luni, 29 decembrie 2008

Etichetele anilor

La sfârşitul anului trecut, făceam un bilanţ care arăta cam aşa:

"Termin anul ăsta într-o notă nu prea optimistă. Nici nu ştiu când s-au dus cele treisuteşaizeci şi-câte-or-mai-fi de zile şi eu nici nu am apucat să-mi definesc bine aşteptările pe 2007, darămite să-mi fac vreun plan de bătaie pentru a le veni de hac?!
De obicei, recensământul îl făceam în prima dimineaţă a Anului nou. Atunci găseam răgazul necesar şi detaşarea de care aveam nevoie ca să trag linia şi să văd ce fel de an am avut.
Chiar dacă mă culcasem în zorii zilei, mă sculam înaintea tuturor şi, ghemuită într-un fotoliu din sufrageria cu miros de portocale sau din camera de hotel unde-mi făcusem scurtul somn de după Revelion, cu un pix şi o agendă în mână, treceam la o contabilitate primară de vise şi împliniri.
Nu vă puteţi imagina cu ce înfrigurare fac asta în fiecare an. E un ritual numai al meu, o bucurie secretă, pe care nici nu simt nevoia să o împărtăşesc…deşi, iată, o fac!
De fiecare dată eram uimită când constatam că avusesem un an foarte bun. Şi plin. De multe ori, anii care mi se păruseră cei mai grei fuseseră anii care-mi aduseseră cea mai multă bucurie. Cum ar fi anii în care tata a trecut pe lângă moarte fără să se împiedice.
Mi-am dat seama, după fiecare an greu trecut cu bine, că suferinţa este de multe ori izbăvitoare. Ca să fii încălzit, nu trebuie decât să-i dai voie razei să se aşeze pe tine. Şi, desigur, să te întrebi ce simţi.
Din păcate, însă, oamenii îşi pun prea rar întrebări. Dar le-aş împărtăşi un secret pe care eu însămi l-am aflat abia într-un târziu. În fiecare lucru, dar absolut în fiecare, oricât de neînsemnat ar părea, există o importantă lecţie de viaţă care aşteaptă să fie descoperită. E de ajuns să vă puneţi întrebări. Măcar aşa, de dragul jocului, întrebaţi-vă în gând, de câte ori vi se întâmplă ceva bun sau ceva rău, “de ce aşa şi nu altfel?” Şi nu fiţi surprinşi dacă Universul vă aude întrebarea şi vă răspunde.
Anul ăsta am trişat. Înainte de vreme, am tras puţin cu coada ochiului la ce am lăsat în urmă.
Nu s-au întâmplat multe anul ăsta. Cel puţin nu în viaţa mea aşa cum este ea văzută dinafară. Am rămas cu cele trei ieşiri în străinătate, cu maşina cea nouă şi cu multe, foarte multe emoţii. Dacă ar fi să aleg o etichetă(un tag ) pentru anul care tocmai s-a scurs, aceasta ar fi emoţii. Trăiri de tot felul m-au încercat. Unele vechi, altele noi, altele pe care nu le mai încercasem de multă vreme.
Poate că, într-o lume în care emoţiile contează, a fost unul dintre cei mai plini ani de maturitate ai mei. Pentru că toate sentimentele, toate emoţiile pe care le încerci te construiesc interior . Aşa că şi acestea pot fi considerate daruri într-o viaţă de om.
Sunt, însă, două lucruri pe care mi le doresc atât de mult, încât mi le reportez de la un an la altul, cu speranţa că mi se vor împlini. E impropriu spus lucruri, pentru că nu e nimic material în aceste două dorinţe. Nu le-am primit încă, dar îmi dau seama că nici nu le-am meritat. N-am făcut niciodată tot ce a trebuit pentru obţinerea lor. Şi asta îmi dă de gândit...Dacă, de fapt, nu sunt decât o răsfăţată a sorţii, căreia nu i s-ar fi cuvenit niciuna din minunile care i s-au întâmplat până acum?"

Darurile îndelung aşteptate nu mi le-a adus nici 2008. Dar am speranţe mari de la 2009.
În rest, anul care tocmai s-a scurs a fost anul carierei. Am dat definitivatul, mi-am făcut cabinet, am început serios munca. Prea serios. O responsabilitate din ce în ce mai mare apasă pe umerii mei şi va trebui să o organizez cumva, ca să nu clachez. Dar am avut multe satisfacţii.

Aştept ca anului 2009 să-i pun eticheta care mi-a rămas nefolosită anul ăsta. Etichetă importantă, nu spun care! :)

miercuri, 24 decembrie 2008

De unde ştiu când e Crăciunul

Trăiesc în fiecare an minuni de Crăciun. În Ajunul lui, ca prin farmec, încetează să mai bocăne uzina de neplăceri, de griji, de tracasări, care s-a deschis odată cu maturitatea şi nu se va închide decât atunci când va fi prea târziu ca să mă mai pot bucura. Asta ar fi doar una dintre minuni.

Dar urmează apoi colindele, care-mi spală timpanele de înjurăturile furioşilor, ţipetele istericelor, claxoanele şoferilor şi reparaţiile vecinilor de peste an. Ba şi de propriile gânduri negre. Senzaţia este unică. E ca şi cum ai face pluta pe spate şi urechile tale, scufundate în apă, te-ar izola fonic de realitate. Zgomotele lumii devin atunci prietenoase iar fiinţa, recunoscătoare, îşi pune papuci moi de pâslă şi halat, simţindu-se în sfârşit ca acasă în trupul tău.
Poate tocmai de aceea nici n-am un colind preferat. Pentru că toate îmi dau aceeaşi bucurie confortabilă sufletului şi indigestă uşurătăţii trupului.

Dar mai e ceva care mă face să ştiu exact că a venit Crăciunul. Cevaul ăsta se numeşte „pachet de la mama”, deşi, în egală măsură, contribuţia tatălui este prezentă. Acesta este cornul abundenţei familiale, de care-mi amintesc încă de pe vremea studenţiei în căminele din Grozăveşti. Şniţele a la „mama Toni”, din piept de pui, guguloaie mici, chifteloase şi cârnaţi pârpoliţi pe grătar, sărmăluţe în foi de varză, piftii de curcan făcute în cutii goale de îngheţată, atent strânse peste an, turte „scutecele Domnului” „înmuiate” în sirop de miere, lămâie şi nuci, cozonaci aurii şi bine crescuţi, pocniţi din toate încheieturile lor lucioase, brobonate cu zahăr. Pentru părinţii mei şi acum suntem studente şi ne aduc, înainte de fiecare Crăciun, dragostea lor grijulie şi rumeioară, bună ca pâinea caldă.

„Pachetul de la mama” a devenit o bucurie pe care văd că o transmitem din generaţie în generaţie. Serena, fetiţa surorii mele, a certat-o într-un an pe mama, pentru că îi ieşise lipsă la inventar ceva. „Mamaie, păi nu ai zis că ai făcut de toate, când am vorbit la telefon? Şniţelele unde-s?”

A venit şi azi, pachetul preţios. Ca de fiecare dată, am scos cu bucurie din trolerul ieftin, din fâş, cutiuţele de Aloma, înpiftiate şi petrecute în cruce, pentru siguranţă, cu elastice roşii, din cauciuc. Pungile fine, înnodate la gură. Şi nelipsitul bileţel al tatălui meu, scris cu marker negru gros: „Pentru Violeta şi Cristi”. Anul ăsta am păstrat biletul.

Crăciun fericit tuturor prietenilor mei virtuali!

miercuri, 17 decembrie 2008

Sunt intelectuală!

Trebuie că sunt intelectuală, altfel nu-mi explic de ce amestec atâtea culori în supa asta.
Rosu, galben şi verde. Am născocit un semafor ca să-mi fluidizez gândurile în situaţii nepotrivite. Sigur, nu de tipul nepotrivirii iniţializate de Bill Clinton, deşi nu bag mâna-n jar că nu intelectualizez şi acolo…doar am inventat negocierile în patul conjugal…
Poate nu ar fi rău să mă interesez. Neah! Ar fi ineficient un sondaj de ăsta acum…Vox uno populi .

Sunt intelectuală, e clar! Pe la suburbiile fiinţei încă-mi trăiesc frisonul şi drama. În cerul gurii îmi suie, uneori, aroma cafelei cu zaţ din Capşa vremurilor apuse. Altfel, nu mai urc de mult golgota elitelor.
Am devenit mai degraba un om de breaslă al unei lumi de hârtie lipsite de cuvânt.
S-a întâmplat când am ales avocatura. Inspirata precum un desen tehnic.

Cam pe atunci, pe undeva, am pierdut tempoul cu mine însămi. Iar din tot ce eram şi ce-aş fi putut fi a rămas numai canavaua tristă, ca un “de făcut!” uitat nebifat, la capătul unei agende.

duminică, 14 decembrie 2008

Păduchi de clasa a II-a

O vorbă mai nu-ştiu-cum spusă de un prieten virtual m-a făcut să-mi amintesc de copilărie când, prin clasa a II-a, m-a traversat un păduche şi-o păducheoaică, de era să facă mama infarct când a dat de coconii sticloşi ai bestiei prin lungul părul meu. Da' m-am legat cu lanţuri de caloriferul din baie şi tot nu m-am lăsat dusă la Ciofoliciul de tata, care aştepta, cu un ditamai foarfecele în mână, să mă scurteze de pleată, precum Dalila pre Samson.

Erau vremuri grele. Dragostea părintească era în vremea păduchilor, nu a holerei, iar dihăniile se înmulţeau cu furia piţipoancelor din ziua de azi.

Şi atunci, pe mama, care, în afară de mine şi de soră-mea, mai avea o clasă întreagă de copii, au învăţat-o un ritual secret asistentele ce veneau prin şcoli mai sârguincioase ca popa, înainte de Bobotează, pe la casele enoriaşilor. Au învăţat-o, vai, viers de jale la „pieptănaş de os, mult zice duios”!

Minunea se găsea de vânzare în târg, pe la ţigănci, femei aspru încercate. Era un pieptene alb, cam cât o cărămidă mai mică ce avea nişte dinţi deşi-deşi, meniţi să urce păduchii copiilor pe eşafod, în uralele mulţimii de mătuşi, mamai şi mame adunate în baie. Eşafodul era chiuveta sau, după caz, cada, în care, păduchii traşi de pieptene ar fi trebuit decapitaţi fără milă, storcoşiţi, înecaţi, vai mama lor de păduchi prin câte le era dat să-şi treacă filmul scurtei lor vieţi, dacă e pe bune ce se spune că ţi se derulează traiul înainte de a-ţi mânca mălaiul.

Şi şi-a suflecat mama mânecile, şi unde mi ţi-a inaugurat un workshop făcut la şedinţa cu părinţii, unde le-a explicat cum arată un pieptene de os, i-a învăţat cum să tragă lindinile din părul odraslelor, cum să-i spele, cum să dea cu tot felul de pomezi. Le-o fi zis şi că propriile ei fete, domnişoarele ei cu pian şi guvernantă şi tabere de învăţat limba germană la Angetante la Hărman au fost miruite cu urmă de păduche?! Asta nu mai ştiu.

Dar ştiu sigur că străbunica Maria, Dumnezeu s-o aibă în grijă pe lumea ailaltă, a purces în baston către oraş, pe cap şi umeri cu broboada ei a’ bună -un şal din lână maron, cu ciucuri - având o sacoşă plină cu nuci în mâinile pline de bătături şi o sticlă cu gaz lampant cu care, din acea zi, avea să ne spuzească pielea capului seară de seară, timp de o săptămână.

Păduche nu am apucat să vedem noi, pesemne că, într-un ritual satanic de împerechere, dihaniile făcuseră ouă până muriseră. Dar starea de asediu fusese deja declarată la noi în casă. Se creaseră adevărate ritualuri în jurul acestui modest fapt de viaţă şcolară.

Scene precum cea de pe Animal Planet, când maimuţele se caută prin blană unele pe altele, îmi trezesc mai multă duioşie decât altora, pe capul cărora nu s-a desfătat niciodată vreun păduche.

Îmi amintesc de parc-ar fi fost azi cum, draga de mama, de câte ori ne apuca rebelde aşezate la masă, prindea a ne trage discret cărări cu degetele prin păr. Gâdilătura aceea moale, prin creştet, mi-a însoţit ani de-a rândul vreo doi-trei dumicaţi –că atâta apuca- pe ruta lor obişnuită faringe- esofag-stomac. Deşi devenise la fel de aducătoare de plăcere ca cele 30 de secunde pe care aveam să le cunosc ceva mai târziu, când eram coaptă pentru clipe de extaz din stirpea celora, nu puteam tolera insistenţa mamei de a ne căuta „chiriaşi” prin păr. Căci nu mai eram demult fetiţele în clasa a doua, ci ditamai găligancele de 18 ani.

Dar mama, săraca, rămăsese, cred, traumatizată pe viaţă de ideea că părul lung poate agăţa oricând scame cu picioare şi material reproductiv şi nu se putea lăsa de vigilenţă nici după atâta amar de ani. Ori asta, ori ochii ei de mamă încă ne vedeau cu pistruii năstruşniciei pe nas, aşa cum fusesem în clasa a II-a de care vă povesteam.

sâmbătă, 13 decembrie 2008

Iliuţă Promospot

A început extragerea la antenă. Întâi ies din urnă 1,19 Euro/apel, apoi numerele mai importante 0-9-0-0...şi restul cifrelor, pe care buricele degetelor tremurând de înfrigurare se îmbulzesc să le formeze .

Dar jocul adevărat abia acum începe. Pe ecran, magraonu’ dă cu limba în dreapta vorbele din stânga, pe cele din stanga le mută rapid la centru şi până să te prinzi că-i una albă, una neagră, asta mişcătoare, aialaltă stătătoare ţi-a şi închis telefonul pensionarul acela distins pe care-l vezi cu receptorul lipit de ureche în biscuitele ferestruit în ecran.

„Bună ziua, spuneţi data naşterii şi numele. -Monica mă numesc. Vă interesează casa, este? -Nuu, pe parte sentimentală. Dar văd o casă aici, cred că vă căsătoriţi cu iubitul dv şi vă mutaţi cu el. Sunteţi oricum de mult timp împreună. -Nu, nu am pe nimeni. Nu aveţi fizic, dar gândul vă e de multă vreme la cineva, hai recunoaşteţi! -Daa, ar fi cineva la care mă gândesc. Este, doamnă dragă, dar e la drum, de asta şi suferiţi că nu puteţi fi împreună. – Ah, nu domnule, e de aici din oraş. Nu e doamnă, îl văd la un drum, ia să sunaţi mâine să vă convingeţi şi apoi să-mi spuneţi dacă nu am avut dreptate. La revedere!”

„Buna ziua, Ileana, 15 a şasea 38. -Stimată doamnă, staţi liniştită că vă iubeşte. Cine domnule? -Bărbatul cu care sunteţi. Nu-s domnule cu nimeni, eu sunt femeie în varstă. -Nu contează doamnă, vârsta. Vă spun că o să aveţi o relaţie. Vă duceti la o nuntă ceva şi acolo cunoaşteţi un văduv şi vă refaceţi viaţa (....) Pauză siderată. Dar eu voiam să vă întreb de băiat. -Şi băiatul dumneavoastră se căsătoreşte, fiţi pe pace! Nuu, că nu asta mă interesa. -Iar cu banii, imediat vă spuneam doamnă şi ce vă interesează, cu banii o să se rezolve, mai are un mic obstacol de trecut şi o să semneze contractul. E vorba de un contract, nu? Nu ştiu, el cu sănătatea are probleme. - Nu doamnă, nu văd nimic rău cu sănătatea, e o problemă minoră, nu prea mănâncă, fumează mult, de asta îl doare stomacul. Dar, domnule, la el capul e problema. - Da, doamnă văd asta, dar să ştiţi că durerile de cap tot de la nemâncat i se trag, nu-i nimic grav. Păi are un diagnostic de cancer la cap. - Are, dar să ştiţi că Dumnezeu face minuni dacă vrea.”

Phii, ce-aş fi ratat, îmi rânjesc în barbă, uitându-mă aproape hipnotizată la acest hudini de cartier care face să-ţi dispară banii şi problema şi somnu'. Nu m-aş fi întâlnit niciodată cu Iliuţă dacă televizorul nu ar fi rămas pe antenă, în timp ce eu m-am agăţat, cu două sârme mov, de timpan, preţ de vreo câteva melodii. Când m-am debranşat, el era deja acolo. Pe micul, dar vajnicul ecran.

Iliuţă e un băiat dotat. Nu vă gândiţi la prostii! E dotat să prostească prostănaci cu prostiile lui. Şi cum e plină lumea de gânsaci, telefonul sună ca la pompieri.
Guru Iliuţă, cu o morgă concentrată, de om de ştiinţă, cămăşuţă roz cadrilată şi freza făcută cu gel, pare să-şi ia în serios treaba. Ia uitaţi-vă la mine, fără nicio preparaţie cum vă fac din vorbe, să mor în puşcărie de nu!

Alura lui de copil crescut la cămin, propoziţiile lui fără miez şi fără coajă, fără punct şi fără virgulă, fără subiect şi fără predicat sunt tocmai ceea ce caută urmaşii dacilor liberi, vineri, la ora 2 noaptea. Până când, deodată...

„...ne-autodistrugem-singuri-şi- natura- care- am- văzut- cu- ochii- mei- vă- spun- sunt- imagini- de- rai- aşa- că- iubiţi-vă- nu- vă- urâţi- nu- vă- duşmăniţi- nu- nimic- nu- fiţi- geloşi- că –dacă- persoana- care –o- iubiţi –va- pleca- de- lângă- voi- măcar- zece- minute- atunci- nu- va- fi- bine- ci- nasol- şi- iubirea- e –şi- faţă- de- părinţi-dar-când- iubeşti- persoana- în- dragoste- e –cea- mai- mare –iubire- şi -uiţi –şi- de- mamă- şi- de- tot- eu- am- trecut -prin –aşa- ceva- şi –ştiu-asta- e –stimaţi- telespectatori-şi –apoi- e- iubirea- de- animal-fie câine-pisică- sau-alt-animal- şi-ştiţi –bine-că- mai- e- şi- o- iubire -de –arginţi- care- nu- e- plăcută -lui –Dumnezeu- şi- am –întâlnit- şi- oameni- care –iubesc- mai- mult -banii -decât –pe- persoane- pe părinţi- pe- animale-dar- ar- trebui- să- fim- altfel- aţi –văzut- că -din –cauza- iubirii- de- bani- apar- sentimente- de –ură- deci –mare- atenţie- degeaba- ai- bani- dacă- nu –ai-sănătate- o –întrebare- foarte –interesantă- este- de –ce- nu- poţi- cumpăra -sanatatea -pe –bani- m-am- gândit- mult- la- asta –eu- şi -raspunsul –e- pentru- că- nu- ai –cum- şi- o- să- vă- miraţi- dar- pe –mine- orice –persoana-care- a –venit- la- mine- cu- o- problema- la-mine- m-a- interesat- foarte –mult- şi- chiar- nu- sunt- genul -de -om -care –dacă- a- venit- la -mine –acea- persoana- la –revedere- şi- un-praz -verde –şi...”

Vai mie şi urechilor mele! Ce Iliuţă, nu mai sună nimeni? Nasol, tati! Acum vezi că va trebui să vorbeşti o grămadă. Cum? Ai cu o clasă mai mult ca trenu? Lasă tati, că până se prind ăştia, ai trecut ca săgeata albastră!
Ţrr...
”Alo, bună dimineaţa, stimată doamnă, sunteţi în direct. -Bună dimineaţa, sunt Viorica Ioana...”

Cuum?! Mai sună cineva?! Fa Viorico, fa tu eşti citavă?! Păi mai suni după ce l-ai auzit pe ăsta cum debitează fără să respire cu doar 10 cuvinte în vocabular?!?
Dar să ne mai păstrăm cumpătul oleacă, ia, să auzim ce-ţi „vede” Iliuţă în numerologia numai de el descifrată? Aha, i-auzi, cică ai vrăji făcute! Păi să moară mă-sa de nu! Şi tu şi ceilalţi sonaţi care sunaţi. Şi desigur şefu dă programe de la hantene mânca-ţ-aş!

Haoleu! Vai mama noastră de noi toţi, ţară de tâmpiţi şi hoţi!

vineri, 12 decembrie 2008

Ce hal de femeie mai sunt şi eu

Pentru bărbaţii care întreabă, adevărurile mele sunt foarte confortabile şi reţeta e simplă: Nu mai căutaţi dama, căutaţi femeia! S-ar putea să descoperiţi că foloseşte o variantă mai rafinată a aceluiaşi parfum.

Dar până la urmă, cine sunt eu să dau reţete...? Ce hal de femeie mai sunt şi eu, când nici măcar nu îmi face o plăcere specială feminismul…Bine, nici pe misogini nu-i ţin de mână privindu-i în ochi…de ce să zic?! Dar nu sunt genul care caută compania suratelor cu orice preţ.

Fetele vorbesc de cele mai multe ori uşurătăţi (cosmetice, diete, pantofi şi iubiţi…toate în cele mai mici detalii). Treaba cu detaliile mă ţine interesată o vreme. Îmi recunosc aici o plăcere vinovată pentru amănunt şi semnificaţia lui. Poate unde-l iubesc pe Camus, care zicea că amănuntul face istoria….

Dar amănuntele-s amănunte şi fleacurile-s fleacuri.
Mă enervează de exemplu când, la o petrecere fiind, sunt reţinută cu tot felul de prostii muiereşti şi împiedicată astfel să socializez mixt. Trebuie să recunosc aici şi acum că bărbaţii au subiecte mai interesante.

Din păcate, într-o anume societate feminină, dacă vrei să discuţi cu bărbaţii devii mai suspectă decât un arab într-un Boeing american. O Barbie din asta, care a tras din greu să prindă loc în faţă la limuzină, îţi va pune la îndoială cât ai zice “roz” natura interesului pentru sexul opus, sugerând că forma trupului şi nu cea a minţii de bărbat e ceea ce te atrage de fapt. Başca forma portofelului! Nu vă voi reproduce replica pe care, daca nu aş fi o doamnă, aş da-o unei astfel de abordări, vă voi spune doar că, într-o lume a notelor muzicale, conţinutul acelei replici ar fi hard-rock! :)

Personal, dacă e vorba de modelul feminităţii stupide şi gingase -blonde care se iau de mâini şi sar în sus de bucurie când se văd - modelul care se pupă în aer, ţoc-ţoc, ca să nu-şi ia glosul şi care nu au alte subiecte decât bârfa, moda şi hăndrălăii, ei bine atunci zic pas! Pas moi, pas maintenant, pas plus tard!

Ei, dar sunt apoi femeile fascinante, ca Marie-Rose Mociorniţa, pe lângă care te simţi brusc fetiţa cu chibriturile lângă visul cu brad împodobit.
O admir enorm pe femeia aceasta. M-am gândit chiar, la un moment dat, să fac voluntariat la fundaţia ei, premeditându-mi şansa de a cunoaşte această persoană sensibilă, demnă, modestă, cultă, frumoasă, nobilă, carismatică…pe scurt impresionantă.

Daca aş afla că soţul meu mă înşeală cu o astfel de femeie, pe cuvântul meu că mi-aş aduce popcornul şi pătura pufoasă şi l-aş pune să-mi povestească cum este ea, ce face, ce zice, ce obiceiuri are, ce o revoltă, pentru ce luptă… tot-tot. Sigur că, după ce s-ar rupe vraja, nu m-aş mai opri din plâns vreo trei zile şi trei nopţi…dar ce-ar mai conta…? Nu întâlnesc la tot pasul oameni speciali pe care să-mi doresc să-i cunosc mai bine, care să nu-mi trădeze admiraţia nici după ce mi-i apropii.

În schimb, văd în jurul meu, în fiecare zi, tot felul de indivizi. Lume subţire, superficială, bărbaţi care stiu să facă doar bani şi femei vânătoare de averi. Din anturajele astea - în care intru doar ca să-mi las cărţi de vizită profesionale - când ies, noaptea târziu, mă simt ca şi cum aş fi găsit ieşirea dintr-o peşteră în care am fost blocată ore în şir. Iar gura de oxigen mi-o iau din familie şi de la anturajul apropiat.

Lumea aceea de miliardari autosuficienţi ameţiţi de Moet&Chandon, trabucuri şi femei uşoare îmbrăcate glamour nu este lumea mea şi, în mod cert, nu este o lume ideală. Dar ea există alături de coconul în care eu şi alţii ca mine ducem o viaţă simplă.
Nu-i contest existenţa, spun doar că, dacă zgârii coaja asta a realităţii de care te ciocneşti în fiecare zi, ai putea da de miezul lucrurilor.

miercuri, 10 decembrie 2008

TATA MA CREDEA SARITA







Mă tem de fraze care încep cu:” vai ce semeni cu...”.

„Nuuu, te rog”, strigă atunci încrederea mea aproape disperată, „nu vreau să ştiu cu cine crezi că semăn! În mod cert este cu mult sub cea care mă cred! Şi nu am ce face aici. Sunt subiectivă. Ţin cu mine cu tot dinadinsul. Pe scurt, mă cred mai bună decât toate. Mai bună decât sunt. E dreptul meu la propria imagine!:D ”


De cele mai multe ori, tiza este o persoană care mi-e uşor antipatică. Pentru vreun detaliu sordid care ţine de fizic, de mimică, de voce sau de caracter. Cel mai rău este atunci când eu însămi sunt silită să recunosc oareşcari asemănări. De pildă bărbia mea, voluntară, cu care aş fi putut juca fără probleme în Mândrie şi prejudecată. Sau ochii mei de raton sylvesterstalonian. Aşa că, vă rog, nu mă siliţi să-mi descopăr defecte! Vreau să fiu perfectă, neasemuită.:)


Oricum, vă spun, e o cruzime să-i spui cuiva că seamănă cu altcineva! Practic îi iei lui dreptul la unicitate, iar ţie pe cel la descoperire. Din momentul acela atenţia ta va trândăvi pe pagina vreunei reviste colorate sau pe vreo imagine tv, bifând plictisită asemănări. Ori poate va da verdictul tras pe hârtie-carbon: „vecina de la 3”, „mătuşa mea din America”, „o amică bună de-a mea”.


Cu toate astea, să nu fim nedrepţi. Au fost şi momente bune. La mine în familie, de pildă, atribuirile au început încă din adolescenţă, pe când tata mă pupa cu foc pe frunte, ciufulindu-mă şi spunându-i mamei: „Uite-o, mamă, pe Sarita noastră!” Multă vreme am crezut că e vreo indiancă, protagonistă a vreunui film pe care nu-l văzusem. Pe vremea copilăriei mele filmele indiene erau la ordinea zilei. Ehei, cine nu auzise atunci de Vagabondul cu Raj Kapur, de Lanţul amintirilor, de Ochii Shivanei?!


Abia mai târziu am aflat că era vorba de Sarita Montiel şi nu de vreo shivană, deşi habar nu aveam cine e Sarita asta, ce naţie de nume e ăla de-l poartă şi cum arată ea.

Pe Sara Montiel aveam să o văd pentru prima dată tocmai după ce am descoperit beneficiile internetului. Frumoasă actriţa! Maaare boier-mare caracter, tata! :D Eu? 10% Sarita. Aş fi vrut un procent mai generos! Dar restul era frumuseţea din ochii privitorului patern... :)

duminică, 7 decembrie 2008

Sfaturi în dragoste

Mi se întâmplă aşa: vine prietena la mine. Despletită şi proaspăt despărţită. Ochii ei, cândva cu gene perfect rimelate, acum cu tivul înroşit de nesomn şi plâns, caută un punct de sprijin pe corpul meu fizic. Îi ofer privirea mea îndurerată drept arac şi materialul moale care îmi îmbracă umărul drept batistă. Ea scoate afară toată răutatea, povesteşte sfârşitul, suspină cu lacrimile curgându-i pe obraz, îşi mărturiseşte iubirea, faptele bune. Apoi se revoltă, divulgă tot ce are partenerul rău, tot ce-a îndurat, habar nu am avut câte umilinţe, ce de mojicii, atâta nepăsare nedreaptă!

Eu ştiu că nu e bine să te bagi în treburi sentimentale. Am învăţat pe propria-mi piele tăbăcită lecţia asta, aşa că nu-i fac jocul. Tac o vreme, mărginindu-mă la a o asculta, mângâia şi compătimi în suferinţa ei. „ Ai dreptate. Nu pot să cred ce-mi spui! N-am bănuit nimic. Lasă, că nu e sfârşitul lumii...”

Dar ea insistă, „-Ba e, pentru mine lumea se sfârşeşte aici. Sunt într-o depresie neagră. Mă gândeam aseară să o termin cu toate, oricum viaţa nu mai are sens fără el”.

Atunci intru în panică şi îmi alunecă piciorul în capcana ei. Mă gândesc deodată că nu pot risca să rămân în pasivitate. Momentele de criză impun măsuri excepţionale. Or, dacă o bântuie fantoma sinuciderii, e nevoie de mai mult din partea unei confidente lucide. Nu doar de a ţine un ison de complezenţă.

Scot artileria grea a psihologiei şi trag din toate direcţiile. Vin cu argumente care să o facă să se rupă sufleteşte de nemernic. Ştiu, sunt conştientă că o doare fiecare silabă pe care i-o spun, dar ăsta e singurul tratament în situaţii de criză. Sunt perechea de palme datorată femeii isterice. Îi provoc, deliberat şi conştient, catharsisul. O fac să ardă atunci tot, chipul lui frumos, ultima amintire duioasă, orice rămăşiţă de iubire, altfel nu se poate. Altfel va purta cu sine toată viaţa o povară falsă, a unei mari iubiri ruinate. Stigmatul nefericirii. Anihilarea respectului de sine.

Ea se însufleţeşte la participarea mea şi mă răsplăteşte înzecit. Mă confirmă, se minunează că nu a înţeles mai devreme, îi mulţumeşte lui Dumnezeu că mă are. Eu am prins aripi şi-i dau înainte cu toate motoarele convingerii turate. Pun întrebări retorice, dau răspunsuri savante, vorbesc întruna, aproape fără să respir. Teoriile mi se înşiră mărgăritare fără de cusur, pulsul mi se accelerează şi îmi face obrajii pară de foc, ochii îmi scânteie de turbare...„Cum a îndrăznit, nemernicul?!” „Nu te merită, îţi spun, la cum eşti tu, ai nevoie de un altfel de bărbat. Meriţi ce e mai bun pe lume!” ...Ea e deja extatică, primeşte binecuvântarea prieteniei cu toată faţa luminată. Pare că zăresc un licăr de speranţă autentică în ochii suferindei. Un zâmbet şi o atitudine nouă pare că răsar la orizontul zilei în care ne-am întâlnit.

Se ridică fericită în picioare, îmi mulţumeşte că am fost acolo pentru ea când a avut nevoie, că exist. Acum ştie exact ce are de făcut, ce va face, iată, chiar de mâine. Va face tot ce trebuia să facă de mult şi nu a făcut. Va începe o viaţă nouă. Va fi în sfârşit ea...

Mi se întâmplă aşa: Peste o vreme aud că s-a împacat cu „nemernicul”. Se căsătoresc. El, nu mai vrea să ştie de mine, pentru că prietena mea i-a spus printre lacrimi tot ce am vorbit în acea zi. Îi interzice să mă mai vadă. Iar ea îl iubeşte. Nu poate trăi fără el. Fără mine, însă, da.

Îmi jur că asta a fost ultima oară când m-am lăsat păcălită. Ultimele sfaturi pe care le voi mai da în dragoste, vor fi: „Împacă-te naibii cu el! Vă meritaţi! Sunteţi făcuţi unul pentru celălalt!”

vineri, 5 decembrie 2008

Tuşiţi, scorpii bătrâne!!

La cele mai bune replici ale mele
Ai tuşit,
Scorpie bătrână.

Ele erau cheia
Întregului spectacol,
Le pregăteam în febră
Ani în şir,
Oamenii m-aşteptau cu respiraţia tăiată,
Efectul trebuia să fie formidabil,
Dar pe tine tocmai atunci
Te îneca tusea,
Scorpie bătrână.

Dacă se-ntâmpla
Să lipseşti odată,
Începea să tuşească
Scaunul pe care stătuseşi.

Acum ai molipsit
Toată sala,
Piesa se petrece de la un cap la altul
Într-o tuse măgărească...

Tuşiţi,
Răguşit, piţigăiat, dogit,
Cu pauze, în accese, uscat, pistruiat,
Ca la vocalize, ca la doctor,
Tuşiţi!

Credeţi că spun rolul pentru voi,
Ochii mei par că se uită la voi,
Când, de fapt, eu privesc peste capetele voastre

Becul roşu din fundul sălii.
Pentru el vorbesc,
Lui îi spun sufletul meu învăţat în nopţi de insomnie,
Becului roşu care arată locul pe unde, la sfârşit,
Voi trebuie să evacuaţi sala,
Scorpii bătrâne.

(Tuşiţi- Marin Sorescu)

De câte ori merg la teatru mă obsedează poezia asta a lui Sorescu şi mă gândesc atât de mult încât o tuse oprimată începe să-mi gâdile îndrăcit omuşorul, apoi amigdala dreapta, apoi pe stânga şi uite-aşa o gâdilătură generală îmi cotropeşte vălul palatin, creierul, fiinţa culturală, până când nemaiputând ţine în frâu legiunea de gâdilători, sfârşesc prin a-i arunca în afară. De fiecare dată, soţul meu, se întoarce rânjind către mine: "tuşeşti, scorpie bătrână!" :))

Să vă amintiţi poezia lui Sorescu şi voi, când o să mergeţi la teatru. Şi când o fi să vi se-ntâmple, să vă gândiţi la mine, scorpii bătrâne!:D

joi, 4 decembrie 2008

Plutonul fruntaş al codaşilor

Când dau de proştii clasei prin lumea largă, sunt uimită să constat, de fiecare dată, că au ajuns foarte bine. Afaceri de miliarde, viaţă publică, bani şi faimă.
Acest semn răspicat al unei scăriţe a valorilor secrete îmi face de fiecare dată ciocănelul să se izbească isteric de nicovală, aproape asurzindu-mă, ca să-mi forţeze trezirea la o realitate imorală.

“Ăăăă, cuum? Cine?! Hai mă’! Prostul clasei?!? Nu se poate!! Serios?! Ăla care când îl ridicau profesorii în picioare stătea, vorba aia, ca brânza aşteptând să se-mpută?! Nu pot să cred…”

Ba să fac bine să cred! Pentru că povestea ţiganului ajuns împărat este o poveste de succes. Şi-ncă una adevărată. Reuşita celor mai puţin dotaţi sau instruiţi nu mai este demult o excepţie, ci o regulă. Devenirea e-n agonie, pradă unei noi culturi, a golăniei, tupeului şi pilei.

Intraţi într-o agapă de douăzeci de ani şi convingeţi-vă singuri! Veţi constata că premianţii s-au oprit din creştere, în timp ce codaşii sunt în plină dezvoltare. Faptul că, într-o bună zi, am descoperit ruşinată impotenţa armăsarilor minţii, m-a pus pe gânduri. Şi, evident, m-a lăsat nesatisfăcută.

Fusesem crescută să cred că e important să înveţi. Că e bine să-ţi doreşti să fii intelectual. Că e necesară şcoala. Dar m-am trezit contrazisă de realitate la fiecare pas.
Am văzut intelectualii îngrămădindu-se prin autobuze, cu praful de-un deget pe pantofii lor ieftini, în timp ce agramaţii păreau să conducă lumea, ca pe propria lor limuzină.

Încă nu m-am obişnuit cu alcătuirea asta a lucrurilor. Încă mă revoltă. Şi mă uimeşte de fiecare dată când încă un prost trage lozul cel mare. M-ar surprinde mai puţin să văd un român luând Premiul Nobel. Destinul geniului este, din păcate, mai puţin spectaculos decât norocul prostului.

Dar deşi nu e pentru prima oară când mă întreb, nici acum nu ştiu ce îi face pe premianţi mai puţin adaptabili decât pe cei care n-au prea multă carte.
Poate că e ca la atletism şi viaţa e doar încă o cursă de rezistenţă. Şi atunci, dacă începi în forţă, greu reuşeşti să te menţii în plutonul fruntaş până la final.

marți, 2 decembrie 2008

Parisul îmbrăţişărilor gratuite



Pentru că tot am stabilit cu gia să ne cunoaştem la o cafenea, în Paris şi pentru că tot mi-a amintit cireaşa, ieri, cu îmbrăţişările ei gratuite de omoloagele lor pariziene, azi o să vă cânt, din nou, Parisul.

Să nu îndrăzniţi vreodată să mă întrebaţi de ce-mi place Parisul. Pentru că aş putea cuteza să vă răspund şi abia atunci aţi înţelege ce cutie a Pandorei aţi deschis.

Ar fi, însă, o altfel de cutie a Pandorei, din care ar ieşi mai întâi foşnetul Senei pe sub punţile cu îndrăgostiţi dogoriţi de apus, apoi scânteierea albastră a Turnului Eiffel când ceasul bate ora exactă ori ecoul paşilor lui Hemingway prin Montparnasse, în drum spre braseria Closerie des Lilas, unde obişnuia să-şi facă veacul într-o vreme.

Ar mai ieşi forfota gălăgioasă din cartierul Latin amintind poate de mulţimile de acum aproape 40 de ani când, la un simplu protest împotriva Războiului din Vietnam, studenţii “întorceau armele”speranţei împotriva Guvernului francez.
Sau năucitorul cartier Les Halles, preferatul meu, în care efectiv îţi obosesc ochii de atâta frumos: galerii de artă şi comerciale, pavilioane de care s-au agăţat pereţi de verdeaţă, a căror formă te îndeamnă să crezi că sunt labirinturi secrete spre inima Parisului, fântâni arteziene, cuburi viu colorate pe care să te odihneşti după cumpărături, cupole ca nişte pepeni din sticlă feliaţi şi cafenele chic.

În Paris fiecare om îţi spune o poveste. Am văzut acolo japonezi cu părul decolorat şi tuns a la Beatles, tineri dandy îmbrăcaţi în costume de calitate, cu curelele lăsate pe şold şi pantalonii căzând peste nişte tenişi din material de sac, am văzut oameni modeşti grăbind către destinaţii numai de ei ştiute.

Am văzut mulatre superbe, după care nu m-am putut abţine să nu întorc şi eu capul, dar am văzut şi femei obişnuite. Toate aveau însă ceva anume, ceva care te făcea să întârzii cu privirea chiar şi pe cele mai nereuşite exemplare. Mă intriga că nu-mi dădeam seama exact ce e. Apoi am înţeles: aveau atitudine!
Femeile Parisului nu mai aveau demult nevoie de o Simone de Beauvoir care să le apere libertatea. În numai cincizeci şi ceva de ani învăţaseră lecţia puterii ascunse în fragilitate şi se foloseau de asta fără zgârcenie.

Mi-am amintit atunci că un prieten francez îmi spunea cândva că în Paris e greu să convingi o femeie să se căsătorească. Sunt ca nişte amazoane independente, ambiţioase, responsabile dar nu obediente responsabilităţilor; trăiesc alături de un bărbat atâta timp cât îl iubesc, nici o zi mai mult, nasc prunci în afara căsătoriei fără să li se pară că asta le stigmatizează în vreun fel, sunt mândre şi puternice.

Dar ceea ce m-a impresionat cel mai mult printre oamenii întâlniţi în Paris a fost un grup vesel de adolescenţi înlănţuiţi care s-au apropiat de mine arătându-mi pancardele pe care şi le agăţaseră cu sfoară de gât, pe care scria “IMBRĂŢIŞĂRI GRATIS”…
De aceea cred cu tărie că lumea parizienilor e o lume fascinantă pe care, dacă ai răbdare, o descoperi caldă, nu arogantă, amabilă, nu je m’en fiche-istă…aşa cum i s-a dus, pe nedrept vestea.

Sunt străzi în Paris, atât de jazz- dacă asta poate fi o însuşire, încât dacă le-ai asculta cu toate simţurile şi cu toată fiinţa ta ecourile, aproape ai putea auzi acordurile condimentate swing ale lui Sidney Bechet. Tot muzica de jazz a străzii m-a surprins şi lângă Centre Pompidou, unde o trupă chiar bună de tineri haios îmbrăcaţi, cu pălării pe cap, cămăşi albe cu mânecile suflecate, bretele şi cravate negre, subţiri, lărgite la gât şi aruncate şui într-o parte, cântau de rupeau gurile în faţa unei audienţe ad hoc . Şi e apoi dansul…sunt toate acele şcoli de dans în aer liber; pe malurile Senei oameni de toate vârstele dansau tango, prin les Halles un profesor învăţa trecătorii paşi de salsa, în Place de la Concorde o tânără cu bujori de clovn desenaţi cu ruj pe o faţă pudrată, îmbrăcată cu tricou marinăresc şi pantaloni de Charlot dansa impecabil step pentru caţiva bănuţi.

Sunt îndrăgostită de Paris, de toate potrivirile oraşului ăstuia născut miraculos pe Sena, pe o insulă în formă de barcă. E un oraş al tuturor parfumurilor, în care găseşti cel mai autentic mix de culturi, dar, în acelaşi timp, originalitate. De fapt, asta defineşte cel mai mult Parisul şi îi conturează identitatea printre celelalte oraşe ale lumii: originalitatea. Însă este una paradoxală, un corolar al cine-ştie-câtor-alte originalităţi. Alchimia Parisului pare să fie un amestec desăvârşit de identităţi ale tuturor oamenilor care au ales să trăiască în el, indiferent că au fost descendenţi ai triburilor parisilor sau celţilor ori străini de acele locuri.

Totuşi, oraşul a păstrat câteva contraste interesante care, întocmai ca imperfecţiunile unui om, te fac să îl simţi şi mai apropiat. Poate de aceea m-am şi îndrăgostit de el, pentru că l-am perceput ca oraş al băilor de lumină, dar şi al nocturnelor. Al dezmăţului şi lipsei de măsură în extaz, dar şi al sfinţeniei, cumpătării şi credinţei. Un oraş al iubirii pure şi al candorii romantice, dar şi al amorului liber exprimat şi al plăcerilor vinovate. Orice în afară de ascetism.

Şi nu ştiu de ce, o nevoie disperată de exprimare a sinelui profund te cuprinde în Paris. E ca şi cum tot ce-ai fi trăit până atunci ar deveni dintr-o dată un simplu simulacru de viaţă. Mi s-a întâmplat şi mie.
I-am cutreierat palatele şi m-am simţit ciudat, cumva dezrădăcinată, mică, din alt timp şi altă lume, cam cum trebuie să se fi simţit un yankeu la curtea regelui Arthur.
Am hoinărit apoi zile în şir pe străzile din Ile de la Cite, ore în şir prin catedrale şi muzee, seri de-a rândul prin cafenele şi restaurante. Şi m-am simţit liberă, boemă şi exilată într-o iubire decadentă de lucruri cu stil şi de viaţă bună.

Poate că sunt, într-adevăr, o maniacă a călătoriilor, un turist înnăscut care trăieşte de la o vacanţă la alta, cu dorul ultimei destinaţii amestecat cu neliniştea viitoarei. Cu toate acestea, doar despre Paris pot spune că este nu un oraş, ci o stare de spirit, pe care fie o ai, fie nu. Asta ar trebui să explice de ce, în timp ce unii oameni iubesc frenetic Parisul, alţii nu înţeleg de unde atâta vâlvă.

Dar oricum ar fi, Parisul rămâne locul meu preferat de pe acest pământ, oraşul de care nu m-aş putea plictisi niciodată pentru că se reinventează cu fiecare anotimp şi cu fiecare ocazie.
Numai clopotele de la Notre Dame, catedrala cu arhitectură medievală - binecunoscută capodoperă gotică, par să bată la fel ca-n toate filmele în care le auzisem pe vremuri, pe când stăteam ghemuită sub pătura groasă ţesută din vise de copil ceauşist.

luni, 1 decembrie 2008

Bilete de papagal

Cred în prostii. Dada. Sunt mare consumatoare de baliverne. Ai chef să minţi pe cineva care să te şi creadă? Te-ai scos! Sunt omul potrivit pentru asta. Culmea e că, privind retrospectiv, realizez că am fost minţită de oameni mult mai puţin inteligenţi decât credeam că sunt eu. Şi atunci, să-mi reconsider părerea despre mine? Hm. Ar fi o ipoteză de lucru. Dar nu o să merg pe ea.

Pentru că sunt aproape sigură că minciunile prind la cei în nevoie de adevăruri.
Iar eu sunt o astfel de persoană. Şi atunci iau frumos minciuna, o scutur de gudroanele bănuielilor, imposibilităţilor şi contrarietăţilor şi o consum ca atare. Nici nu mă interesează cine mi-a servit-o şi câte mai sunt acolo de unde a venit. Să fie primită, spun! (Că deh, sunt o bună creştină).

Totul a început de mult, pe când nu eram mai mare decât piciorul mesei din bucătărie. Te îmbrăcai în Moş Gerilă (ruda comunistă a lui moş Crăciun)? Năduşeam toată în poalele tale, să-mi iasă poezia şi să-mi primesc darul adus de un moş sosit cu sania trasă de reni. Minciuni ca aceasta îmi organizau viaţa de copil. Erau cuburile din care eu îmi construiam o lume fantastică în care credeam.

Apoi am crescut. Nevoia de a fi minţită s-a diversificat. A devenit o hidră care-mi înghiţea pe nemestecate gogoşile iubiţilor, colegilor sau prietenilor. Găseam justificare pentru orice trădare şi fiecare neadevăr sfruntat avea ancore în realitate pentru mine. Eram doar o fată simplă, care spuneam lucrurilor pe nume şi mizam pe dialectica reciprocităţii.

Am început curând să caut minciuni mai elaborate. Cu iz ştiinţific. Nu mai contau neadevărurile obişnuite. Voiam căderea în păcatul prostiei neasemuite. Şi am avut-o. Mi s-a arătat la drum de seară, la o zi mare, în bâlciul de Sânta Mărie, când am plătit un papagal verde gălbui să-mi extragă soarta. Papagalul s-a codit, şi-a înfoiat creasta, şi-a răsucit în jurul axei capul şi, băgând în sfârşit ciocul în sertarul cu bileţele frumos rânduite, a hotărât: „Te iubeşte Vasile si vrea să te ia de nevasta”. Culmea este că avea şi poză biletul meu de papagal. Una mică, tip buletin, din care mă privea încruntat şi neras un ţăran de-o vârstă cu tata. Probabil Vasile.

Credeţi că m-am oprit atunci? Da de unde! Sunt atât de patetică, încât acum, la vârsta asta, m-am coborât până la a-l interoga pe Joe. You know: Ask Guru Joe! L-am întrebat tot felul: dacă o să ajung o avocată celebră, câţi copii o să am, dacă se gândeşte la mine, dacă există viaţă după moarte. Am fost dezamăgită, nu-i vorbă! Nu vă gândiţi că sunt chiar atât de credulă! Dar recunosc ruşinată: am sperat într-un răspuns care să nu-mi dea senzaţia că e generat de computer. Care să se bucure de fracţia credibilităţii. Voiam şi eu un sfătuitor de taină ca al regilor! Uneori, e atât de greu să nu striveşti corola de minuni a lumii!