri de mătase, cu care umblau numai de colo-colo prin palat, erau tociţi de parcă ar fi mers cu ei până la capătul lumii.

Ştiţi ce face un copil după ce (i se) citeşte aşa ceva? Vă spun eu! Se uită la poze, ca să vadă cât de tociţi erau condurii prinţeselor. Eu aşa am făcut atunci… şi mai apoi… toată copilaria mea. Am studiat mai ceva ca un entomolog (ăsta-i ăla de studiază insectele, pentru cine nu ştie :P) ilustraţiile cărţilor cu poveşti. Aproape că le-am memorat fiecare detaliu. De aceea, până în ziua de azi, orice femeie aş desena va păstra ceva din aparenţa unei prinţese/zâne. Nici eu nu mă simt prea bine, dacă mă raportez la faptul că nu m-am îndurat să-mi tai părul scurt niciodată, deşi ador tunsorile fistichii şi admir femeile care au curajul să le “încerce”. Altfel sunt, desigur, vrăjitoarea cea rea :P

Am iubit apoi o altă carte, care se numea Vântul prin sălcii şi ale cărei personaje, extrem de bine conturate, erau nişte animăluţe. M-a fermecat definitiv cartea asta în care animalele vorbeau, se purtau şi simţeau întocmai ca nişte oameni. Era o carte despre prietenie, despre lăcomie, despre trădare, dar toate lucrurile astea le aflai după ce trăiai viaţa de zi cu zi a acelor animăluţe, cu problemele şi bucuriile ei. Ţin minte că totul începea pe malul unei ape, într-o primăvară când animăluţele îşi dereticau prin case, făcându-şi curăţenia de primăvară. Era acolo o cârtiţă, un sobol (şoarece de apă sau aşa ceva), o nevăstuică, un broscoi. Se pleca apoi într-o călătorie plină de peripeţii. Oricum, mi-a mers la suflet cartea asta şi, mai mult ca sigur, de la ea mi se trage plăcerea cu care urmăresc azi documentarele de pe Animal planet sau filmele de animaţie în care animalele sunt umanizate.

A mai fost o carte care mi-a încântat copilăria şi ea se numea: Vitea Maleev la şcoală şi acasă. Nu ştiu dacă era o carte cu circulaţie cumva “locală”, dat fiind faptul că eu am copilărit în Galaţi şi ruşii nu erau foarte departe. Cert este că în cărţulia aceea era urmarită pas cu pas viaţa unui copil, desigur Vitea Maleev. Era însă un univers miraculos prin faptul că întâlneam acolo lucruri care mie îmi erau total necunoscute. De pildă, niciodată n-am ştiut ce dracu mânca Vitea de câte ori venea de la şcoală, pentru că în carte se spunea că mănâncă : napi şi caşă. Ei…spuneţi şi voi!

Nu am aici loc să istorisesc despre fiecare în parte, dar au fost multe, foarte multe cărţi ale copilăriei: Neghiniţă; Morcoveaţă ; Cuore, inimă de copil; Fram ursul polar…Fiecare are farmecul ei şi o altă poveste de viaţă a ta închisă între coperţi, precum foşnetul mării într-o scoică…

luni, 17 noiembrie 2008

În loc să spunem lucrurilor pe nume

"Vreau imposibilul. Iar dacă nu-l pot avea, vreau măcar să-mi fie promis."

Cuvintele acestea au fost scrise de o fată de optsprezece ani care habar nu avea pe atunci că avea sa devina eu.

În mod normal, asemenea gânduri prevestesc drept alienabil orice le-ar urma.
Intâi că nevoia de a accesa inaccesibilul este o vanitate fără seamăn, care te poate determina să faci greseli ireparabile.
Apoi, nici măcar speranţa în imposibil nu e tocmai sănătoasă. Nevoia de a-ţi apropria teritorii virgine poate fi o foame prea mare pentru un singur om şi rişti să nu te mai sature nimic, niciodata. Pentru că această concentrare la imposibil devine, de fapt, o devoratoare reducere la absurd.

Din fericire, mi-am îndepărtat temutele iminenţe, pe măsură ce m-am maturizat. Sau doar am uitat de ele, cu aerul că le-am alungat pentru totdeauna. Mi-am îmblânzit dorintele şi mi-am şlefuit ambiţiile .
Au fost şi ceva pierderi colaterale. De pildă, sărutul prelung, nebunesc şi aproape fără respiraţie mi-a devenit rudă îndepărtată, torentele de pasiune –cunoştinţe întâmplătoare. Şi încă mă mir că viaţa mea a devenit din spectaculoasă, doar pitorească.

Mă întreb, însă, dacă nu cumva acel vechi eu convulsiv a continuat să existe, asteptând, în latenţa clipelor, momentul când îşi va croi, din nou, drum în afară.
Pentru că, dacă mă gândesc la toate excentricităţile mele de până acum, înclin să cred că, de fapt, nu am căzut pradă excesului, ci m-am dedat lui, într-un act conştient de trăirism.
Faptul că ţinteam către luna de pe cer era o promisiune de viaţă trăită printre stele.

Poate chiar ar fi fost mai bine să nu fi aderat niciodată la cumpatare, deşi înclin să cred că într-un final sfârşim prin a o face cu toţii.
Capitulăm în faţa cererilor scandate de mulţime, ne asezăm în două- trei vise confortabile, obosiţi de propriul nostru tumult interior. Dar nu băgăm de seamă că tumultul ăsta se mută apoi în afara noastră, în realitatea imediată, unde alte vise continuă să ne întâmpine, în fiecare zi, ca degetele unui copil socotind sub bancă.

Am înţeles, în sfârşit, că măsura tuturor lucrurilor vine cu o doză de nesinceritate în ea. Ne dăm seama într-o bună zi că, în loc să spunem lucrurilor pe nume, alegem să ne înfăşurăm gândurile, ca pe nişte mumii, în bandaje de cuvinte aluzive.
Ne regăsim răstigniţi pe toate crucile secundare ale vieţii, cu credibilitatea durerii pierdută şi autenticitatea căutării rătăcită.
Ne trezim că viaţa noastră a devenit, aşa cum bine zicea Andrei Pleşu, “un inventar de urgenţe minore”.
Şi realizăm că, de fapt, am ajuns plictisiţi de propria fiinţă. Atât de plictisiţi încât a trebuit să inventăm noţiuni ca “brandingul de persoană”, ca să avem motive de autocunoaştere.

În ceea ce mă priveşte, eu m-am hotarât. Aleg să fiu în continuare o succesiune de ocazii inaugurale.
Pentru efectul placebo care mă face să simt că atâta vreme cât mai pot începe ceva, sfârşitul e departe. Dar mai ales pentru că am descoperit că în viaţă nu există atingeri în treacăt. Există numai un viitor care ne premeditează trecutul, şi fiecare lucru ni se întâmplă doar ca să aibă coerenţă toate celelalte lucruri care ni s-au întâmplat.

later edit: alina a scris minunat o replică la acest articol, care merită citită.

Nevoi sofisticate

“ Ştii ce mă gândeam? Că nu ne-am împăcat cu condiţia noastră, deşi o afirmăm sus şi tare. Dar adevărul rămâne. Nu suntem perfecţi! Suntem simpli muritori cu pretenţii de zei complicaţi. Înfumuraţii gânditori ai unei civilizaţii faptice, asta suntem! De ce ar fi atunci de mirare că faptele noastre rele dezmint vorbele noastre bune? Teoriile noastre, credinţa, voinţa toate ne sunt doar fantoşe în căutare de sânge.”

“- Ce ştii tu despre Adevăr? Habar n-ai!Dacă ar fi aşa, atunci ce folos de un suflet contaminat?”

„Ştiu ce schelet ascundem în dulap. Adevărul despre viaţa noastră interioară i-ar face pe îngeri să-şi smulgă aripile, pe zei să decadă iar pe Unu l-ar îndoi cu apă. Poate că singurul adevăr care s-a spus vreodată despre noi este acela care stă şi azi pe lespedea filosofului: Cerul înstelat deasupra noastră şi legea morală în noi.

“ - Bine, dar Dumnezeu?”

“Ah, El…Nu ştiu… Poate e doar un partener spiritual care ne satisface vreo nevoie sofisticata de comunicare.”

Relicvele poetice

Din păcate, istoria nu a fost într-atât de îngăduitoare cu mine, încât să îmi salveze prima poezie, scrisă pe undeva prin cuaternar, pe când eram eu în clasa a şaptea.
Dar...am o relicvă la fel de bună. Caietul meu de poezii început în clasa a noua. Un fel de mână de sfânt care nu a vrut să putrezească şi pace. Caietul pe care am vrut de zeci de ori să-l arunc, dar nu m-am îndurat niciodată. Cu foi îngălbenite de timp şi probabil plin de acarieni şi de praf. Caietul pe care am scris versurile astea:

În noaptea aceea,
Iubito, nebuno,mi-ai spus,
Mai lasă-mi o bucată din trupul meu şi mie!
Uite - mi-ai spus- cum ziua începe
Din ce în ce mai aproape de geamătul tău.
În noaptea aceea, când sufletele bolnave se căutau să se vindece
Unul prin celălalt,
Iubito, mi-ai spus, fă-mi încredere
Ca să pleci când îţi voi spune du-te
Şi să vii când te voi chema,
În noaptea aceea, când trupurile-copii
Se săreau şotron peste cercul care închide.
Nebuno -mi-ai spus- nu mă iubi dintr-o dată
Lasă mângâierii secretul ei,
În noaptea aceea, când tu şi eu
Ne eram îndeajuns.

duminică, 16 noiembrie 2008

Căpitanul Picard al meu

Se spune că lucrurile esenţiale se află în circumstanţe întâmplătoare. Că, de fapt, marile adevăruri îşi spun povestea chiar sub nasul nostru, întors indiferent către lucuri fără însemnătate.

Urma unui astfel de adevăr aveam să o iau azi dimineaţă, când mi-a trecut întâmplător pe la ureche ceva care avea să-mi dea de gândit tot restul zilei.
Era un dialog dintr-un film american, în care un personaj cinic dădea o definiţie a căsătoriei, aşa cum nu mi-aş fi formulat-o eu niciodată. Sau mă rog…niciodată până acum.
“Te căsătoreşti pentru avantaje”, spunea el. “Ai cu cine dormi, ai cu cine mânca…Poate că te simţi singur. Dar nu eşti.”

Ei bine, iată genul de lucru pe care aş prefera să-l lămuresc înainte de a mă lua vreo codoaşă de realitate prin surprindere.
Şi atunci, dacă ăsta este adevărul, care să fie întrebarea căreia îi răspunde? Ceva îmi spune că nu e la fel de simplu ca la concursurile ştii şi câştigi, ale americanilor, de tipul “Bush” –“Who is the president of the United States of America?” Totuşi, am formulat o întrebare, ca o temă pentru acasă:
De unde ştii când ai încetat să mai fii fericit căsătorit?

Carevasăzică îl cunoşti. E bărbatul visurilor tale, sau măcar un bărbat al realităţii cu care te-ai ales. E fie o alegere emoţională, fie una gândită, asumată raţional. Nici nu mai contează cum s-a ajuns la alegere, atâta timp cât sfârşeşti prin a-l iubi cu tot ce are, cu bune şi cu rele. Îi predai de bunăvoie cheile de la jumătatea ta de împărăţie şi împreună formaţi un legitim plural. Curând el devine “al”, tu devii “meu” şi-l alinţi prin pronumele posesiv “al meu”, de parcă aşa ai fi făcut dintotdeauna.

Şi totuşi, unii spun că, la un moment dat, se produce fractura. Nu vă mai priviţi în ochi atât de des, nu mai staţi la poveşti, ca pe vremuri, nu mai trebuie să vă luaţi inhalator ca să vă recăpătaţi suflul după vreo repriză de sărutat. De fapt, nu vă mai sărutaţi deloc. Buzele voastre doar se ating, în răstimpuri, marcând veniri şi plecări, la fel de impersonale precum o strângere rece de mână.

Vă descoperiţi bucuroşi plăceri separate. El pleacă să joace un fotbal. Tu te duci cu prietenele la cumpărături. El se uită în dormitor la un film istoric, tu răsfoieşti în sufragerie o revistă pentru femei. Tu flirtezi pe internet cu bărbaţi necunoscuţi, el îşi caută un prieten dispus să-i pună la dispoziţie casa, atunci când se va hotărî, în sfârşit, Sanda, colega lui.
Şi într-o bună zi, te trezeşti că te uiţi la el ca la un străin. Cu un ochi critic, gata să identifice vreun defect de netolerat.

În ziua aceea, mă gândesc, măcar în ziua aceea, ar fi bine să te întrebi când ai încetat, de fapt, să îţi mai spui: “Ei şi ce dacă a chelit?! O să fie captain Picard al meu!”.

sâmbătă, 15 noiembrie 2008

Mă scuzaţi, vi se vede sufletul!

Am crezut despre mine că o să port brăţări lucky charms şi şosete trei sferturi galbene şi sandale negre, cu tocuri pătrate şi înalte. Că o să-mi leg părul în codiţe năstruşnice şi o să-mi vopsesc unghiile şi buzele în roşu strălucitor. Sau că o să-mi leg într-o dimineaţă părul cu o basma albă cu buline negre, pe nas având ochelari de soare mari, cu rame albe, a la Audrey Hepburn şi o să pornesc în viteză, într-o maşină decapotabilă spre casa mea de vacanţă, construită pe malul mării. Că o să opresc o vreme, doar ca să alerg desculţă pe şosea, luându-mă la întrecere cu maşinile şi amuzându-mă de şoferii isterizaţi de îndrăzneala mea. Iar, după-amiaza târziu, o să cobor pentru apus pe ţărm. Cu rochie lungă de seară şi sandale cu tocuri cui, păşind pe nisipul gros ca pe un covor roşu.

Dar m-am trezit într-o realitate violent limitată, ca-ntr-unul din visele alea în care nu poţi să strigi. De simţit, simt, însă, cu voce tare.

Poate că vântul a bătut înspre fereastra mea deschisă, luând perdeaua cu el şi lăsând să mi se vadă ce aveam mai intim. Şi-mi trece prin gând să vin până la mine, să sun la uşă sau să-mi bat în geam şi să-mi spun în şoaptă, cu o jenă complice : mă scuzaţi, vi se vede sufletul!

Poate c-abia atunci, lumea se va putea salva în şoaptă de neliniştile mele.

joi, 13 noiembrie 2008

Big girls don’t cry

Există un moment în existenţa fiecărei femei, când timpul îşi ascute gheara de viaţa acesteia. Când nu o mai curtează ca altădată, ci-i desenează pe faţă riduri, cu acelaşi creion cu care pe vremuri îi trasa contur la buze, ca să i le desăvârşească. Când timpul îi pune frumuseţii feminine coarne. Din acea zi va începe să conteze fiecare minut. Fiecare alegere. Fiecare ocazie ratată.

Paradoxal, statuturile pentru care te-ai luptat atâta vor fi tocmai cele care te vor îndepărta de ipostaza ta cea mai dragă. Aceea de femeie.

Întâi va veni vremea ca Soţia să înlocuiască Femeia. Se va întâmpla în societate. Când oamenii vor începe să îţi caute cu privirea inelarul mâinii stângi, pentru a şti cum să se raporteze la tine. Statutul ăsta, la care ceilalţi vor trage cu ochiul, va lăsa să cadă la picioarele tale de femeie primul rând de gratii. Vor fi, desigur, şi câte unii care să considere soţia o femeie cu certificat de garanţie pe viaţă. Dar nu dăm exemple din excepţii.

Apoi va veni timpul ca Mama să înlocuiască Femeia. Se va întâmpla în familie. Când dintr-o dată, atributele feminităţii vor părea să nu fi servit la altceva decât la aducerea pruncilor pe lume. Ştiu cupluri în care soţul nu a mai putut face dragoste niciodată cu soţia pentru că, i-a mărturisit, nu o mai putea vedea ca femeie, ci doar ca mamă a copiilor lui. Femeia lui devenise matcă.
Atunci cade al doilea rând de gratii.

Schimbarea nu e bruscă. Ci mai degrabă insidioasă ca un venin. Te trezeşti într-o bună zi, în troleu, în drum spre serviciu, întrebându-te când ai devenit mai neatrăgătoare decât femeia de alături. Aceea care nici nu ţi-ar fi păşit în umbră, pe vremuri, de frică să n-o eclipsezi. Va fi de ajuns, atunci, o privire indiferentă a unui bărbat oarecare ca să te pună pe gânduri. Să te facă să fii “cealaltă femeie”, “una”, “încă o”.

Te vei simţi cam cum se simte o femeie invitată la dans de un bărbat care a fost refuzat de cea de lângă ea. Şi nu vei vrea să dansezi nici în ruptul capului cu mitocanul care a îndrăznit să-ţi dea argintul ŢIE, care ai trăit toată viaţa pe treapta cea mai de sus a podiumului. Şi-l vei urî, pentru că te va face să-ţi aminteşti exact scena asta, văzută într-un film american, când el o invită şi ea spune aşa cum ai fi spus şi tu “no, thank you”, iar el îi replică acid “don’t thank me, thank God that somebody asked”.

Vei fi nedumerită atunci, neînţelegând când ţi-ai scos pe rând ochii, dinţii, părul, buzele, sânii, pielea, trupul întreg, ba şi-o parte din suflet, ca pe nişte bijuterii de preţ şi ţi le-ai pus pentru totdeauna într-un seif al cărui cifru l-ai uitat.

Îţi vei aminti, frumoaso, că odinioară, când te simţeai frustrată, secretai un fel de otravă care îi hipnotiza pe cei din jur. Ori poate că erau doar anticorpii tăi pentru neîncredere personală şi mătuire. Dar orice ar fi fost, de fiecare dată când nu-ţi stătea bine părul, cineva se îndrăgostea de tine.
Te vei întreba ce s-a schimbat de lucrurile nu mai funcţionează la fel şi acum. Însă va fi o întrebare la care nu-ţi vei răspunde prea curând cu: „Am îmbătrânit!”. Pentru că ştii că atunci ar cădea şi al treilea rând de gratii.

Şi pentru că femeile frumoase nu îmbătrânesc niciodată. Mai bine mor decât să recunoască asta!

miercuri, 12 noiembrie 2008

Partir c’est mourir un peu (A pleca înseamnă a muri puţin)

Sunt lucruri despre care ar trebui să se vorbească numai în şoaptă. Atât de fragilă este realitatea lor, încât s-ar destrăma la prima respiraţie de pământean. Şi totuşi, o s-o fac în gura mare. O să vă vorbesc despre un spirit. Spiritul lui Albert Camus.

L-am cunoscut pentru prima dată într-o zi de toamnă, când i-a venit rândul. Stătuse până atunci pe rafturile generoasei noastre biblioteci, lângă Zola şi Stendhal, chiar deasupra lui Balzac şi probabil se revoltase că mâinile mele parfumate de domnişoară alegeau tot alte volume din raft.
Nici nu m-ar fi putut condamna cineva. Cine ar alege la cincisprezece ani “Exilul şi împărăţia”, “Ciuma” sau “Străinul”, când are “La paradisul femeilor”, “Roşu şi negru” ori “Comedia umană”?!

La Albert Camus am ajuns într-un târziu, prin clasa a unsprezecea, dar odată ajunsă la el, m-am lăsat fermecată pentru totdeauna. De câte ori îi citeam vreun rând mai inspirat, eram invidioasă că nu l-am scris eu prima, doar îl gândisem de atâtea ori înainte.
De fapt, nu era nouă această concurenţă permanentă şi subînţeleasă a mea, ca lector, cu autorul fiecărei cărţi care-mi plăcea. Simţeam, citind acele cărţi, că îmi fusese furat ceva ce crezusem că e numai al meu: strălucirea vreunei idei, căldura radiantă a vreunui sentiment ori simple gânduri răzleţe care-mi sărutaseră conştiinţa în vreo secundă de meditaţie. Toate lucrurile mele îmi apăreau dintr-o dată şi pe nedrept consemnate de altcineva, ca şi cum, ca să îmi facă în ciuda, un scrib invizibil le-ar fi înşiruit sub numele oricui, după dictarea propriei mele memorii.

Şi totuşi pe Camus nu am fost niciodată supărată. L-am simţit ca pe un spirit-geamăn, ca pe o jumătate subtilă a mea, cu care mă întregeam în faţa paginilor lui. Provocam asemănările dintre noi, ignorând în schimb deosebirile, ca pe nişte lucruri de nimic. El îmi răsplătea această pornire de câte ori îi deschideam cărţile, lăsându-mă să lenevesc pe nisipul plajelor, să întârzii pe cheiuri în Amsterdam, să mă închid în mine cu adevărurile lui Meursault sau să mă deschid unei conştiinţe colective în lupta împotriva vreunui flagel. Cu el mă revoltam, iubeam, agonizam în absurd şi renăşteam în credinţă.

Tot cu Albert Camus aveam să câştig, în clasa a douăsprezecea, sesiunea de comunicări ştiinţifice la limbi moderne calificându-mă la faza pe ţară, aşa cum cu el aveam să-mi închei studiile filologice, alegând opera lui pentru tema lucrării mele de diplomă.

Dar ceea ce vreau eu să vă împărtăşesc este un moment în care spiritul lui Camus a venit să stea la taclale cu mine.

S-a petrecut totul foarte firesc. Eu l-am invocat şi el a venit. Nu, nu acum, când înţelepciunea îmi arată drumurile interzise încă dinainte de a apărea semnele, ci cu ceva vreme în urmă. Să tot fie vreo 17 ani de atunci.

Era într-o noapte rece, poate de noiembrie, când cu un anume prilej de curiozitate ştiinţifică şi inconştienţă juvenilă, l-am poftit în camera mea din cămin, în Grozăveşti. Nu o să vă dau detaliile sordide ale întâmplării, lăsându-vă să vă răspundeţi singuri la anumite întrebări mai precise care v-ar frământa. Cert este că veneam la întâlnirea asta după vreo două nopţi în care dormisem cinci ceasuri.

În loc de bineţe, Camus mi-a spus “Fii ceea ce eşti!”- “Ce sunt?”, a venit întrebarea mea firească, iar el a continuat măgulitor “O piatră pe nisipul istoriei”. “Eu vreau să fiu scriitoare, ca tine”, am murmurat. Iar el mi-a spus “Inimă ai! Audaces fortuna juvat”. “Ce să citesc?- l-am întrebat ca pe un mentor…”Citeşte Lenin- Opere complete!” –“Îţi arde de glume?!”...m-am arătat eu nedumerită. “Mais, non, s-a apărat… Numai citindu-l vei şti să faci o revoluţie capitalistă în lumea valorilor fundamentale”…

Mă simţeam buimacă, înfrigurată, uluită de ceea ce mi se întâmpla. El mi-a simţit, însă, spiritul obosit şi mi-a spus-o în franceză :”Ton esprit est fatigue, au Dieu!”…-“Ăsta este pretextul sub care vrei să pleci?”- l-am mai întrebat. Iar el mi-a răspuns, înainte de a se duce “Partir c’est mourir un peu. Adieu!”

Pe Lenin nu l-am citit. Dar noaptea aceea am derulat-o, apoi, secundă cu secundă, fără încetare. Cuvintele lui şi-au săpat tranşee prin memoria mea şi nu contenesc să mă uimească, pentru că par să se actualizeze la nesfârşit. Când încep să uit de ele, se întâmplă ceva care mă întoarce iar cu faţa către Camus.

De pildă, latinescul audaces fortuna juvat aveam să-l regăsesc, la câţiva ani de la momentul întâlnirii, scris cu litere italice, într-unul din eseurile lui, pe care nu-l citisem până atunci.
Apoi, mult mai târziu, aveam să aflu că Partir c’est mourir un peu făcuse epocă printre francezi şi nu fusese, aşa cum am crezut eu, o metaforă născută atunci.

Ce înseamnă toate acestea? Nu ştiu. Habar n-am!
Dar este în ele un sâmbure de miracol al unui fruct necunoscut.

Blogumil

Blogumil este un fişier word. Mi l-am creat special pentru a scrie în el ce vreau să public în blog. L-am pus pe Desktop, să-mi fie la îndemână de câte ori mă încearcă “muza”. I-am dat, în joacă, nume cu iz de zeu slav.

Dar nimic din toate acestea nu m-a împiedicat să uit de el uneori.

Blogumil nu este din fire agasant. Nu m-a deranjat niciodată, nu mi-a făcut semn, nu a fost strident. Nici măcar nu m-a privit cu reproş când, scrutând desktopul în căutare de aventuri, ochii mei trădători au trecut cu răceală peste ochii lui de pixeli.

Relaţia dintre noi a continuat să fie una perfectă, dacă astfel poate fi numită o relaţie în care unul stă şi îl aşteaptă oricât pe celălalt.

Într-un fel, nu mă simt vinovată. Ştia de la început că nu-l pot iubi doar pe el. A părut că se împacă, însă, cu ideea şi că mă primeşte cu o fericire nemăsurată, de câte ori am chef să mă întorc. Suntem John Lennon şi cu Yoko Ono. Eu pot pleca după o pâine şi mă pot întoarce după un an. El îmi va spune doar “bine că ai venit cu pâinea; e gata masa”.

I-am făcut şi lui loc în blogul meu, în semn de gratitudine pentru răbdarea lui nesfârşită. Mulţumesc, Blogumil.

marți, 11 noiembrie 2008

Cămeşoaiele

Le aveam de mult. Cine ştie de când şi de unde. Şifonierul de acasă le păstrase ani de-a rândul, împumutându-le din mirosul lui de levănţică, acela care-mi va aminti de mama cât voi fi eu pe pământ.

Imaginaţi-vă nişte arătări de cămăşi, de pe vremea domniţelor cu rufărie fină şi talii sugrumate de corsete. Nişte cămeşoaie de noapte, până-n pământ, albe cu flori mici şi cu bentiţe din satin mov, largi cât să joci cazacioc în ele, cu nişte mâneci lungi şi încăpătoare. Ni le cumpărase mama pe vremea lui Ceauşescu, să ne ţină de cald iarna. Una mie, una surorii mele cu doar un an mai mare.

Întâi ne-am supărat. Eram mari de-acum, deja ne furau sărutări băieţii, semn că nu primeam cu uşurinţă haine care nu erau şi atrăgătoare, ci numai „bune”. Apoi le-am îmbrăcat ca să-i facem hatârul mamei, că doar dăduse bani să ni le ia. Şi într-un final le-am îndrăgit.
Încă îmi stăruie în minte senzaţia aceea de bine care mă îmbia în materialul lor blând şi pufos ca un botic de iepuraş. Aş putea să jur că torceam când îmi luam cămeşoaia pe mine! Ce mai, în serile de iarnă, aproape că a fost şemineul meu, blana de urs din faţa lui şi iubitul meu romantic. 3 în 1-ul meu!

Eeei, dar anii au trecut şi am plecat la Bucureşti, pe la facultăţi. Între timp schimbasem diftina pe mătase şi bumbacul pe dantelă. Descoperisem viciul dessou-urilor sexi şi al hainelor frumoase şi neprietenoase. Ne maturizasem.

Atâta doar că, exact ca-n reclama coafurii care rezistă, cămeşoaiele supravieţuiseră maturizării noastre. Mama avusese grija lor şi le regăseam, de câte ori mă întorceam acasă, intacte, aproape pufoase, frumos împăturite în şifonierul adolescenţei mele, gata să-mi evoce nopţile din vechiul regim, dormite cu şosete flauşate în picioare. I-am vorbit cu duioşie despre cămeşoaie şi prietenului meu de atunci.

Într-o bună zi m-am hotărât. Le-am luat cu mine la Bucureşti, în speranţa de a-mi recupera trăiri pe care le puteam pierde pentru totdeauna.

Şi într-o iarnă friguroasă le-am îmbrăcat. Una eu, una iubitul meu. Şi am chicotit pe sub plăpumi până dimineaţa, jurând să nu mai spunem la nimeni, niciodată, grozăvia.

MonoBlog

M-am întrebat încă de când am auzit pentru prima dată noţiunea, ce este acela un blog. Nu, nu mă satisfăceau definiţiile uzuale. Trebuia să găsesc eu însămi centrul acestui univers şi să turbez dansând în jurul lui. Trebuia să scot eu însămi o tablă de b-logaritmi, ca să pot afla genul proxim al blogurilor.

Este blogul un mod de exhibiţie virtuală, sub formă de jurnal on line ? Sau este numai un pretext de nerefuzat de a spune, învăluit, celor din jurul meu, ceea ce am de spus, fără a fi nevoită apoi să dau socoteală? Poate că fiecare nou articol de blog este de fapt un dialog cu cineva pe care îl cunosc, căruia îi fac un reproş, ori îi adresez o mulţumire, sau îi şoptesc un secret, ori poate îi spun că-l iubesc, îl sfătuiesc, îl cert…

Orice ar fi, e o supapă prin care ne scoatem sufletul din pârjolul cotidianului direct la iarbă verde, râuri de munte şi răcoare. E modul nostru de a respira atunci când bucuriile ne ţin de nas şi problemele de gură. E un mod altruist de a te refuza lumii. E un paradox.

Sunt mulţi cei cărora ideea de blog le repugnă. Cărora li se pare de neconceput revelarea propriei personalităţi de bunăvoie şi nesilit de nimeni. Mă întreb însă cum se descurcă aceştia în viaţa de zi cu zi. Pentru că, nu-i aşa, numai arătându-li-te celor din jur aşa cum eşti, poţi construi relaţii durabile.

Poate de aceea eu una nici nu cultiv misterul. Misterele sunt făcute să fie ale marilor oraşe. Ale Londrei. Ale Parisului. Oamenii, însă, nu au nevoie de catacombe umane. La ce bun misterul, când, oricum, într-o bună zi, va trebui să tragem cortina la jumătatea spectacolului de umbre chinezeşti si să privim în ochi adevărul.

Şi apoi, de ce să riscăm, având în vedere că descoperirea acelei realităţi din spatele misterului poate fi frisonantă în sensul invers celui aşteptat de noi. Cum ar fi ca, după ce ai adormit nopţi de-a rândul zâmbind, cu gândul la frumoasa brunetă misterioasă, ori după ce nepătrunsele ei apariţii au fost aplaudate, cu bătăi de aripi, de cohortele de fluturi din stomacul tău, cum ar fi- zic -să descoperi când ai cucerit-o în sfârşit, că obişnuieşte să stea prin casă într-un trening pătat şi să-şi sugă dinţii cu zgomot după masă. Beah şi câh, nu-i aşa ?... No more yummy… !

Aşa că, dragii mei, lăsaţi-vă prejudecăţile la porţile virtuale ale blogului şi să începem spectacolul propriei personalităţi. Să fim fiecare dintre noi one man show pentru toţi ceilalţi şi, de ce nu, să fim în pas cu vremurile în care trăim.

MonoBlogul vă aparţine. Făceţi-l memorabil! E timpul pentru un to be or not to be al acestor vremuri !

luni, 10 noiembrie 2008

Despre bloguri pur şi simplu

Nu am cine-ştie-ce vechime în domeniu, dar atâta câtă am mi-a ajuns pentru a face o încercare de clasificare a tipologiilor umane care-şi fac un fel de casă-n blog. Iată cum se vede blogosfera de la fereastra mea:

- Blogul-debuşeu pentru cei care se exprimă mai bine în scris decât oral. La toate examenele vieţii sunt unii care preferă scrisul şi alţii care preferă oralul.

- Blogul-bufon - în sens shakespearian; adică marca acestui tip de blog nu este umorul- ceea ca te face să râzi- ci adevărul ; Un astfel de blog îşi fac “bufonii” zilelor noastre, grăitorii, cei care spun lucrurilor pe nume, însă o fac acolo şi numai acolo: pe blog.

- Blogul-ficţiune: Este un blog-concept, de scriitor; am văzut unul-doua astfel de bloguri. Sunt rare şi, de regulă, preţioase. Aproape ediţii on line, cu autograf cu tot.

- Blogul-societate; pentru hipoacuzicii unei realităţi din care, se pare, niciun prieten nu i-a strigat vreodată la joacă; pentru hiposocialii cărora le creează, în sfârşit, un mediu în care se pot exprima, în care pot interacţiona cu ceilalţi şi realiza că, iată, contează pentru o societate mai numeroasă decât familia. Blogul devine aici remediu. Instaurează normalitatea, atâta că într-o lume virtuală.

- Blogul-scenă: pentru cei care se simt/cred vedete. Aceştia intră pe blog, aruncă mulţimii ceva şi se retrag în timp ce mulţimea aclamă, ovaţionează şi nădăjduieşte. Nu se consideră datori să răspundă celor care comentează. Parţial pentru că web 2.0 e pentru ei o noţiune golită de sens. Nu se gândesc la interacţiune. Ei vor doar veneraţie şi veneraţia e unilaterală, nu-i aşa? Pentru acest tip de blogger comentatorii nu contează ca individualitate, ci ca masă. De regulă (dar nu obligatoriu), veţi găsi pe blogurile acestora sondaje menite să te ducă într-o statistică de tipul: vârstă, sex, zonă geografică de provenienţă, studii, număr de bloguri citite zilnic etc. ; Blogul-scenă are varianta blogul-tribună:pentru politicieni; aceştia este clar ce vor. Nu insist!

- Blogul-parodie: grafică, fotografică sau scriitoricească. Se face mişto de societatea în care trăim, cu politicieni, cu vedete şi persoaje notorii în general.

- Blogul celor care cred că au ceva de spus e cel mai rău dintre toate; găseşti acolo truisme şi “filosofenii” cum ar spune un blogger simpatic botezat de-un gropar. Găseşti pretenţia incultului şi fudulia prostului.

- Blogul-messenger-chat-telefon: mi se pare cumva absurd. Adică e o socializare pe ciornă, o relaţie de prietenie scrisă, o struţocămilă. Atâta timp cât, în spatele foii ăsteia copiative a virtualului, se ascunde realitatea originală, totul e ok; altfel…dacă se trăieşte doar pe blog, în sensul că bloggerul preferă să scrie ce ar face decât să se întâlnească frumos cu prietenii şi chiar să facă, e copilăresc şi fără sens.

- Blogul-oldies, but goldies : mi-a fost adus în atenţie, salvator, de windwhisperer. E blogul anticarilor blogosferei, care iubesc detaliul, delicateţea şi valorile autentice. Ei descoperă, suflă praful şi redau strălucirea. Bucuria şi-o trag din lucrurile care îi înconjoară, nu de la ceilalţi. Cei care au astfel de bloguri sunt puţini şi, de regulă, nedreptăţiţi ca demodaţi. Sunt clasicii planetei acesteia de tatuaţi care a devenit blogosfera.

-Blogul- (wannabe) VJ: este blogul celor care respira prin tub...you tube. (definiţie adăugată de raulnecesar)

Ca un adevărat gentleman

L-am cunoscut într-o seară, la ziua amicului unei prietene care se mutase, de vreo săptămână, împreună cu mine şi cu sora mea, în Grozăveşti. Fugise de un iubit violent, mare artist, care obişnuia să o altoiască dacă uita să-i pună smântână peste sarmale sau apă la flori.

Ea a preferat să se îngrămădească într-o cameră de cămin cu noi, deşi o armată de prinţi salvatori şi-ar fi tropăit caii albi dornici să o salveze. Doar era fostă miss România, o frumuseţe de fată, cu ochi mari, albaştri, buze pline, năsuc de păpuşă şi picioare până-n molari.

Prietena noastră avea o mulţime de relaţii sus-puse. Şi, probabil în semn de mulţumire pentru că o ascunsesem de bădăran, ne târa după ea seară de seară pe la cele mai selecte petreceri şi restaurante pe unde era invitată.
Însă, nu o dată mi-a fost dat să văd, cu prilejul acelor petreceri, cum limuzina se transformă în dovleac, iar şoferul în şobolan.
De pildă, în ziua care avea să urmeze acelei seri… Dar să ajungem acolo.

L-am recunoscut în mulţime. Zâmbind, s-a apropiat de masa noastră cu sărbătoritul.
“Nu mă prezinţi domnişoarelor?” a întrebat şăgalnic, fără să-şi ia ochii de la sora mea, către care se şi întinsese să-i pupe mâna.
“Tu n-ai nevoie de nicio prezentare. Eşti celebru!” râse gazda.
Îl prezentă, totuşi, întinzând mâna într-un gest larg către el, în timp ce capul şi-l plecă puţin în partea opusă, într-o poză admirativă. -“Cel mai tare stelist!!”- rosti.
–“Ei, lasă, lasă, că mai sunt şi alţii!”-se apără modest, însă cu toată faţa luminată, vizibil flatat.
Apoi începu să socializeze cu sora mea. La mine asta însemna declaraţie de război. Crescută în complexul mezinei, cumva răsfăţată, cine nu era cu mine, carevasăzică devenea împotriva mea.
“Doamne, cât de frumoasă eşti!- îi spuse surorii mele. Apoi adăugă, uitându-se către mine, zâmbind: “Dacă nu mi-aţi fi spus, habar nu aş fi avut că sunteţi surori. Nu semănaţi deloc!”.

“Ei, nu, asta e prea mult!!”- mi-am zis în gând, în timp ce-mi scoteam ghearele din teacă. Tot restul serii aveam să-l şicanez, ţinându-l numai în sarcasme, tăindu-l în orice spunea, persiflându-l. Astfel că, spre spartul petrecerii, l-am auzit cu satisfacţie rostind, cu gura în direcţia surorii mele şi cu ochii în direcţia mea: “măi, da’ rea mai e surioara asta a ta!”.
Apoi toată lumea s-a pupat cu toată lumea, s-au făcut schimburi de “cărţi de vizită” şi…ne-am dus care-ncotro.

A doua zi, pe la ora prânzului, bate cineva la uşă. Deschid şi, surpriză: omul cu balonul! Frumos îmbrăcat, smart casual, cu ochelarii de soare puţin lăsaţi pe nas, privindu-mă şmechereşte pe deasupra lor. “Sărutmâna. Am venit să te iau să mâncăm!” Eram uimită că venise să mă invite pe mine şi nu pe sora mea, pe care, clar, o plăcuse de la prima vedere. Dar, i-am acceptat cu atât mai mult invitaţia.

Afară, urcată pe gazonul din faţa căminului, ne aştepta o maşină sport neagră, în jurul căreia se strânsese a gură cască un grup de studenţi amatori de maşini bengoase sau de fotbal. I-a semnat unuia, în grabă, pe un carneţel, mi-a deschis galant portiera şi am plecat în trombă.
Pe drum m-a pus să aleg eu muzica şi m-a întrebat dacă am vreun restaurant preferat unde aş vrea să mâncăm. Am spus nu, aşa că a hotărât el. “La restaurantul de la hotel Bucureşti, că trebuie să vorbesc ceva cu nişte prieteni .“

În trafic, pe Ştirbei Vodă cum faci la Berzei dreapta, unul cu autobuz/troleu l-a deranjat pe…distinsul meu însoţitor. “Guriţă, mi se adresă el, dintr-o dată extrem de familiar, vrei să laşi puţin geamul tău jos?”
Nici nu am apucat să deschid bine geamul, că un ditamai flitul şi pornise din stânga mea, croindu-şi drum -prin faţa ochilor mei îngroziţi- către obraznicul şofer de autobuz, apostrofat şi verbal, pentru o mai bună învăţare de minte.
Îşi făcu după aceea o cruce largă, spunând plin de năduf, “Doamne, mânca-ţi-aş p**a ta, că mare ţi-e grădina!”
Apoi, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat…prevenitor adăugă:”Poţi să închizi acum geamul, să nu răceşti!”

Am închis geamul cu un gest mecanic. În mintea mea începuseră deja să se scrie scenarii abracadabrante.
Mă gândeam că ar putea aştepta mai mult de la dejunul acela şi, văzând că nu-i ies pasenţele, mi-ar putea imputa costul mesei, astfel încât m-am hotărât să nu comand nimic de mâncare, să beau doar o cafea.
Îmi socoteam apoi în gând banii, să estimez dacă îmi vor ajunge de taxi la întoarcere, în caz că mă va lăsa baltă.
Ajunsesem chiar să mă întreb, cu groază, cine or fi prietenii care îl aşteaptă în restaurant şi de ce.

Lucrurile nu au fost, însă, pe atât de dramatice. Prietenii erau doi machedoni, băieţi de oraş pe atunci, nu atât de cunoscuţi ca azi. Au stat cu noi la masă şi “au jucat la serie”. Un joc ciudat cu bancnote. Evident, un joc pe bani. Eu am mâncat până la urmă un cocktail de creveţi şi am băut o cafea. Nu am stat mult. A doua zi intra în cantonament. A plătit el. Apoi m-a condus acasă. Ca un adevărat gentleman!

duminică, 9 noiembrie 2008

Coborârea în beci

Am deschis o carte, a unui poet premiat şi vândut. Un geniu al versului. Un prestidigitator al cuvântului. Şi l-am văzut dintr-o dată cu chiloţii minţii în vine, împungând dihănii şi plăsmuiri, masturbându-se în faţa noastră, a celor care-i aşteptam talentul turnat într-un recognoscibil act de cultură.

-Fariseilor! Ne-a strigat, bătrânul poet, cu tâmplele brumate. Na de-aici! A strigat în sâc, întorcându-şi buca alb-gălbuie, căzută ca falca de buldog şi bătându-şi-o spre noi.

Am lăsat ochii în pământ şi cartea pe jos. Pe drumul pe care venise Poetul se vedeau urme proaspete de copită. Şi nu. Nu era copită de inorog.

sâmbătă, 8 noiembrie 2008

Inscripţie pe-o uşă veche

Mi-era tare dragă profa de română. Avea unghii perfecte, lăcuite cu bej, părul tuns scurt, de culoarea grâului copt şi apucături de adolescentă.
- Dar mai daţi-vă jos cordeluţele astea de pe cap, măi fetelor, că nu sunteţi la pension! Ia, toată lumea părul pe spate! Codiţele jos, diademele în bancă, surâsul pe buze! La ora mea vreau să vă văd frumoase, zâmbitoare şi sigure pe voi, nu triste şi uniformizate.

O chema Mirela. În faţa ei mi-am deschis inima de îndrăgostită pentru întâia oară, primindu-i sfatul nepreţuit, iar ea mi-a răspuns cu aceeaşi monedă, făcându-mă părtaşă la iubirea ei secretă, într-un mod discret, bej auriu, ca soarele de septembrie.

Îmi promit să iau un buchet mare de flori şi să mă opresc la uşa ei, inscripţionată cu versuri de Arghezi, când m-oi duce prin Galaţi. Poate încă mai stă acolo, în cartierul Mazepa, în blocul spre care, acum nişte ani, la sfârşitul liceului, o ceată de fecioare despletite, înveşmântate geamăn şi dalmaţianic în rochii albe cu buline negre, o conduceau cântându-i Gaudeamus. Poate încă dă viaţă apartamentului ei culoarea paiului, de la balconul căruia, în mod tragic, avea să vadă lumea adunată a accident mortal într-o după-amiază când, îngrijorată, se uita după mama ei, dusă fuguţa să ia mere de plăcintă de la piaţa volantă de peste drum.

Asta a fost, din păcate, ultima veste pe care am avut-o de la ea, într-o zi neinspirată, când am vrut să-i fac o vizită surpriză. Ochii ei înotau în lacrimile despărţirii necruţătoare de oamenii pe care-i iubim cel mai mult. Iar eu nu am ştiut cum de se poate întâmpla una ca asta unui om pe a cărui uşă de apartament scrie pe dinafară: “Când vii, păşeşte slobod, râzi şi cântă./Necazul tău îl uită-ntreg pe prag./Căci neamul trebuie să-ţi fie drag/Şi casa ta să-ţi fie zilnic sfântă.”, iar pe dinăuntru: “Când pleci, să te-nsoţească piaza bună,/ Ca un inel sticlind în dreapta ta,/ Nu şovăi, nu te-ndoi, nu te-ntrista./ Purcede drept şi biruie-n furtună.”

vineri, 7 noiembrie 2008

Amintirile unei provinciale de oraş

E şase fără zece dimineaţa. Nu am închis un ochi toată noaptea, iar capul îmi vuieşte ca un frigider vechi, înainte să-l oprească din bâzâit termostatul. Vecinul de vizavi şi-a înnodat toate perdelele de la ferestre pentru o gură de aer. Deschid şi eu fereastra, deşi nu ard de nerăbdare să sperii pe nimeni cu mutra asta nedormită.

Afară aerul e deja stătut. Miroase ca după o ploaie scurtă de vară, care nu a făcut decât să întoarcă praful în aer şi să ridice căldura din pământ. Doar uneori se mai simte câte o boare purificatoare, ca şi cum ar fi deschis
uşa cerului vreun înger şi s-a făcut curent. Cam atât despre dimineţile răcoroase de altădată!

Trag totuşi danful dimineţii în piept şi ceva dinăuntrul meu pare să se trezească la viaţă.
E uimitor cum pot mirosurile şi sunetele să îţi aducă aminte de vremuri apuse. Şi se mai zice că imaginea e totul!? Da de unde!...Eu cred că e doar supraestimată!
 

Luaţi de pildă dimineaţa asta. Numai mirosind-o şi mi-a revenit în minte o altă dimineaţa, când provinciala venită la admiterea în Facultatea de Litere Bucureşti a dat cu nasul de zorii de zi ai capitalei. Şi atunci, ca şi acum, vrăbiile chicoteau nepăsătoare la zbuciumul meu.
Şi atunci, ca şi acum se auzeau în depărtări guguştiuci şi maşini în viteză pe carosabilul ud.
Şi atunci, ca şi acum lătra un câine pe aiurea.
La fel se desena în înaltul cerului câte o pasăre şi tot aşa, liniştea tuturor lucrurilor care rămân îmi examina curioasă sufletul, învârtindu-se în jurul lui precum un câine pe lângă imaginea sa din oglindă.

Apoi, o dimineaţă ca asta îţi aminteşte de toate nopţile dormite prin braţele iubiţilor secundari şi nepermanenţi din timpul facultăţii. Când te întorceai, poate, în căminul din Grozăveşti, unde –să zicem- locuiai, şi îţi părea rău sau îţi părea bine şi erai fericită ca un cintezoi sau, dimpotrivă, tristă ca o Violetă de Traviata, după împrejurări şi împrejuranţi. Eram filosoafă pe vremea aia şi foloseam orice pretext pentru inspiraţie la naşterea vreunei pseudo-doctrine.

Ce timpuri frumoase, anii aceia în care nu aveam altă treabă decât să aflu şi să iubesc! Eram un burete uman cu existenţă absorbantă, iar toate bucuriile şi tristeţile mele sfârşeau prin a rezona universal. Am trăit vremuri interesante, cum ar spune chinezii şi sper să mai apuc altele la fel.
Sigur, după treizecișicinci de ani e puţin altfel. Îţi intră în viaţă tihna. Nu e ceva rău, tihna asta. E ca o siestă după o masă bună, ca o scufundare într-o cadă plină cu spumant, atunci când stai nemişcat şi asculţi doar bulele de săpun cum se sparg de pielea ta.

Afară deja se aude mătura femeii de serviciu, pisicile din curte au început să se fugărească în joacă, iar mie mi-a pierit somnul de tot.
 

Adulmec din nou aerul şi mi se pare că-mi aduce în nări parfumul dimineţilor de la bunici, de la ţară. Când mamaia Anita -Dumnezeu s-o odihnească, fiindcă s-a prăpădit- mătura curtea, dădea gâştile pe poartă afară, hrănea populaţia de pui golaşi şi alergători pe care-i scoseseră cloştile în anul ăla ori îl priponea pe câinele Biju (cu accent pe I, nu pe U ca pe la duduile fandosite)...ucigaşul de boboci de gâscă.
Întotdeauna mă fascinau dimineţile la
ţară. Acolo pământul se învârtea mai repede decât în alte locuri. Noaptea mai degrabă te băgai în aşternuturile de finet alb tivite cu şiraguri de colţunaşi croşetaţi, iar lumina mai repede vestea săvârşirea nopţii.
Eram fascinată de lumea aceea străină copilului crescut la oraş.
Gălăgia infernală făcută de toate orătăniile satului care se adunau de pe la fiecare gospodarie întâlnită în drum şi porneau în flancuri către izlazul satului. Faptul că toată lumea salută pe toată lumea şi mai ales faptul că la fiecare răspântie de drum erai întrebat “da’ tu a’ cui eşti, maică?”... toate acele lucruri mărunte constituiau un adevărat regal pentru puiul de orăşean.

Încă mai tânjesc după simplitatea acelei lumi. Încă o cred veşnică…
Îmi tot promit că o să mă sui, într-o bună zi, în maşină şi că nu o să mă mai opresc decât la casa bunicilor, chiar aşa tristă, fără bunici în ea.
Măcar corcoduşele alea din copacul de lângă “privata” din curte vor fi tot acolo, ori mirosul acela aspru de tomate crude, ori poarta cu ivăr de lemn, sau casa vecinei de peste drum, femeie simplă, care a schimbat numele fetelor ei după mine şi sor’mea, Marghioala devenind Mirela, iar Valerica, Violeta, de nu mai ştiam cine strigă pe cine, când ne chemau la joacă alţi copii de pe uliţă.

Minunate fetele de la ţară: bune, sfătoase, harnice, generoase.
Ţin minte cât s-au căznit să ne înveţe într-o vacanţă de vară să curăţăm boabele de porumb de pe ştiuleţi, cu un instrument cu zimţi de metal care se prindea de mână ca o armă albă. Boabe n-am prea făcut noi, decât vreo mână- două, dar am învăţat în vara aia despre prietenie.
Parcă mult ne trebuia nouă pe atunci ca să ne placă cineva !?!

Dar…destul cu amintirile.
S-a făcut deja şapte dimineaţa. La culcare!
O să las geamul deschis, o să aud până adorm zgomotele micului
Paris care se trezeşte şi o să mă simt ocrotită

marți, 4 noiembrie 2008

Îngeri cu viaţă grea

Îngerii mei sunt oricum derutaţi. Nu au un program normal de păzit pentru că fac ore suplimentare, nu au regim regulat de masă, îţi spun, sunt nişte îngeri vai mama lor! Penele lor, cândva albe, îmbietoare ca un caier abia tors, atârnă acum ca nişte boa pe umeri de cocote bătrâne.

Sunt nedumeriţi de ceea ce li se întâmplă, zboară şleampăt, fără chef, şi-şi pun pe nimica toată curul la bătaie pentru mine. O fiinţă ciudată. Care-i apără pe ceilalţi şi se lasă pe sine pradă uşoară. Greu de păzit. Greu de înţeles- au şi îngerii limitele lor!
Şi apoi, gândeşte-te, de ce i-ar plăcea cuiva penumbra, dar şi-ar lua fond de ten Pure light- Essence de lumiere (Lumină pură-Esenţă de lumină)?

Şi totuşi eu. Care mă dau jos din pat, aproape în orice dimineaţă, mirosind a vis erotic şi a gânduri prihănite, care mă răstorn pe crucile tuturor primăverilor cu faţa înflorită şi omizi în păr, care-mi dreg glasul înainte de a răspunde la orice telefon, care mă uit lung la cailalţi ca să mă întrezăresc pe mine, care nu mai dau de pomană ca altădată şi-i fac de petrecanie, tot mai des, gândului bun. Eu. Chinuitoarea de îngeri proprii. Sunt cuprinsă de remuşcări.

Poate nu e târziu să le spun, măcar acum, că încă mai ţin minte înger- îngeraşul meu. Şi să mă duc apoi, măcar o dată, la culcare înainte de ora 3 dimineaţa.
Noapte bună, îţi spun. Şi îngeri cumsecade!

duminică, 2 noiembrie 2008

Grotescul speranţei

Vorbeam zilele trecute cu o prietenă şi am atins, în treacăt, subiectul postului. “Să nu mă cerţi şi tu că nu postesc- mi-a spus.” –“Doamne fere, i-am replicat, cum să te cert pentru aşa ceva? Faptul că nu ţii post nu e un motiv de răstignire, cum faptul că ţii nu e prilej de sanctificare.” “Păi- zice ea- astăzi, la birou, o colegă m-a făcut cu ou şi cu oţet când m-a văzut mâncând un sandviş cu caşcaval. Tu nu vrei să ai sănătate - m-a întrebat, mai mult contrariată decât dojenitoare- nu vrei să îţi găseşti un soţ bun, să aveţi copii, să vă faceţi o casă, chiar nu-ţi pasă de toate astea, de nu posteşti?!?”

Am rămas pur şi simplu interzisă la ce mi-au auzit urechile.
Care va să zică, dacă ţii post, îţi capeţi tu nişte drepturi şi Dumnezeu obligaţii? Există oameni care, iată, cred că, odată ce posteşti, e ca şi cum te-ai fi aşezat la masa negocierilor cu Dumnezeu, pentru o viaţă mai bună. O fi vreun soi de placebo al credinţei, dar în mod cert nu este unul cusher.

Întâmplarea asta mi-a adus aminte de o fostă femeie de menaj a mea, o bătrânică bisericoasă nevoie mare şi simpatică foc, ce îmi dijmuia la greu cutiile cu bomboane de ciocolată, primite cadou în timpul postului Craciunului.
La început m-am amuzat, gândindu-mă că sustrage bomboane pentru nepoţi şi promiţându-mi să-i dăruiesc eu însămi câteva cutii, ca să nu mai fie nevoită să le subtilizeze. Dar întâmplarea a făcut să observ, în sacul cu gunoi menajer, ambalajele câtorva bomboane şi am avut revelaţia. Postitoarea se înfrupta pe ascuns, ferită de ochii mei şi ai lui Dumnezeu.

Mi-am amintit apoi de o altă amică, altfel fată cu şcoală, care, disperată că nu se mai mărită, se ducea, pe de o parte, la Biserica Sfântul Mina, să-i citească preotul Moliftele Sfântului Vasile cel Mare si, pe de alta, la o ţigancă din Drumul Taberei, să-i toarne cositor în cap.
Am avut şi atunci dimensiunea grotescului speranţei, care mătura tot în drumul ei, de la credinţă, la instruire ori luciditate.
Aud că amica în discuţie, cu care nu am mai ţinut legătura de ani buni, e tot nemăritată, dar nu sunt sigură ca nu face încă demersuri pe lângă Univers, ca să-i iasă pasenţele.

Întâmplarea a făcut ca cele două persoane, bisericoasa şi credula, să se întâlnească în casa mea şi să-şi unească marginile (limitele!) credinţei. Nu ştiu câte marţi la rând, după această întâlnire, amica avea să-l curteze pe sfântul Anton, cu mâna plină de acatiste şi sufletul de speranţă. Au urmat apoi cele trei biserici care trebuiau musai descuiate în aceeaşi zi de mânuţa fetei ce se convinsese între timp că avea cununiile legate.

Nu vi se pare că sunteţi în atmosfera din “La ţigănci?” în preajma unor astfel de naivi devoratori de miraculos? Eu încă nu pot descifra toate mecanismele care stau în spatele unor asemenea gesturi sau credinţe.
Nici propria opţiune de a posti nu mi-am explicat-o decât ca pe o încercare de a-mi întări rezistenţa în faţa tentaţiilor, de a mă cenzura la o nevoie, de a-mi curăţi (din păcate, mai ales) trupul dar şi spiritul de gudroanele îndestulării şi de reziduurile vanităţii de a crede că mi se cuvine tot.
Încerc şi eu, care-s mai liberă în spirit decât un cal sălbatic, să-mi găsesc nu atât zăbala credinţei, cât cumpătarea orgoliului şi răbdarea. Pentru că de asta cred că ar avea nevoie viaţa mea. Dar presimt că tot ce o să aflu până la urmă va fi că numai pe de-Apoi viaţa-i răbdătoare; pe dinainte, viaţa-i nervoasă ca o copită de cal în faţa unei vrăjitoare.