joi, 24 decembrie 2009

Primiți cu Ajunul?

Recunosc. Sunt o mașteră. Astăzi nu am primit cu Ajunul. Drept care, colindătorii mi-au urat din greu, din adâncul unei flegme verde tebecist. Pe post de buhai a fost, pare-se ușa mea, care trebuie că a scos un sunet tradițional atunci când i-au tras cu sete un șut de bocanc. Glasuri argintii trebuie să fi răsunat în holul blocului, atunci când drăgălașii colindători mi-au țintit cu clopoțelul vizorul până când, în sfârșit, au reușit să-l crape ușor! Să înțeleagă și femeia-cea-rea-care-refuză-să-ne-dea-bani-pe-o-strofă-zisă-pe-repede-inainte-și-fără-nicio-altă-bucurie-decât-cea-a-câștigului, că e Ajunul Crăciunului.

Și ce dacă nu eram acasă?!

Sărbători fericite tuturor prietenilor mei și tuturor oamenilor buni care trec pe aici.

marți, 15 decembrie 2009

Republica Democrat-Liberală România

Portocaliul a ajuns să-mi dea fiori. S-a ales regimul. Betacarotenul rămâne în meniul disociat care va slăbi fibra politică a României.Trăiesc în Republica Democrat-Liberală România. O țară cu un singur partid, un unic cârmaci și nicio șansă la democrație.

*
Atitudinea de siguranță sfidătoare a lui Berceanu, Boc, Videanu, atitudine de mascul post coitus, nu poate fi decât una hazardată. Nu au cucerit nicio redută, doar și-au marcat pe zidul ei teritoriul și acum au impresia că li se cuvine. Istoria le va da ce merită. În cele din urmă.

*
Cât despre discrepanța dintre cultură și dejecția slobozită băsescian-servil, în presa străină, de un notoriu al culturii române, ea este atât de mare, încât nu știu dacă să fiu furioasă ori să-mi fie milă. Pentru că cine își moaie public obrazul în bârfe despre casete cu sex oral și candidați la președinția țării sale, nu poate sfârși decât cu o imagine șifonată și cu pete pe ea, precum rochița albastră a Monicăi Levinski.

*
Poporul a devenit propria Mare Adunare Națională a lui Băsescu. Numai în fața poporului acreditează ideea că ar răspunde, ca să nu dea, de fapt, socoteală nimănui. Treaba asta îmi amintește de toți dictatorii istoriei. Cu un discurs hotărât și invocarea norodului, toți au generat adevărate hipnoze în masă, în fața cărora istorici și sociologi s-au crucit întrebându-se cum de a fost posibil.

*
Tiparul grotesc al terorii și al bunului-plac de tip polițienesc se umple iar, gata să arunce lumii o nouă formă monstruoasă. Reapar pereții cu urechi. Se instaurează aparatul represiv și reacțiile la frică. Revin agresivitatea instituțiilor statului, impunerea fără crâcnire, cenzurarea valorilor și consolidarea găunosului. Se ivesc greața, disoluția speranței, neputința...

*
Băsescu nu poate fi reformat. Acest președintagog va continua să predea, oricui stă să-l asculte, lecția de istorie mincinoasă pe care o învățam în școlile ceaușiste. Pentru cei care vor îndrăzni să-i iasă din cuvânt ori să-l conteste, va avea pregătit referendumul ori, după caz, dosul de palmă și capul în gură.

*
Doctrina politică este, la Băsescu, eminamente petardiană. Salvarea națională de niște monștri pe care nu i-a văzut nimeni niciodată, dar despre care toți ajung să creadă că sunt răul cel mare al țării.

*
Se reașează scena politică românească. Apar oportuniștii care, sub feregeaua interesului național, vor ține în gură capătul ciolanului. Vom asista la o reașezare a intereselor meschine, personale sau de grup. Votanții diverselor partide vor asista neputincioși la o orgie națională, cu swingeri politici. Vor vedea cu nasul turtit de geamul televizorului cum femela liberală se zbate sub masculul pedelist, cum pesedista trece și ea de la pedelist la liberal și înapoi, cum promiscuitatea binecunoscută a politicii își atinge apogiacă everestul. Zoo(n) politikon!

*
Toate partidele îl cunosc pe Băsescu și ideea lui despre guvernare: el stabilește totul, celorlalți respectându-le, democratic, dreptul de a zice: ”da, să trăiți, șefu!” .

*
Un politician după care nu mă omor spunea deunăzi vorbe mari: ”politica e un compromis până la limita propriei compromiteri”. Acum câteva ore părea dispus să se compromită.

*
Mă sperie clovnii. Aseară am visat clovni portocalii. Coșmarul a venit la trezire, când am înțeles că sunt reali. Trăiască Republica Democrat-Liberală România! The land of a bad choise!

luni, 7 decembrie 2009

Hainele cele noi ale vechiului președinte

Când am deschis azi dimineață televizorul, am înghețat. Traian Băsescu hăhăia într-o locație ce semăna cu o parcare subterană, în timp ce spunea: ”un fleac, i-am ciuruit!”.

A trebuit să stau câteva clipe perplexă, înainte ca mintea mea să accepte, măcar ca posibilitate, așa ceva. Mă culcasem cu Geoană ales președinte și mă trezisem cu președintele Băsescu reales. Știam că elitele sunt inferioare numeric vulgului, dar nu aveam nevoie de această confirmare tocmai acum.

Într-un editorial al său, intitulat ”Frica și ura”, Cristian Tudor Popescu făcea o lucidă și amară analiză a actualelor alegeri prezidențiale, spunând că bătălia se va da între frică și ură, frica de ziua de mâine-reprezentată de votanții lui Geoană și ura față de bogătani, de ”moguli”-reprezentată de votanții lui Băsescu. Iată că ura a câștigat. A învins iraționalul, pornirea atavică, Guță și văru Săndel. Din boxele istoriei va răsuna pentru multă, prea multă vreme, subculturalul imn al triumfului lui Băsescu :”Să i-o dăm în bot lui Geoană...”

Am sperat să nu mai fie ales Băsescu. Am sperat ca românii să fie responsabili si sa înțeleagă rostul alternanței la putere. M-am așteptat, însă, la acest deznodământ tragic. A murit România bunului-simț, iar pe mormântul ei au încins grătarele maneliștii. A murit copilul care ar fi putut să spună lucrurilor pe nume și, pentru încă 5 ani, același președinte gol se va plimba prin țară, în timp ce același alai de supuși îi vor lăuda hainele cele bogate și neasemuite.

Dacă Geoană a pierdut în mod corect alegerile, atunci a pierdut nu din cauza lui Vântu, cum i-am auzit pe mulți spunând, ci din cauza lui Iliescu. Pentru că cine a votat împotriva lui Geoană, a votat fie împotriva lui Iliescu și a tot ceea ce a reprezentat el pentru trecutul României, fie împotriva ”prostănacului”, un alt artefact made by Iliescu.

sâmbătă, 5 decembrie 2009

Întorși din Vietnamul nostru

Stăteam și mă gândeam zilele acestea la toată isteria cu ”jos comuniștii!”, cu care ne-am trezit la final de 2009. Și mă gândeam că ar fi interesant de făcut o paralelă între cei întorși din Războiul din Vietnam, care odată războiul terminat, nu se mai puteau integra în prezent și trăi în societate și cei care, ieșiți de 20 de ani din comunism, stau încă prin piețele marilor orașe, cu dinții pe siguranța grenadei sociale.

Ca și războiul din Vietnam, și comunismul a fost nedrept și a cauzat o enormă suferință. Unele familii de români au pierdut oameni dragi în acel ”război” și, probabil, pentru suferința lor, nici măcar plasturele divin nu va fi vreodată îndeajuns de confortant.

Ca și în războiul din Vietnam, românii au perceput lupta împotriva comuniștilor ca pe o luptă împotriva unor trupe de gherilă, care stăpânesc politic România și care știu cel mai bine să se camufleze, să se ascundă. De aceea, acești români sunt încredințați că niciun sacrificiu nu este prea mare pentru a demasca iudele care se plimbă libere printre noi, gata să ne trădeze și să ne fure sufletul.

Dincolo de strigătul lor de luptă, pe care-l socotesc inadecvat prezentului, nu am nimic cu acești români. Sunt niște sărmani oameni de bine. Doar că, printr-o ironie a istoriei personale și o machiavelică inginerie socială, au rămăs priponiți la galera vremurilor apuse.

Probabil, în toți acești ani în care prezentul și-a produs mutațiile lui viabile, ei au retrăit trecutul. Și-au făcut, poate, treburile zilnice în aria cercului descris de lanț, fără să-și vadă priponul, convinși fiind, precum Truman Burbank, protagonistul filmului Truman Show, că trăiesc în realitate, nu într-un țarc al ei.

S-au dus fără chef la serviciul lor prost plătit, i-au făcut comuniști împuțiți pe funcționarii de la ghișee, aruncându-le în față că-s plătiți din banii lor, au zgâriat mașinile scumpe și negre pe lângă care au trecut, i-au anatemizat pe polițiști cu apelativul ”milițieni” și s-au referit la orice domn, spunându-i ”tovarăș”, au jucat la toate Bingo-urile televizate, iar apoi, noaptea târziu, s-au delectat cu OTV-televiziunea poporului. Păcat că nu-și vor da vreodată seama că au făcut toate lucrurile astea într-o lume cu pereți de sticlă și butoane de panică.

Mâine, acești români de bine vor vota.
În loc de continuare a ideii le dedic o melodie:


Seful
Asculta mai multe audio Muzica

vineri, 4 decembrie 2009

Vântu tras de Băsescu în confruntarea cu Geoană

Am văzut aseară o confruntare care mi-a lăsat un gust amar. Pe de o parte pentru că m-am convins că Băsescu este un veritabil scorpion, care mai bine moare odată cu adversarul, decât să-l lase să scape, pe de alta pentru că nu m-aș fi așteptat la gafa pe care a făcut-o Mircea Geoană, vizitându-l pe Sorin-Ovidiu Vântu în seara (noaptea?) dinaintea confruntării.

În ultima luptă, Traian Băsescu l-a lovit pe Geoană nu cu glonțul de argint, de care vorbea Cristian Tudor Popescu, ci cu șișul ruginit al teoriei conspirației, mult îndrăgite de români. Pentru că faptul în sine, că l-a vizitat Geoană pe Vântu, nu ar avea mare efect fără doza de subversivitate letală inoculată în români odată cu această dezvăluire.

Constituția României garantează dreptul la liberă întrunire al cetățenilor săi. Băsescu se pare că nu. Faptul că Mircea Geoană s-a întâlnit cu Vântu devine dintr-o dată conspirație împotriva poporului. De când Băsescu a făcut din Voiculescu, Vântu și Patriciu un partid al mogulilor, pe care l-a scos, de la sine putere, în ilegalitate, oricine are contact, amical sau profesional, cu aceștia devine o amenințare pentru securitatea națională. Așa că e aproape providențial faptul că Băsescu îl bagă mai întâi în gura presei, la decontaminare, pentru ca, mai apoi, să-l arunce la groapa cu lei a poporului însetat de sânge, pentru devorare.

Fără îndoială, Geoană a făcut o prostie răspunzând invitației lui Vântu. Dacă tot s-a dezis public de prietenia cu el, pentru a nu-i da ocazia lui Băsescu să se folosească de asta ca de-o armă, nu trebuia să riște întâlnindu-se cu ”un mogul” în campanie.
Dar, în virtutea bunei-credințe, am putea privi și altfel vizita târzie a lui Geoană, și anume ca pe o inconștiență de om care nu avea nimic ocult pe agenda acelei întâlniri.

Nu mă înțelegeți greșit. Nu-i reproșez lui Mircea Geoană că n-a mințit până la capăt. În opinia mea, minciuna nu e o bună strategie pentru o campanie de vânătoare prezidențială, când zeci de hăitași de partid ori zeci de copoi din presă o urmăresc. Fiindcă minciuna este de fel o chestiune sensibilă. Ceea ce face ca, în plin sezon, până și-un avion de hârtie, dacă o atinge, să o facă să sângereze ca o dropie.

Dar nici nu sunt sigură că, dacă Geoană ar fi spus de mult: da, sunt prieten cu Sorin-Ovidiu Vântu, nu i l-ar fi pus imediat în cârcă Băsescu, și-ncă cu tot cu perdanții de la FNI. Doar s-a văzut cum i l-a urcat în spinare pe Iliescu cu tot cu morții lui Ceaușescu și cu mineriade.

Cum ar fi fost, deci, mai bine să facă? Nu știu. Poate să-și fi recunoscut amiciția benignă cu Vântu, iar dacă tot știa de întâlnirile și colaborările dintre Băsescu și Vântu, din 2004 încoace (și știa, de vreme ce, la confruntare, a cerut să fie sunat Vântu), să folosească această informație imediat ce contracandidatul său l-ar fi acuzat că există interese obscure ale prieteniei Geoană-Vântu. Dar nu mai contează ce ar fi putut fi, să revenim la ce a fost.

În campania asta electorală, ambii candidați au fost prinși cu ou-n buzunar sau, dacă vreți, cu scheletele în dulap.

Băsescu a mințit, în postul Nașterii Domnului, ținând mâna pe Biblie, că nu l-a lovit pe copilul din imaginile care-au făcut înconjurul țării...dar continuând... ”cu pumnul, în plex, sau în față”. Înregistrarea video arăta clar că actualul președinte l-a pleznit cu dosul palmei, deci, practic, afirmația lui Băsescu era adevărată. Dar nu și răspunsul lui Traian Băsescu. Pentru că el fusese întrebat nu CUM, ci DACĂ l-a lovit pe copil.

Geoană a mințit și el că nu-l cunoaște și nu-l place pe Vântu, cel ”malefic și turbulent”, deși erau de patru ani prieteni.

Una peste alta, la confruntarea de aseară s-a jucat la rupere emoțională.
Băsescu a abuzat de ”țara mea”, ”românii mei”, ”poporul meu”... până la saturație, fixându-se astfel într-o atitudine cu nimic diferită de cea a părinților care, aflați în proces divorț, trag de copil ca de-o masă partajabilă și, pretinzând că-i apără interesele, îl numesc invariabil”copilul meu”, niciodată ”copilul nostru”. Geoană a abuzat de promisiuni cu case la tineri, pensii la bătrâni și salarii la doctori ori profesori.

Au fost discursuri populiste, cu vă dau, vă fac, vă dreg și spectacol sângeros, pe modelul celor din arenele romane. Ar fi fost de ajuns circul, pâinea (fie ea doar promisă) nu era absolut necesară. Suntem atât de obișnuiți cu foamea și cu frigul din vremea anilor lui Ceaușescu sau de după, încât o teorie bună a conspirației ne poate ține și de cald și loc de ceva cald în stomac.

Am râs amar când l-am văzut pe Mircea Geoană căutând febril un răspuns convenabil la întrebarea, învârtită de Băsescu precum o baionetă, despre exporturi și ce piețe au mai căzut. Băsescu a mizat acolo pe un tertip vechi de când lumea: când vrei să-i dovedești unui erudit că, de fapt, nu este deloc citit, îl întrebi despre nume de cărți și autori minori. Este, practic, imposibil să le fi citit pe toate sau să-i știe pe toți. Păcat că Geoană nu a fost pe fază, să dea cât colo cu întrebările lui Băsescu ex cathedra, fără să pară că e-n corzi.

Personal, mi s-a părut de prost gust momentul cu verificarea unor adevăruri prin jurământul pe Biblie. Juratul pe Biblie este acceptabil numai în instanțele de judecată. Și dacă nu cumva aseară, acolo, nu s-a constituit o instanță de judecată ad-hoc, care să-i condamne în numele poporului, precum instanța ad-hoc ce i-a judecat pe soții Ceaușescu, orice altă rațiune ar fi una de tip Rică Venturiano.

Dar gata. Pe 6 decembrie votăm. Doamne, ai mizericordie de noi!

miercuri, 2 decembrie 2009

Traian, Mircea și Maria- trei personaje în căutarea unui autor

Mi-e drag. Pe bune că-mi e. Mi-am dat seama azi dimineață când i-am văzut la televizor fața boțită uman de somn. E drept că am spus: ”arată de parcă ar fi băut toată noaptea”, dar am zis-o fără pic de răutate. Aproape duios, ca atunci când, culegându-ți din șanț un tată bețiv, îl întrebi ”iar ai băut?!”.

Nu, nu am să fiu atât de ipocrită încât să-i spun ” săru’mâna”, nici n-o să-l plâng când n-o mai fi (președinte), dar măcar am puterea să-i recunosc fața umană. Oare unde am mai auzit expresia asta cu fața umană...? În fine, (să zicem că) nu-mi amintesc.

Oricum, după cum spuneam, mi-e drag. Îmi place că-și iubește fetele și a dovedit că ar face orice pentru ele; îmi place că-și distrează nevasta la mare, la munte și că, indiferent cu cine s-ar mai duce și el, că deh, e bărbat, casa la el e casă; îmi place că nu-i chitros, ci boier și-și răsplătește regește femeile, cu orice le vrea suflețelul; că e primul președinte care nu a stat împăiat la Cotroceni, ci a arătat că știe să-și trăiască viața și-n timpul mandatului, că e cool și merge cu ATV-ul, că e flirteuz și te-apelează insinuant cu ”păsărică”; îmi place că e de gașcă și face poze cu oricine, că e vesel și-i trage cu șprițul, că e isteț și-l duce capul. Îmi place că se-nduioșează și plânge, că scrie poezii, că-și ajută fratele...Cum să nu-ți placă un așa om?!

Cu toate sentimentele acestea, azi dimineață, când a început să vorbească, rațiunea m-a-nghiontit întrebându-mă dacă nu cumva mi-am pierdut mințile. Și trebuie să admit că ceva s-a-ntâmplat cu mine, de vreme ce, în ciuda voinței mele emoționale, m-am trezit că nu-l mai vreau și pace!

Practic, l-am văzut deodată altfel. L-am văzut întinzând -precum păsărarul lațul- pelteaua power-to-the-people pe toată felia televizorului, ca să apuce, măcar o mușcătură, cât mai mulți români. ”Românii, a spus el, au doar două variante pe 6 decembrie: să aleagă drumul înapoi cu un Geoană controlat de propriul partid sau drumul înainte cu un Traian Băsescu necontrolat.”

Am realizat atunci, parcă pentru întâia oară, că deși cătarea politică a lui Băsescu stă olecuță strâmb, totuși de judecat nu judecă drept.
Personal, faptul că Mircea Geoană s-ar putea dovedi în viitor o marionetă controlată de partid mi se pare mai puțin grav decât faptul de a fi consimțit eu însămi, în cunoștință de cauză, ca România să rămână încă 5 ani o marionetă în mâna unui Băsescu incontrolabil.

Carevasăzică, lui Mircea Geoană nu i se poate reproșa că nu are un background de om politic decent, că nu cunoaște cutumele internaționale ori că nu ar putea fi un bun președinte pentru România, și atunci lui Mircea Geoană i se reproșează... Ion Iliescu.

Traian Băsescu, în schimb, se recomandă ca fiind o soluție mai bună decât Geoană și e hotărât să iasă la bis. Iar asta la sfârșitul unui mandat în care i s-au reproșat: un trecut de privilegiat al comuniștilor, un prezent de președinte aducător de dezbinare, scandalul flota, fuga lui Omar Haissam, casa din Mihăileanu, nepotismul, discriminarea...

Și atunci cum naiba să fie mai bun Băsescu decât Geoană?!A valida teoria asta e ca și cum ai spune că e mai normal să nu iei de nevastă o femeie a cărei mamă e curvă, decât să nu iei de nevastă o curvă.

Suntem în turul doi al alegerilor prezidențiale și sondajele îl dau ca preferat al românilor pe Mircea Geoană. Și atunci, întocmai ca lupul care nu a reușit să păcălească iezii de prima dată, Băsescu a hotărât să facă o ultimă încercare: să-și ascută limba, ca să cânte mai sensibil, cu glas mai moale și mai melodios. Să treacă măcar de data asta drept cine nu e. Așa că astăzi și-a ascuțit limba și a cântat cu vocea Mariei Băsescu.

Dacă o să deschidă de data asta iezii ușa, habar nu am!
Am, însă, o vagă idee despre ce se va-ntâmpla dacă îi vor deschide.

joi, 26 noiembrie 2009

Sunt o fostă

Ei şi? Măcar m-am şters de statuturi către care alții doar au furat cu coada ochiului. Am probat stările în cea mai firească agregare a lor. Efemeritatea. Mi s-a spus, fie și pentru o vreme, că sunt.

Aş fi putut, la fel de bine, locui într-o plictisitoare stabilitate. Într-un dozaj perfect de negru și alb, egală cu mine. M-aș fi putut defini în vanitatea lui totul sau nimic și, trăgând chibritul cel scurt, aș fi putut trasa spirale-n vid. E mai rău să nu ştii cum ar fi putut fi, decât să fi fost. Fie și pentru o secundă.

Sunt o fostă, dar una importantă. Un defect într-un peisaj pe o pânză celebră. Mă smerește asta. Și un singur ochi de cunoscător, dacă-mi curtează diferența, face cât miile de ochi neinstruiți care m-au admirat fără să vadă.

Sunt o fostă. Foarte bine! Încap într-o fotografie, într-o inimă, într-un deja-vu. E mai mult decât să fii o viitoare. O viitoare nu are materialitate. E doar o încarnare în care speri. Iar speranţa poate să nu fie altceva decât încă o iluzie, croită să reziste în timp.

Sunt o fostă. Aproape că mă mândresc. Pot să mă dau mare cu asta şi cu aia, pot să-mi amintesc şi să zâmbesc mustăcind, când nu mă vede nimeni. Pot chiar să îndrăznesc într-o revenire, dacă am chef. Apoi, în serile în care scot afară femeia sfâşiată, pot să-l aduc pe Kipling să-i recite If-uri...

Sunt o fostă. Dar nu una în care strigă ratarea. Părerile mele de rău nu miros a alcool de crâşmă ieftină, ci a ţigări de foi şi a vin vechi. Delăsările mele sunt voluptuoase și epoca din care vin, glorioasă.

Sunt o fostă. Puţin respect!

duminică, 22 noiembrie 2009

Îmi aleg alții președintele

La concursul de Miss nu iese niciodată aia frumoasă. Iese aia drăguță, ba uneori și aia mai urâțică. Ori poate am doar eu ghinion si nu-mi iese niciodată favorita. Dar dacă ar fi să mă iau după algoritmul ăsta predestinat, mai face oare să mă întreb cine va ieși președinte al României?

Rememorez probele, încercând să pășesc cu intuiția pe urmele logicii și nu invers, ca de obicei.
Dacă ar fi să merg mai departe cu paralela Concurs de miss-Alegeri prezidențiale, aș zice că proba costumului de baie a fost cea în care Antonescu și-a fixat pentru eternitate bustul la statura morală a lui Tudor Chirilă, un băiat care, altfel, îmi place, nimic de spus. Dar gafa rămâne.

Păstrând distanța și proporțiile celor 2 candidați, Antonescu a făcut aproape aceeași proastă mișcare ca și Cernea, președintele cu coadă de cal.
Primul nu a înțeles că la un interviu pentru președinte de țară nu te duci cu recomandări de la președintele de bloc, fie el de ispravă!
Iar cel din urmă, care spunea că dacă iese președinte, o să îmbrace sacou, dar părul nu și-l va tăia, pentru că îl reprezintă, nu a înțeles faptul că președintele este o instituție, și nu un om. Si mai ales că este o instituție de alt tip decât un ONG. S-a dus vremea generației în blugi, și, după mine, asta ar trebui să li se spună și unuia și celuilalt din cei amintiți.

Răspunsul lui Antonescu a fost clar țintit pe tineri, și dacă spune altfel, ne subestimează inteligența. Îl credem că e sincer când spune că-l place pe Tudor Chirilă. Și noi îl plăcem. Dar ce pare să nu înțeleagă Crin este că noi nu-l contestăm pe Tudor Chirilă, ci răspunsul Tudor Chirilă.

Geoană a făcut și el gafa lui. Aceea cu soacra scăpată ca prin urechile acului nedată afară din casă, precum curcanul grațiat de președintele american de Ziua Recunoștinței. Dacă a fost o glumă, cum apreciau Dinescu și alții, atunci definitiv a fost una nereușită.

Băsescu, ce să zic, nu m-a tulburat nicicum în confruntarea directă din campania asta. Dar oamenii președintelui da. Am văzut renăscând lingăii care au inventat și apoi hrănit cu boabe muiate, cultul personalității lui Ceaușescu. M-am cutremurat la asemănarea cu pregătirea defilărilor de 23 August, a preparativelor de primire a președintelui în campania electorală. Grotesc!

I-am văzut lui Băse ochii umezi și sincer emoționați la auzul scandărilor minuțios regizate și mi-am amintit de Congresele PCR și de zâmbetul lui Ceaușescu la sutele de aplauze înregistrate.
Primarul care, încovoiat de spinare, îi ștergea cu batista pantalonii președintelui era nimeni altul decât tovarășul care-i aducea lui Ceaușescu, atunci când mergea pe urma lui la vânătoare, cele mai frumoase exemplare de animale, împușcate dinainte, de vânători iscusiți. Am văzut toată acea minciună a președintelui slăvit, în haidamacii cu alură de securiști care-și scandau dragostea azi, dis-de-dimineață, frumos și numeros încolonați la intrarea în unitatea unde a votat președintele.

Ce mascaradă! Aștept desăvârșirea ei, diseară la ora 21.00.

marți, 27 octombrie 2009

De ce iubim mamele

Mamele...Cât pot fi ele de mândre când copiii lor au ajuns ceea ce ele nu au sperat pentru sine! Cum și-ar grava ele asta în plăcuța cu numărul casei, să știe toți vecinii că fata lor a ajuns avocat, băiatul medic...

Cât pot fi ele de modeste, de anonime la nunțile copiilor lor! Sufletul mamelor râde și plânge deopotrivă atunci. Te binecuvântează în gând și, când cred că nimeni nu se uită, își șterg discret lacrima cu batista.

Se laudă uneori vreunui necunoscut care-i întreabă de copii, că o duc bine, și au ce le trebuie. Că au avut noroc de un soț bun ori de-o soție blândă. Că nepoțelul lor a vorbit sau a învățat să socotească mai repede ca alții. Că se duc des la ei...și vin încărcați cu de toate.

Când spală, cântă în șoaptă, mamele, de parcă s-ar teme să nu le audă pruncul din leagăn și să se trezească. Pruncul li s-a trezit de mult om mare și li s-a dus în lume. Dar așa sunt ele plămădite. Din iubire nesfârșită.

Mult după ce copiii le-au plecat, pe la școli ori pe la viața lor, ele continuă să trebăluiască în tăcere, prin casele simple în care i-au crescut. Încă le primenesc hainele pe care le purtau de adolescenți și le rânduiesc frumos în dulapurile mirosind a curățenie și a levănțică. Pentru ca amintirile să nu se sperie, ci să șadă acolo, până s-or întoarce copiii. Căci îi așteaptă veșnic, mamele...

Iar când toți au plecat, mamele rămân să aprindă candela și să se roage. Pentru toți.

La mulți ani, mamă!

luni, 19 octombrie 2009

Frați vitregi

Se spune că răul apare în forme plăcute ochiului. Eu cred mai degrabă că el apare îmbrăcat în straie potrivite, pe care nu îndrăznești să le contești. Cred că sapă tranșee în reticența noastră, dezamorsându-ne-o, prezentându-ni-se fie ca cineva cu autoritate, fie ca cineva pur, astfel încât să-i deschidem de bunăvoie ușa. Să-l îmbrățișăm singuri, sau să ne supunem lui. Ideea asta a ajuns să mă obsedeze într-atât, încât aproape sunt încredințată că, dacă Bestia ar veni pe pământ, ar fi în stare s-o facă îmbrăcat în carne de Papă.

De fapt, binele și răul coexistă de mult pe una și aceeași monedă. Frați vitregi. Ca fața și reversul. În miezul oricărui fapt care bucură azi, naște o supărare viitoare. Și nu e un potențial, ci un dat. Așa cum cine se reunește se desparte și cine se naște moare. Atât de înspăimântător de simplu.

Nu vi s-a-ntâmplat vreodată să fiți atât de fericiți, încât să vă electrocuteze, pentru o secundă, gândul că ceva rău stă să se întâmple? Ceva care să vă ia fericirea aceea? Să decupeze strâmb și pentru totdeauna totul..? Nu știu dacă e simptomatică treaba asta, dar mie mi se tot întâmplă. Poate că doar fericirea e de vină că, odată ce-ai întâlnit-o, nu mai poți accepta lumea altfel decât a configurat-o ea. E ca atunci când, după ce te-ai uitat la soare, în orice altă parte ți-ai muta privirea, muți și pata aceea incandescentă. Doar că aceeași lumină acum îți întunecă vederea.

Nu știu de unde ne urcă acele temeri tocmai atunci. Ar fi prea simplu să vină din vreun hău al neîncrederii în dreptul la fericire. Dar dacă nu ne-a rămas pe fundul sufletului îndoiala în propria îndreptățire, atunci poate că dăm doar context personal preconcepției echilibrului din natură. Văzând în fericire doar un verso al aceleiași pagini pe care stau scrise tragedii.

Gândul că undeva în întuneric, sub un gârlic, așteaptă închircită tristețea, precum moartea din basmul Tinereții fără bătrânețe, gândul ăsta ne omoară mai `nainte de a o face orice nenorocire.

joi, 15 octombrie 2009

Cealaltă

Avantajul de a fi urâtă vine cu vârsta. Bătrânețea pune capăt discriminărilor pe motiv de frumoasa și bestia. Deodată nasoala clasei devine egala frumoasei balului: adică două babe. Și urâta, și frumoasa.

Pentru urâtă e reconfortant gândul ăsta. Mai ales că el vine la pachet cu un alt gând reconfortant: că în sfârșit se simte și frumoasa urâtă! O vede cum se zvârcolește în chinuri din pricina asta, cum își minte vârsta, cum își falsifică eul. Fuste mai scurte, păr tuns cu ciobul sau, dimpotrivă, foarte lung, decapotabile și amant mult mai tânăr. Și zbuciumul ăsta al Celeilalte îi aduce o binemeritată liniște.

O privește, cu detașarea omului care a fost deja acolo, cum încearcă să-și ascundă ridurile de pe frunte sub bretoane lungi, ridurile de la gură sub botox, ridurile de la gât sub ghirlande de perle sau eșarfe. O vede cum devine pe rând ușor penibilă, ridicolă, jalnică și, paradoxal, asta nu o întristează deloc. Nici nu o mișcă.

Ba chiar chicotește răutăcios la gândul că, odată bătrână, fosta frumoasă pierde bătălia și cu urâtele tinere. Să fim cinstiți, decât o babă cândva frumoasă, mai bine o domnișorică urâtă! Eee-hee, dacă ar fi știut ea filosofia asta la douăzeci de ani, alte prietene și-ar fi făcut și altfel s-ar fi împărțit bărbații între ele!

Dar se mulțumește și cu ce primește acum. Bătrânețea. Nu ca pe o sentință, ci ca pe un atu. Ați observat că urâții capătă cu timpul un fel de distincție, de noblețe care-i face să pară mai frumoși? Poate că asta e răsplata pentru că primesc senini vârsta care le-a adus avantajul.

Iar în caz că nu devin distinși, nu-i nimic. Rămâne o altă la fel de bună binecuvântare. Nimeni nu observă că a îmbătrânit o urâtă. Doar bătrânețea frumoșilor va fi pentru lume cataclism vizual.

sâmbătă, 10 octombrie 2009

Gânduri de toamnă

Am uneori sufletul plin de fleacuri care-mi vorbesc. Se iscă atunci în mine un fel de vârtej blând care-mi răscolește, ca pe niște fulgi într-un glob-suvenir, gândurile cele mai neașteptate.

Mă gândeam, absentând cumva din realitate, cum ar fi să achiziționez multe mileuri de macrame, model viță de vie, și să le cos unul lângă altul, până fac o draperie de sufragerie neconvențională, cu trenă de struguri, într-o cameră cu pian și scaun balansoar. Aș putea pune draperia asta și la un geam fals, în cramă, dar atunci ar trebui s-o vopsesc, mai mult ca sigur, cu vin roșu, aruncat pe ea la întâmplare, pentru autenticitate.

Ce-ar fi dac-aș avea o bucătărie luminoasă, cu geamuri lungi și perdele scurte, de culoarea untului, ovale, tivite cu volane și prinse-n legători verzi, cu cireșe-n vârf. În geam aș pune o jardinieră cu grâu proaspăt ieșit, un bonsai și o căsuță din fier forjat, cu două păsări în-cântătoare locatare.
Mobila ar fi precis din lemn lăcuit de culoarea vișinii. Aș putea să am, într-un colț, un cufăr pictat, cu cheutoare metalică, pe care să-l țin mereu deschis, ca pe un corn al abundenței din care să curgă laolaltă ceapă de apă, gogoșari, morcovi, gulii, cartofi rozalii.

Cum ar fi, o bucătărie ca o sală de bal, cu lespezi mari sub o masă de rege wiking, solidă, înconjurată de jilțuri generoase și ornată cu panere pline cu fructe și flori de câmp, nelegate-n buchet...
Mă gândeam că s-ar cuveni să stau îmbrăcată într-o rochie modestă, verde crud, cu flori mărunte mov și să fac prăjituri pentru niște copii născuți cu stea în frunte, nu credeți?

Neapărat aș avea și o cămară cu rafturi din lemn și hârtie colorată, prinsă în pioneze, ca să le tivească frumos. Și acolo s-ar alinia, toamnă de toamnă, soldăței din borcane cu tot felul de bunătăți făcute în casă. Dar cel mai important, în cămara asta ar locui, până la sfârșitul lumii, glasul mamei și amintirea bunicilor și bunătatea și farmecul tuturor lucrurilor de odinioară, cărora le suntem adăpost antianatomic. Și, de câte ori aș căuta în cămară după vreun pocal cu piersici dansând goale-n compot, aș da acolo și de mine, și de ei toți și ne-am bucura împreună.

Ce-ar fi să am grămezile mele de frunze în curte, și câinele meu, și tufănelele mele-n grădină, și gutuiul meu, și iubirea, asta neapărat trebuie să fie, mă gândeam...Ce-ar fi?

joi, 1 octombrie 2009

Antreu cu clătite

Pe vremuri, pe când eram oarecum proaspăt venită în București, un domn bine situat, știți voi genul: vilă, Mercedes ultimul tip, afaceri profitabile, m-a invitat la masă.

Prea scoasă prin lume nu eram eu – asta dacă nu punem la socoteală Springtime-ul, terasele din Grozăvești și restaurantul unde și-a făcut nunta o verișoară de-a mea. Dar, fată isteață, pricepeam repede cum se desfășoară lucrurile la orice nivel și, mimetic, mă aduceam la același numitor cu orice interlocutor aș fi avut și orice situație aș fi traversat.

Fusese suficient să văd odată, într-un film, cum o adevărată lady așteptase ca partenerul să îi deschidă portiera ca să coboare din mașină, și nici că am schițat vreun ges, până când nu a dat mercedesistul roată mașinii, să mă poftească afară. Momentul, pare-se, l-a impresionat pe galantul meu însoțitor, care mi-a semnalat că sunt printre puținele fete de vârsta mea, dacă nu singura, care a așteptat elegant, în mașină, să i se deschidă portiera. Muzică pentru urechile mele fragede, vă închipuiți!:)

Cum nu intenționam câtuși de puțin să risipesc o așa de bună primă impresie, mi-am propus să trag cu coada ochiului la partenerul meu și la cei de la mesele învecinate, pentru a le fura know-how-ul, a părea că sunt deprinsă cu obiceiurile lumii bune și a face față momentului, definitiv inaugural, al cinării într-un mezamplas de lux. Doar aveam o aparență de salvat!

Odată ajunși în restaurant, la Velvet dacă nu-mi joacă feste memoria, am fost conduși de un domn în frac la masa ce fusese rezervată. Atmosfera, ce să vă zic, destul de apretată față de Springtime, astfel încât nu-mi era chiar la-ndemână să intru în pielea personajului care nu eram. Dar, nimic nu e prea greu, dacă-ți stabilești un plan de bătaie potrivit! ”Ce face toată lumea o să fac și eu”, mi-am zis. ”Și gata!”

Numai că, vedeți voi, luată de emoțiile începutului, am pierdut o primă ocazie care, întocmai ca-n fotbal, s-a răzbunat. Pe farfuria mea trona o ditamai clătita, răsucită dintr-un șervet prins la mijloc într-un inel auriu. Eleganta cingătoare de metal era formată din mai multe șine, întrerupte în puncte diferite, pe care culisa (după cum aveam să observ un moment mai târziu, când, panicată, dădeam să-i nimeresc cifrul) un trifoi auriu.

Văzând șervetul comeseanului meu odihnindu-i deja peste pantaloni, îl înșfăcasem și eu pe al meu, cu o mișcare precisă, de om care știe exact ce are de făcut. De știut, știam eu unde trebuie să ajungă șervetul, numai că-mi era neclar de ce clătita nu se lăsa eliberată de bunăvoie din chinga aurie.

Ochi în ochi cu însoțitorul meu, zâmbind larg și fals cuvintelor lui, pe care nu le mai ascultam de când mi se împotrivise norocul cel cu patru foi, lăsându-mi mâna stângă, căuș, peste cea dreaptă, poposită, ca-ntr-un gest de nobilă odihnă, pe bucata de material, încercam să dibuiesc ieșirea trifoiului de pe șină.

În deplină discreție, trăgeam de el dreapta, trăgeam stânga, îl împingeam, îl răsuceam...doar-doar i-oi da de leac! Degeaba! Trifoiul culisa până la un punct, de la care nu mai ceda și pace! Șinele acelea aurii, întrerupte din loc în loc, erau mai întortocheate decât labirintul Minotaurului, am conchis și m-am lăsat moale pe spătar, capitulând în fața unei clătite din cârpă albă de damasc.

Și atunci, de parcă mi-ar fi intuit ordaliile la care mă supusese invitându-mă într-un loc atât de simandicos, însoțitorul meu veni să mă salveze cu un gest natural și total lipsit de bravură.

Continuând să vorbească, acesta întinse pur și simplu mâna spre clătita mea și, trăgând-o dintr-o mișcare din inelul auriu, până să-i zic mersi, mi-o așternu în poale. Apoi îmi zâmbi cu subînțeles și comandă pentru amândoi tot felul de mâncăruri cu nume cosmopolit.

Dar nu știu de ce, din seara aceea n-am ținut minte decât clătitele. Atât pe cea de la antreu, cât și pe aceea de la desert.

miercuri, 30 septembrie 2009

De ce n-am ajuns poetă

Prea mult suflet în poeziile tale, mi-a spus Țărlea printr-un nor de Snagov fără. Fii mai actuală!
- Adică cum? l-am întrebat. Poezia nu mai e despre suflet?
Nu și azi. Ești prea clasică.
-O iau ca pe-un compliment.:)
N-o lua! Se cere altceva astazi. Scrie despre lucruri care există, nu despre lucruri abstracte.
- Adică despre ce?
Nu știu, despre metrou, na! Despre orice vrei tu. Scrii poezii prea frumoase. S-a dus vremea lor, gata! Citește-i pe optzeciști și o să înțelegi!

Pe optzeciști nu i-am citit nici de-a dracului! I-am condamnat fără să-i judec, catalogându-i drept o sectă a culturii, care premedita originalitatea. Care-și băga în venă actualitate ca să delireze autentic. Am greșit. A fost protestul meu prostesc de ”ditirambă” a sufletului.

Așa că n-aveam cum să înțeleg nici de ce Făinăreasa primise aplauze în Cenaclul lui Mincu din clădirea învecinată Cișmigiului.
Deși, după discuția țârlească din acea noapte geroasă, aș fi putut intui de ce.

Ei îi creșteau ”claviaturi de mașini de scris din umăr”. Mie nu-mi creștea nimic. Doar mirarea că Făinăreasa -o colegă nostimă, care spunea Medigia în loc de Medgidia și transversa în loc de traversa, care nu ieșea din casă până ce nu-i arăta fața ca un tir de trageri la prima ninsoare, așa de precis trasate, groase și negre erau țintele din jurul ochilor și așa de multă pudră îi zăbovea pe obraji- avea os poetesc, iar eu nu. Apoi s-a stins și mirarea.

Așa s-a întâmplat de n-am ajuns eu poetă. M-am ales doar cu un sertar înțesat cu foi îngălbenite și caiete pe care ar fi timpul să le arunc. Și cu suflet. După unii prea mult. Asta mi-a stricat mie tira cu nemurirea.

marți, 29 septembrie 2009

Sufletul călătorește cu Orient Express

Îmi plac filmele vechi. Pot înțelege de ce-mi plac filmele anilor în care eu aveam 18-20 de ani. Asta pot înțelege. Sau muzica anilor acelora. Dar chiar nu pătrund metempsihotic atracția mea pentru filme ale anilor 30-40, când nici părinții mei nu se născuseră. Sau jazzul cu iz de patefon al lui Billie Holliday, care scoate din mine făptura stranie care nu-s în viața de zi cu zi.

Acordurile acelea galeșe îmi aluneca precum un fermoar, din creștet până-n tâlpi, dezgolindu-mi ipostaze vintage ale sinelui. Poate că e adevărat că viața e o suită de existențe, iar sufletele noastre se reîncarnează la nesfârșit. Și atunci, frânturi dintr-o lume scufundată în inconștient mi se oferă lascive sub muzica fermecată să învie, să trezească, să cheme.

Uneori chiar cred că am trăit mai mult decât îmi pot aduce aminte. Că limbi necunoscute azi mi s-au supus cândva orbește. Că muzica veche de soul sau swing ori jazz îmi reface o antlantidă personală. De care, dacă eu am uitat, simțurile mele nu. Dacă e adevărat, atunci redeschid senzorial o epocă fericită, poate cea mai fericită (apropo, adjectivele care însoțesc fericirea n-ar trebui să aibă grade de comparație!), către care caut, iremediabil atrasă.

De aceea și dorințele mele par să fi căpătat patină.
Și mi-ar plăcea ca iubitul meu să mă surprindă cu două bilete pentru un voiaj cu trenul Orient Express. Să ne cuibărim într-o dimineață răcoroasă, de toamnă, unul într-altul, îmbrăcați frumos, în costume de stofă prețioasă, în vagonul restaurant al celebrului tren și să ne îmbuibăm cu peisaje uluitoare și vin licoros. M-aș simți și mai bine dacă am purta - eu botine cu șiret și tocuri-mosor, capă și voaletă, el pălărie din fetru prietenos și ceas de buzunar.

O singură rugăminte aș avea totuși. În Orient-Express-ul ăsta să nu se întâmple nicio crimă. Alta decât aceea de a se fi sfârșit, la un moment dat, voiajul de poveste.

luni, 7 septembrie 2009

Doi inorogi și-un cal de povară

Libertatea interioara este un bun neprețuit. Când îți pierzi libertatea interioara pierzi, de fapt, bucuria de a trăi. Te descoperi blocat într-o stație prin care trec doar curse expres, pline cu ceilalți. Cei care par să se bucure de tot ce are viața de oferit.

Trebuie să recunosc. Libertatea interioară e ultimul lucru la care mi-aș fi propus să mă gândesc stând la plajă, într-o zi de vară, cu ochii închiși sub o lentilă închisă și sângele zbenguindu-se sub pleoape precum cerneala-n sugativă. Dar s-a-ntâmplat. Un disconfort interior mi-a declanșat cumva avalanșa de pietre filosofale.

De fapt, până de curând, nici n-am știut că există o astfel de libertate. Credeam mai curând în obligația de a te integra armonios cu tot dinadinsul. În simbioza programatică dintre tine și mediul colocatar. În determinarea oricărei libertăți individuale de o necesitate subînțeleasă.
Neștiind că ai libertate interioară nu poți conștientiza că o pierzi.

Prima dată cred că mi-am pierdut libertatea interioară când am decis că sunt pudică. Pudoarea este o barieră nemiloasă în calea fericirii. Este aproape un zid de apărare de care bucuriei fruste îi este imposibil să treacă. Și intimitatea are -ar trebui să aibă- bucuria ei plurală, sălbatică, de neînțeles. Doi armăsari alergând liberi pe un câmp verde, n-ar trebui vreodată asemuiți cu un cal care-și mănâncă în grajd fânul lui. Ca și cum râul de munte ar putea curge vreodată la fel ca apa rece de robinet. Ori de parcă măreția ar avea de-a face cu utilitatea mai mult decât au doi inorogi de-a face cu un cal de povară.

Mi-am mai pierdut libertatea interioară și atunci când am căutat să omagiez voința celorlalți. Să-i mulțumesc. Să nu-i deranjez (Observați că în chestiunea asta, deși mereu ceilalți sunt implicați, de fiecare dată tu ești cel exclus?) .

O mie de obstacole în calea fericirii noastre și totuși, un singur pas de făcut. Peste noi. M-am gândit de multe ori dacă aș avea curajul să trăiesc fie și 24 de ore fără toate aceste bariere, ridicate de mine sau de alții. Dacă aș avea măcar o zi întreagă puterea să-mi înfrunt ființa indolentă și să-mi provoc reacția neașteptată, egoistă ca un act de caritate făcut public.

Poate că nu ar fi rău, ca terapie, o zi pe an să facem exact ce avem chef. Fără ezitari care nu sunt, de fapt, ale noastre, fără ceilalți și părerea lor...vitală pentru noi, în restul timpului. O zi în care să pornim cu toată viteza, ca s-ajungem la noi înaintea prejudecăților.

duminică, 6 septembrie 2009

C O R N E L I A : )

Eram la plajă în Antalya. Și cum mă uitam eu pe cer și consortul în fundul șepcii de căpitan care îi străjuia fața întinsă, chipurile, la soare, numai ce descifrez printre gene și pupile micșorate de căldură o adunătură românească de litere. C O R N E L I A, scria tocmai acolo sus, în înaltul cerului, pe panza unei parașute galbene, decorate cu un emoticon zâmbăreț.

Și după ce-am chicotit și m-am minunat, m-am întrebat dacă nu cumva ideea genială i-o fi aparținut vreunui fost iubit, răzbunător, al doamnei. Pentru că eu, din acea zi, de câte ori vedeam nostima arătare deasupra Mediteranei, de-atâtea ori exclamam: ”Uite-o pe parașuta de Cornelia!”

luni, 17 august 2009

Metastazele indiferenței sociale

Am văzut astăzi documentarul Șocanta Franță. Nu avea regizor, nici premii luate pe la festivaluri. Era doar realitate crudă surprinsă de ochiul rece al tehnicii, acolo unde ochiul cald al omului stătuse strâns închis, de teamă.

Am găsit această mărturie video cutremurătoare, dezolantă, revoltătoare la fotozaharia care a preluat-o de la soirs.
E despre semnalmentele unei lumi bolnave de frică. Ale unei umanități decrepite. Ale unei societăți care moare-n chinurile metastazante ale indiferenței generalizate.

Instinctul de conservare al individului uman nu se mai închină niciunei valori care să-l deosebească de animal. Lumea oamenilor se descompune în foamea și frica primordiale. Nu ne rămâne decât să ne mâncăm între noi și apoi să ridicăm din umeri precum șoferul din imagine: ”Ce-aș fi putut face?!?”.

miercuri, 12 august 2009

Info

Îmi cer scuze tuturor prietenilor cunoscuți și necunoscuți ai acestui blog pentru neplăcerile cauzate. Dar am fost nevoită să activez moderarea comentariilor.
Cu timpul o să ne obișnuim. (nici mie nu-mi place) :)

Innuenda

duminică, 9 august 2009

Anarhiile unei duminici foarte personale

N-am să-nțeleg niciodată de ce a trebuit să treacă atâta până să realizez: am nevoie urgent de un program de făcut viața frumoasă!

Am dezertat în trăitul aproximativ, completând doar câmpurile lui obligatorii: serviciul, gospodăria, igiena, hrana, restul fleacurilor capitale. Dar am încă în mine o parte care nu s-a bucurat. O parte care nu a râs din tot sufletul. O bucată pe care nu o mai pot împăca nicicum și care-și cere, în sfârșit, tainul.

Degeaba i-am proiectat planurile mele de viață pe timp mediu și lung! Nu a interesat-o nici succesul în carieră, nici maternitatea. A vrut să-și recupereze aici și acum elanul vital. Să-și primească până la ultima emoție netrăită din cauze de calamitate minoră, ca ”deadline”-urile sau ”targeturile”, termenele și scopul social.

A vrut frumosul așa cum vine de la natură. Bucuria lui simplă. Fericirea. A hotărât să uite pentru totdeauna de stridențe. Și s-a gândit că e o mare tâmpenie să-i lași pe alții să-ți normeze viața și să-ți aleagă măsura. Și-a amintit de toți șefii care i-au pontat talentul, timpul și strălucirea și aproape a bătut din picior când a strigat: Gata! Până aici!

Am fost la un pas de a lăsa această bucată a mea să preia conducerea. De a-i face nebunește pe plac, închizându-mi în debara ticuri vitale precum: politețea, plata dărilor către stat și încuiatul ușilor. O stare de neatârnare câștiga dintr-o dată tot teritoriul acela, obișnuit să fie aservit.

Dar m-am trezit, așa cum se întâmplă când te apuci să demontezi lucruri cu mecanisme necunoscute, m-am trezit cu toate acele piese mici, pe care habar n-aveam cum să le asamblez la loc. Erau acolo timpul liber -cu care nu mai știam ce să fac, erau iubirea de sine și inițiativa, erau curajul, încrederea și, în general, cam toate acele rotițe care-mi învârtiseră cândva lumea, acum descompletată.

Mi-am dat, atunci, seama că lucrurile simple sunt cele mai complicate din lume și mi-am promis să le învăț pe de rost drumul, ca să ajung la ele și cu ochii închiși și cu mâinile legate.

sâmbătă, 1 august 2009

No comment (III)- Și curvele vor iubire

Apoi, e doar o chestiune de timp până să se instaureze dihonia aducătoare de marasm conjugal și divorț. Dacă lucrurile se vor mișca mai greu, pentru potențare, ar putea trece la pasul următor. Ar merge la trâmbița instituției, pentru o confidență totală, cu nume, adresă de cotețo d’amore și detalii nesolicitate despre fanteziile lui, iubire împărtășită, promisiuni de căsătorie și altele...

Din păcate, de multe ori le-a mers coțofenelor! Planurile le-au ieșit și nătărăul a divorțat și le-a luat.
Din fericire, nimic nu rămâne neplătit pe lumea asta!
Statistic, ele vor fi următoarele înșelate și părăsite. Și curvele suportă greu trădarea. Când e a altora. Pentru că, vezi tu, au și curvele demnitatea lor și dreptul lor la imagine. La imaginea lor despre sine. Dacă le-ai fi confruntat, ți-ar fi spus că ele nu au făcut decât să fie binevoitoare, frumoase și aranjate, în timp ce pe tine curgeau nervii, țoalele șleampăte și șuncile în plus. Dacă bărbatul tău le-a intrat în pat, a fost pentru că a insistat el, până le-a prins vulnerabile. Dacă nu, a fost pentru că ele nu l-au vrut. Pentru că, vezi bine, nu există bărbat care să nu le fi râvnit, ci doar bărbați pe care ele i-au refuzat.

Cam așa stă treaba cu damele de escortă profesională.
Dar mai există o categorie, la fel de periculoasă :curvele-tovarăș.
Virtutea, vă spun, are cumpărat spațiu publicitar pe viață pe gura acestor mironosițe!
Categoria aceasta afirmă, poate chiar crede, că disprețuiește curvele și ideea de trădare. Are un mod parșiv de a face să se întâmple lucrurile, ca să iasă ele cu conștiința neșifonată. Exact ca-n bancul cu: ”dacă stau zice că-s curvă, dacă plec zice că-s proastă, așa că mai bine mă împiedic”.
Carevasăzică, nu spune pe șleau ce vrea. Ah, nuuu. Nu ea! Nu curva-tovarăș!

Ea va veni cu texte amuzante și filosofii de almanah, cu ajutor nesperat și telefoane dese de ce mai faci, cu merdenele calde și hai la o cafea, cu jocuri pe calculator și dă-mi și mie cartea/CD-ul ăla, cu povești despre sora ei mai mică ori mama ei despotică. Dar mai ales, va veni să-i spună ce multe are ea de învățat de la el. Cât de prompt a ajutat-o el de câte ori a avut ea nevoie. Ce aproape sufletește se simte de prietenul-bun-de-el!

Oh, nu, sigur că atunci când îl privește îndelung nu e decât un îndelung semn de prețuire. Dacă-i susține privirea, nu e, cum ai crede, pentru că s-ar tăvăli ca o cățea în călduri cu el, ci fiindcă vrea să-i pătrundă adâncimea gândurilor. Să intre împreună în profunzimea lucrurilor, poate în zen, poate-n nirvana, pentru că, vezi tu, el este special... Cum ea nu a mai întâlnit.

Dar nu vă gândiți la prostii!Ea e doar camaradă, fată de gașcă, o persoană onestă, amică fără frontiere. Nu are alte scopuri decât, eventual, să demonstreze cât e de posibilă și benignă tovărășia bărbat-femeie. Dacă a părut că împinge limitele, a fost doar ca să forțeze demonstrația.

De pildă, atunci când i s-a stricat fermoarul de la prohabul blugilor cu talie joasă, a apelat la el să i-l repare doar pentru că știa sigur că el nu o poate privi altfel decât ca pe o soră.
Ori în după-amiaza aceea, când a insistat să meargă cu ea la cumpărături, ca să o ajute să-și aleagă o lenjerie intimă atât de sexi încât niciun bărbat să nu-i reziste, a făcut-o pentru că sunt atât de buni prieteni, că își împărtășesc orice.
Sau în ziua când i s-a aruncat la piept, izbucnind în lacrimi și povestindu-i ce calvar trăiește ea în fiecare zi cu iubitul/soțul ei, care nu o mai bagă-n seamă, nu o mai vede ca pe o femeie și vine noaptea târziu acasă, nu voia decât un umăr de prieten pe care să plângă.

De unde să fi știut ea ce avea să urmeze?! A fost doar o scânteie spontană care a aprins totul, o pâlpâire de căldură umană scăpată de sub control, o formă neconvențională de alinare emoțională a prietenului aflat în suferință, a femeii bune abandonate. Un fel de a-i spune: ”uite, atât de mult ai merita tu!”

E drept, când s-a trezit dimineața, fumând în pat, lângă el, țigara de după, s-a gândit că nu e normal ce s-a-ntâmplat. Și tocmai de aceea, din dimineața cu pricina nu i-a mai răspuns la niciun telefon. I-a lăsat doar un bilet în ștergătorul de parbriz. Un bilet scris cu ruj, că nu găsise niciun pix în poșetă, în care-i spunea sec și tranșant că ea urăște ideea de amantlâc și că are nevoie de timp să digere întâmplarea. De unde să fi știut că el o să reacționeze intempestiv, că o să divorțeze și o să-i ceară să-l primească înapoi, pentru totdeauna?! Așa a fost să fie! E o poveste atipică de iubire, nimic mai mult.

Nu știu, dacă povestea curvelor ar continua, probabil că ar fi o sagă, un roman fluviu, o istorie-ntreagă. Poate că am sfârși prin a le înțelege, prin a ne atașa, prin a le apăra. Nu vreau să se întâmple asta, pentru că, vedeți voi, sunt și eu un soi de curvă. Doar că piața unde-mi fac veacul nu-i o Place Pigale, ci, mai curând, o Piață a Bastiliei în care mi-am instalat ghilotina. Și-mi place să văd cum se adună aici mulțimea însetată de moralitate.

vineri, 31 iulie 2009

No comment (II)- Despre curve și nătărăii lor

Vineri noaptea. Alerg mașina pe străzile unui oraș paralizat. Pe Pache, prostituatele au ieșit la produs în rochii de seară. Lumea lor încape în unghiul deschis între piciorul cu care stau pe stradă și cel rămas pe trotuar. Ar trebui să primească spor de lucru în condiții grele, fetele astea. Aerul și-a ținut respirația încă de dimineață, iar la ora asta și-a dat deja suflul și ultima adiere. Trebuie că-i greu să faci muncă fizică pe așa o vreme.

Mă cutremură curvele. Nu astea inofensive, care vând plăceri la colț de stradă. Astea-s doar biete vânzătoare ambulante de carne. Ceea ce mă sperie pe mine nu e trupul cu ușă batantă, ci sufletul care locuiește-n pustie. Suflet ca al jartelelor, cutrelor, janghinelelor, rapandulelor, matracucilor, petardelor, coțohârlelor și mironosițelor. Astea au sâmburele otrăvit!

Sunt progeniturile iadului, nu am nici cea mai mică îndoială! Din stirpea celor pentru care n-ar fi suficient că s-ar băga în așternuturi cu bărbatul tău, ci ar vrea să-ți aibă și capul trofeu pe peretele de deasupra patului. Da, sunt atente la detalii curvele! Și au întotdeauna un plan. Exact ca-n telenovelele care-s pline de ele. Iar viața, ce să mai spun: bate la greu filmul!

Mă dezgustă curvele. Și totuși nu mă pot opri să nu mă apropii de ele. Nu vă gândiți la fascinație, nici măcar la atracția răului, nu e cazul! E pură curiozitate științifică. De helmintolog. Și, apoi, ca să deosebești binele de rău, trebuie să le cunoști pe amândouă.

Am studiat curvele suficient cât să identific repetitivitatea unui tipar. Dar nu îndeajuns cât să le pătrund unicitatea, cât să anticipez ieșirea din rând a perfidiei duse la extrem, a meschinăriei coborâte la adâncimi de specie. Păruse chiar amuzant, o vreme, să cred că le deconspirasem și să-mi flutur axiomatic steagul pe reduta lor. ”Curvele sunt mâțe”, spuneam fără să clipesc, mai sigură decât Arhimede. Dar, încrucișări neașteptate cu javre, scorpioni, măgărițe, tarantule sau șerpi m-au surprins, așa că a trebuit să recunosc: nu te poți baza numai pe intuiție în preajma lor, nici doar pe observație. E nevoie și de asocieri, de logică, de raționament!

Să luăm un exemplu la întâmplare. Coțohârla de birou.
Să spunem că soțul tău este director și, ca orice director, are subalterne. Cum identifici cutra? Păi, se poate ca atunci când îți suni soțul în timpul programului, să-ți răspundă o voce blondă la telefonul lui personal, oferindu-se să-ți preia mesajul. Nimic anormal până aici. Ei, dar dacă vocea face exces de o amabilă deferență, spunându-ți că de mult voia să te cunoască, așa de minunate lucruri a auzit despre tine, atunci e cazul să intri în alertă, doar nu o să permiți să-ți fie inteligența subestimată și vigilența păcălită de un truc vechi de când lumea!?

”Și cam când ai auzit, drăguță, lucrurile alea: înainte sau după?” îți va veni s-o-ntrebi sarcastic pe coțohârlă, dar nu o vei face, pentru că tu ești o doamnă. Așa că vei închide telefonul, cu eleganță și te vei mulțumi cu ce ai. Cu un ghimpe înfipt în inimă, un gust amar și o pistă pe care să mergi până afli adevărul, oricare ar fi el.

Ipoteza de lucru e relativ simplă. Nu trebuie decât să fii un pic atentă. There are signs everywhere! De pildă el, ar putea să rostească mai des numele unei singure angajate: icsuleasca a făcut, icsuleasca a dres, o s-o rog pe icsuleasca să, era icsuleasca și...Îți va fi clar că vocea blondă de la telefon ar putea fi, deci, a icsuleascăi.
Dar, vezi bine, ar rămâne totuși îndoiala. Nu pentru mult timp. Căci icsuleasca va avea grijă să îți furnizeze certitudini . Va începe să bată la rândul ei toba. Va vrea să grăbească lucrurile.

Așa că, îi va amprenta nătărăului, cu intenție și, desigur, ruj, gulerul cămășii. Ba dacă e foarte determinată, va lăsa o urmă a gurii ei vopsite și-n zona nasturelui de lângă curea. Îi va planta fire de păr pe haină sau cămașă, depinde de culoarea lor și a părului ei: e nevoie de contrast aici, pentru proliferarea rapidă a evidenței! Se va da cu un kil de parfum exact înainte de a se întâlni cu el, ca să-i contamineze țesăturile, ba poate-i va scăpa un puf-doi și direct pe haină, când nu va fi atent. Apoi...

(va urma)

joi, 30 iulie 2009

No comment (I)- Șulfele

Lucrurile stau așa. I-am mărturisit unui prieten că am sub teasc un articol despre curve. Nu l-ai terminat, se mira deunăzi? Nu l-am terminat.
Să nu vă minuneze, trebșoara asta! Materialul este, practic, inepuizabil. Vorba lu Napoleon: nici pentru mama nu garantez!

Așadar, curve ca la balamuc. Unde-ntorci capul: îți rânjește una cu ochii mijiți. Și nu vă gudurați! Mijiți nu vine de la nimic. În textul ăsta o să fie un cuvânt singur pe lume. Doar curvelor o să-mi fac pomana să le găsesc o familie de cuvinte... Pentru că, na, zilele astea am inimă bună. O să le-ncuscresc, deci, pe curve cu șulfele.
Unele ies lipsă la inventar cu morala, celelalte cu caracterul. Unele se lasă lucrate, celelalte te lucrează pe la spate. Ce mai, miros un prieteșug cinstit aici!

Și dacă veni vorba de cinste, să mă confesez! Obișnuiam să cred că mie-mi place omul-om și curva-curvă. M-am râzgândit. Am descoperit că intelectul meu are o apăsătoare stare de disconfort în prezența definițiilor simple, a caracterizărilor clare. Mai ales când vin de la persoana din fața mea și se referă tot la ea. Ca s-o zic pe a’ dreaptă, mă scot din minți lăudăroșii și derivatele lor, afirmatorii!

Mă’ dă-l dreacu’ de copac dacă te apuci să-mi spui că este verde, dă-o-ncolo de apă dacă susură și ducă-se de unde-a venit de calitate, dacă ți-o strigi în gura mare!

Pe scurt, nu-mi plac cei care insistă să-ți spună poanta dinainte. Aceia care stabilesc ei de la început ierarhiile, decorul și locul fiecăruia în el. Cei care, în loc să te lase să-i descoperi, să-i cunoști, să-i caracterizezi, eventual să-i admiri, îți spun din capul locului: ”ăă, măi, eu sunt o persoană foarte inteligentă, am un simț al umorului înnăscut, sunt elită, tăticu, fac knock-out vulgul cât ai zice fâs, sunt sufletist, cum să îți spun, dau cămașa de pe mine de bun, ah și, trebuie să mă repet de data asta: sunt frumos, mă’, ăsta-i cusurul meu, de asta nu mă agreează nimeni, da’ măcar mă țin verde, nu-mi dă nimeni vârsta reală”!!

Știi ceva, îmi vine să le zic ăstora vreo două, mai scutește-mă de autosatisfacerea asta cu public în sală! Și eu cine ar trebui să fiu la faza asta? Ăla care aplaudă în timp ce-i curge scuipat din gură?

Aceeași categorie gafează, mă întreb dacă nu cumva e premeditarea la mijloc, și-i spune șchiopului povești cu handicapați odioși, celui atins de calviție, bancuri cu Cojac, sterpei îi povestește despre bucuriile maternității, săracului îi vorbește despre bursa de valori și familiei spânzuratului de funie.
Păi nu ziceai, bre, că ești inteligent? Inteligentule!

Mulțumesc, da’ dacă te-ai pus în loja aia doar ca să-mi scuipi semințe în cap de la balcon, o să mă scuzi dacă nu o să stau cu gura deschisă între timp.

Nu, pe bune, acum! Nu-i enervant ce vă povestesc eu aici?!
Și unde mai pui că mai urmează.

miercuri, 8 iulie 2009

Poezie pe un colț de lume

Mi s-a părut într-o zi că te zăresc. Erai așa și pe dincolo. Un colț al cămășii tale albe rânjea zeflemitor la rochia mea de casă. Așa ca m-am ascuns iar după zid.
Când m-ai strigat, mai târziu, era deja vară. Aproape că începuseră să miroasă a dulceață trandafirii din tapet. Ți-am pus în palmă o cafea neagră și un cub de zahăr alb și am privit prin tine până hăt, dincolo. Știi tu.
Mi-amintesc că te-ai ridicat întinzându-te ca după somn. Mi-ai luat mâna și i-ai trecut cu buzele podul din palmă. Și cum îți sprijineai pleoapele de sus de genele de jos am crezut că ai obosit să fii complicat...
Apoi nu mai știu. În spatele casei se auzeau câinii lătrând și nu mă gândeam decât că o să mai latre o vreme. Așa latră ei după străini.


A case of you
Asculta mai multe audio Muzica

duminică, 28 iunie 2009

Flirtwood Mac

Doamna x: (ușor obraznică, zâmbind cu subînțeles) Domnule profesor, îmi stă pe suflet o întrebare, pot să v-o pun?
Domnul y: (fumând afectat, absent de la sens) Te rog!
Doamna x: (și mai hotărâtă)De ce sunteți așa distant?
Domnul y: (cumva uimit)Distant?! În ce sens?
Doamna x: (condescendentă)Păi, e sens unic. În sensul că nu sunteți apropiat.
Domnul y: (brusc interesat)Depinde ce înțelegeți prin apropiat. Dar nu cred că-s distant.
Doamna x: (lăsând garda jos)Nu sunteți?! În fine, de la mine așa se vede. Mi-ar plăcea să fim mai apropiați.
Domnul y: (degajat, cocoșistic)Înțeleg. Și...cam cât de apropiați ar fi tocmai bine?
Doamna x: (ca și când n-ar fi observat)...De un an aveți aceeași grupă de studenți și nu știți nici până acum cum ne cheamă.
Domnul y: (zâmbind ușor insinuant) Păi...doamna x, nu?!
Doamna x: (aparent inofensivă)Nu, doamna x este mama mea. Ca să ne diferențiem avem numele de botez. (plusând arogantă) Mă simt, totuși, măgulită că i-ați alocat familiei mele spațiu în memoria dumneavoastră.
Domnul y: (curtenitor)Bine, o să mă străduiesc să rețin cum vă cheamă pe fiecare; mulțumită, doamna x?
Doamna x: (marșând)Mulțumită, dar nu și satisfăcută, domnule y.
Domnul y: (uitându-se lung, jumate surprins, jumate pregătit) Hmm...
Doamna x: (scrutându-l provocator)Primul lucru care mi-a plăcut la dumneavoastră e că priviți în ochi. E semn de franchețe. Tot franc vă spun că nu va cânta cocoșul de trei ori și veți uita numele meu după ce nu vă voi mai fi studentă.
Domnul y: (șăgalnic)Credeți?!
Doamna x: (cu un aer indiferent)Da. Ieri, pe hol, vorbeam la mobil. Ați trecut pe lângă mine cu ochii în direcția opusă, deși nu mai era nimeni pe o rază de 100 m. Ostentativ. Am înțeles că-mi făceați o declarație de intenții.
Domnul y: (aproape flirtând)Și cam ce intenție declaram?
Doamna x(cu aerul că-i e totuna): Intenția de a nu avea nicio intenție. Indiferența. Credeam că jucăm tenis și m-am trezit jucând squash. M-ați expulzat prin dezinteres în statutul de non-cunoștință, la care nu aspiram.
Domnul y: (nerăbdător)Și la ce statut aspirați?
Doamna x: (zâmbind, țintuindu-l cu privirea)La întrebarea asta nu o să vă răspund.
Domnul y: (provocator)De ce?
Doamna x: (cu aplomb)Pentru că v-am răspuns deja! Printre rânduri.
Domnul y: (mustăcind încântat) Da? Înseamnă că n-am înțeles nimic.
Doamna x: (râzând cu capul pe spate) Putem să o luăm de la capăt...

miercuri, 24 iunie 2009

Despre neînțeleși, bineînțeles!

De câte ori nu ne-am gratulat sinele sau alteritatea cu sublimul epitet ”neînțeles”?!
De câte ori nu am construit temperamente de săpun pe care am alunecat spre interpretări mai curate și mai uscate ale inșilor retrași într-o diferență vizibilă față de restul lumii, ale oamenilor cu dramă, îngenunchiați de o soartă mereu nedreaptă?!
Și totuși, s-o spunem franc, fie că suntem noi cei căzuți, fie că sunt alții: nu există neînțeleși, ci doar niște deplorabili neadaptați!

Fără facultatea de a îndrăzni suntem reduși la neant.
Niște particule ezitante, incapabile să se așeze într-o structură. Ca pietonii care, pendulând între a trece sau a nu trece, își întâlnesc moartea pe zebră, la intersecția cu hotărârea șoferului.

Șovăiala noastră, altfel umană, aduce cu la fel de omenescul scărpinat în ureche al unui toreador căutat de coarnele unui taur. Ghinionul nu este altceva decât o problemă de viață și de moarte nerezolvată la timp. Sau, dacă vreți, secunda cu care rămâne în urmă sau o ia înainte ceasul unei bombe. Sincronizarea cu ireparabilul.

Iar noi, intuind toate astea, prelungim totuși agonia neadaptaților, oferindu-le drogul letal al înțelegerii. Ceea ce ar trebui să facem este tocmai să le închidem în nas ușa toleranței. Să-i învățăm, indirect, că secretul celor care reușesc este că nu așteaptă cuminți pe la cozi. Pentru că răbdarea lor nu este decât un răgaz precis între două încărcări ale puștii. Iar glonțul lor, când pleacă, nu se întoarce decât cu trofee. Pentru că ei nu-și pierd timpul să afle dacă au dreptul, ei își iau dreptul. Pentru că nu-s preocupați de merit, ci de izbândă, în timp ce meritorii plângăcioși stau pe margine și jelesc nedreptăți universale.

Cred că principala meteahnă a civilizației creștine este larghețea cu care croiește pături pentru mameluci, invocând toleranța ca precedent divin. În ciuda faptului că, întru corecția ei, realitatea ne dă brânci și ghionturi, doar-doar ne-om dumiri că oriunde s-ar face pariurile, pentru ca cineva să câștige, altcineva trebuie să piardă. E-n firea lucrurilor.

Natura nu dă timp de gândire, de aceea și funcționează perfect. Fiecare secundă e programată să ți se întâmple sau să-ți explodeze în față. Iar arbitrarul nu este altceva decât o întârziere a reacției personale.

vineri, 19 iunie 2009

Homo stranius

Hai să fim intimi! Uite, tu mi-ai spune de ce ai părăsit-o, iar eu de ce îl înșel. Bat pariu că niciunul nici celălalt habar nu avem. Asta nu ne-ar împiedica, desigur, să încropim niște note explicative prețioase. Puțină filosofie, puțină dramă, puțin fariseism. Ne-am liniști pentru încă o noapte conștiințele gravide de sensuri contrarii.

Ai putea totuși să mai torni în pahare. Presimt că limba mea ar deveni dintr-o dată mult mai puțin ezitantă, cum și a ta, dispusă la orice. Și printre multe alte fleacuri, menite să ne dezarmeze instinctul de apărare, despre cum eram noi mici și cât tâmpește televizorul și de ce nu mai mergem la vot, ți-aș spune câteva secrete din viața mea, din cauza cărora mâine, când mă voi trezi, voi voma grijă și păreri de rău întreite cu fiere.

Cum ce secrete? De pildă ăla că mi-am început viața sexuală cu Ronsard, poetul. A fost blind date, desigur. E drept că pe coperta cărții era zgâriat cu penița un portret, dar nu într-atât de fidel încât să-mi dau seama cum arată sau dacă mi-ar plăcea. Oricum, mai mult ca sigur ochii îi erau închiși și buzele întredeschise în clipa aceea când, sub puterea cuvintelor lui păcătoase, care-mi hipnotizaseră degetele, am explodat de-atâta închipuire. Ah, ce senzație plăcută, pierderea inocenței!...

- Dar de ce-mi faci semne cu piciorul pe sub masă? Cum?! Am spus toate lucrurile astea cu voce tare?!? Uite, vezi, așa ne smintește ploaia și vinul roșu! Slavă Domnului că s-au terminat!

sâmbătă, 13 iunie 2009

Servus la cel mai bun prieten

Cel mai bun prieten este o himeră. Te rog să mă crezi. E fantoma unor dorințe egocentriste. Absurde. Este jucăria unui om mare. Pe cine vei întreba de ce acela și nu altul e cel mai bun prieten al lui, îți va spune fără să ezite: ”pentru că la orice oră din zi și din noapte aș suna la el spunându-i că am o problemă, el ar alerga să mă ajute. Știu sigur că m-aș putea baza pe el pentru orice.”

Așadar, se califică acela care slujește mai bine. Care servește fără crâcnire, la orice oră. Carevasăzică, cel mai bun prieten este, prin definiție, un fel de argat fără simbrie.

Poate de aceea nu mi-a fost dat să aud că cel mai bun prieten al cuiva este omul care a știut să îi dea sfaturi potrivite. Ori acela care a avut, de fiecare dată, răbdarea să-l asculte și intenția să-l înțeleagă. Nu. Asta, se pare, nu va fi niciodată îndeajuns.
Dacă nu ți-a umplut frigiderul cu bere când ai fost părăsit de iubită, sau nu ți-a găsit rapid o slujbă când ai fost dat afară, ori nu și-a scos repede portofelul când i-ai sugerat că ai rămas fără bani, degeaba! Orice altceva ar fi făcut pentru tine, nu contează. Doar se știe: credităm faptele, nu vorbele!

Și totuși, dacă nu e un om al faptelor? Dacă prezența lui îți schimbă subtil și pentru totdeauna viața, făcându-te să evoluezi, să te dezbraci, ca de-o piele de șarpe, de tare moștenite cine-știe-de-unde? Dacă te face să înțelegi pentru prima dată ce ai de făcut, ori te ajută să prețuiești ceea ce ai? Dacă te învață să spui ”nu” acelora cărora le-ai greșit spunându-le ”da” ori, poate, să treci peste orice ai fi crezut că te ține în loc?
Nu-mi răspunde! Sunt întrebări retorice, care se nasc din răspunsuri știute, dar nerostite.

Oricum, eu tot o să cred că o grămadă de cei-mai-buni-prieteni au pierdut în luptă nedreaptă cu niște lichele. Care poate au gândit: ”las că mă duc eu azi, că mâine vine el de două ori.” Care te-au împresurat cu favoruri nesolicitate și și-au făcut plan de recuperare cu dobândă. Care te-au lăudat neobosit, nu te-au contrazis niciodată și ți-au luat apărarea de câte ori nu ai avut dreptate, ca să se ducă apoi acasă și să te critice în absență, cu apropiații lor de sânge, neștiuți decât de Dumnezeu. Care după ce l-au memorat, au mestecat și înghițit bilețelul cu motto-ul lor preferat pentru prieteni:”pupă-i în bot și papă-le tot!”

Cred că nu există cel-mai-bun-prieten. Pentru că dacă ar exista, lumea ar trebui să se-mpartă cu soț. Or mie îmi dă cu rest, de fiecare dată.

vineri, 5 iunie 2009

Discovery personal chanel

Mă fascinează visele. Broderia lor de real și ireal, de lucruri la care te-ai gândit și lucruri care nu ți-ar fi trecut niciodată prin cap, de dorințe și angoase. Nu cred că este vorba numai despre subconștient, nici numai despre inconștient. Cred că am descoperit în creierul uman primul mare dadaist. Și ultimul.

vineri, 29 mai 2009

Timpul potrivit pentru Tanti Nona

”Pe om nu-l cunoști nici într-o viață”, spuse femeia cu amărăciune. ”Am 25 de ani de căsătorie, domnișoară, 15 ani am stat în casă cu bărbatul meu și 10 cu bărbatul vecinei și eu nu am văzut că nu-i același om lângă mine”.
Dădui din cap, a bun înțeles, fără să spun nimic. Ce-aș fi putut înțelege?!

Pe soțul femeii îl văzusem deseori, când veneam la probe. Un bărbat timid, cu mult bun simț, care se descălța în holul de la intrare și apoi, după ce saluta ca și cum și-ar fi cerut scuze că locuia în propria lui casă, se retrăgea în vârful șosetelor sale albe ca neaua, într-unul din dormitoare.

Îi cunoșteam de mult. Tanti Nona era croitoreasa la care, pe vremea lui Ceaușescu, dădeam de la perdele la lenjerii de pat și de la fuste la rochii de casă, tot felul de metraje, la cusut. Oameni așezați. Ea mărunțică, rotunjoară, cu pielicica rozalie, ca de purcel și niște picioare mici, de cuconiță de pe vremuri, curată, harnică, mă rog, o femeie obișnuită. El urâțel, cu constituție de tebecist, concav, de te mirai cum de ieșise dintr-un așa bărbat ditamai zdrahonul de băiat, frumos coz și înalt ca garda președintelui.

Expresii de genul ”pe om nu-l cunoști nici într-o viață” mai auzisem eu, dar de fiecare dată zâmbeam ca în fața unei exagerări, tacit admise în numele ideii din spate. Era o logică de tip reducere la absurd. O hiperbolă de dragul demonstrației, credeam. Mi se părea cumva imposibil să nu poți cunoaște pe cineva. Asta ar fi însemnat că facem alegeri aleatorii sau că viața e locul ironiei amare. Or nu puteam accepta asta.

Cu timpul, însă, aveam să realizez că o grămadă de convingeri ”de tinerețe” ale mele urcaseră Golgota îndoielii în anii ce le-au urmat. Orice aș fi crezut la un moment dat, în timp s-a schimbat, s-a nuanțat sau s-a ascuns înțelegerii mele mature.

Nu știu, poate o atare înțelegere își începuse cristalizarea în chiar acea zi, în care Tanti Nona mi-a deschis ușa, cu lacrimi în ochi și mi-a mărturisit că bărbatul ei se mutase la o vecină de la blocul din față, cu care trăia, pare-se de 10 ani. Femeia nu știuse nimic despre pârdalnica de ibovnică până nu a găsit în cutia poștală scrisoarea lui. Din senin îi spunea că îi lasă tot și-i cerea să-l ierte că n-a avut curajul să-i spună altfel.

Matracuca de vecină, era cu numai 5 ani mai mare decât fiul oamenilor. O fâță încă tinerică, fără prea multă carte și pusă pe căpătuială cu oricine ar fi fost dispus să o întrețină.
Pe croitoreasa mea cel mai mult o durea faptul că nu-și dăduse ea seama de atâta vreme că bărbatul ei are pe cineva. ”Vai și-amar, se lamenta ea, să te ferească Dumnezeu de omul ascuns! Că năprasnică-i lovitura la care nu te-aștepți!”

Din păcate Tanti Nona avea ceva dreptate. Oamenii se schimbă. Iar lumea nu e decât o sursă de infinite posibilități pe care fiecare le descoperă la timpul potrivit pentru el, dar care pe ceilalți îi ia veșnic pe nepregătite.
Bărbatul i s-a întors acasă, spășit, după câteva săptămâni. Ea l-a primit și a spălat, probabil, în continuare, șosetele lui albe.

Timpul potrivit nu venise pentru Tanti Nona, se pare. Dar pe mine tot m-a luat pe nepregătite.

miercuri, 27 mai 2009

O lume de excepții

Pe când locuiam în căminele studențești din Grozăvești, am descoperit și eu roata sau, dacă vreți, focul. Am descoperit că oamenii se cred excepții, speciali, diferiți. Nu există generalizare negativă care să-i înghită, cum nu există excepție proastă care să-i individualizeze. Orice e de rău nu se referă și la ei.

Aveam pe atunci, în anii studenției, obiceiul să-mi cer dreptul la intimitatea camerei mele, lăsând un bilet atârnat de mânerul exterior al ușii: ”Nu am chef de nimeni. Nu deranjați sub niciun motiv!”. Ce se întâmpla când prietenii mei dădeau cu ochii de bilet? Ei bine începeau să bată la ușă, spunându-și conspirativ numele. ”Vio, deschide, sunt EU!”

Inițial am zâmbit la primul glăscior care încerca să-mi spargă bariera de însingurare cu unicitatea domniei sale. Omul nu credea că biletul se referă și la el. Văzând că nu răspund, încerca ușa, apoi spunea și mai tare, convins, pesemne, că nu fusese auzit din prima când își rostise numele: ”EU sunt, deschide!”
După care îi auzeam papucii- căci căminiștii erau o comunitate de papucari- îndepărtându-se nesiguri, dezorientați, poate chiar frustrați.

Dar nu trecea mult și o nouă excepție apărea, bătând îndelung și discret sau, dimpotrivă, scurt și cuprinzător, punctându-și numele ori cadențând cu ciocănelul degetului arătător vreo melodie care să le poarte către inima mea împietrită mesajul de ”Eu sunt! Nu ăia la care se referă biletul tău.”

Recunosc, de cele mai multe ori sfârșeam prin a izbucni în râs și a le deschide, pentru că erau atât de mulți și reacția lor la bilet era atât de asemănătoare, încât îmi dezamorsau orice nevoie de a ignora draga lor de convingere că ei și numai ei erau exonerați de orice bâzdâc aș fi avut eu pe creier, de mă ceream în singurătatea odăii mele.

De caracterul acesta de excepție mă lovesc și acum. Am încă în jur oameni care cred că nu li se aplică nicio axiomă a principiilor mele, indivizi care au impresia că s-au născut ca să confirme orice regulă ar încerca alții să le impună. Pentru ei a fost inventat pleonasmul: ”toți, fără excepție!” și tot lor le adresez și eu această misivă.

Bat pariu că se gândesc în chiar acest moment că despre alții e vorba! Ironic, nu?

marți, 19 mai 2009

Gândurile ultimei vremi

Nu există deznădejde mai mare decât să afli că nu mai ești iubit de cel pe a cărui iubire contai. Era dovada ta că umanitatea nu te-a notat cu x ca să treacă mai departe. Conștiența ta că însemni ceva. Martori la frica ta de singurătate vei mai găsi. Dar iubirea celuilalt e mai subtilă decât o netrebnică de angoasă. Dacă umanitatea e bravură și solidaritatea fațadă, atunci iubirea este restaurarea primordială.
*
Așteptările, ce nonsens pentru om! Orice ai aștepta acum, vor fi momente când nu vei înțelege de ce ai pierdut atâta timp. Orice patimă de azi naște o nouă sinonimie plictisului de mâine.
*
Era pe vremuri un lucru care mi se tot repeta de către sexul opus și pe care eu îl luam instinctual ca pe un compliment. ”Ești periculoasă!” mi se spunea. Iar eu nu știam recunoaștere mai clară a calităților mele. Realizez acum, târziu, că oamenii înțeleg ce vor din ceilalți. Pe linia punctată fiecare scrie ce vede. Sau ce așteaptă. Cât despre mine, o gâscă! La 20 de ani mă credeam ”periculoasă” tot așa cum la 5 ani, încălțată prin casă cu pantofii cu toc ai mamei, mă credeam om mare.
*
Și doar mi-am spus-o de atâtea ori! Nu te apăra prin cuvinte! Fă-o prin tăcere și indiferență. Nu există retorică mai bună pentru disprețul tău.
*
La noi e tare vorba de duh și spusa memorabilă. Ușor memorabilă. Și de largă inspirație. La noi se pun ghilimele cu câte 2 perechi de degete gârbov ridicate în aer. La noi se mimează inspirația de moment prin: ”îmi vin în minte vorbele lui Nietsche, pare-mi-se...”
Ai putea chiar scoate un business din asta. Să-ți deschizi în buricul târgului o Citaterie, o bancă de citate pentru toate ocaziile și pe orice subiect. Ai o conferință de ținut și nu știi cum să începi, treci pe la Citaterie. Ai o primă întâlnire și trebuie să impresionezi...tot așa. S-ar putea să meargă, la câți oameni sunt atât de proști încât să vrea să se dea deștepți!
*
Nimeni nu te știe, nu-ți poate cerceta sufletul. Esti tu, Dumnezeu și o mulțime de străini care se zgâiesc la tine ca și cum ar pricepe. Dacă am înțelege asta de la bunul început, viața noastră ar fi cu mult mai puțin dezamăgitoare.
Mi se întâmplă să descopăr că pe lume există doar două lucruri pe care le poți simți pentru ceilalți. Unul e mila și celălalt sila. Orice altceva este fie iubire nemărturisită față de tine, fie ură față de ceea ce ți se întâmplă.
*
Mă lupt cu nemulțumirile. Parcă nimic nu-mi mai aduce satisfacții. Nimic nu e destul de important ca să-mi pese. Destul de bun ca să-mi treacă vama. Mi-am pus existența pe pilot automat, trăind de la o zi la alta, fără planuri, altele decât cum să păcălesc timpul pe ultima sută de metri, făcând în sfârșit sprintul la care se așteaptă toți.
*
Descui uși, stabilesc întâlniri, răsfoiesc cărți, fac drumuri scurte, întocmesc acte, cumpăr lucruri, vorbesc și am strania senzație că-mi scapă esențialul printre atâtea nimicuri rituale.
*
Nu am suferit niciodată depresivii. Nu-mi plac profunzimile când vine vorba de prăpăstii.
Poate de aceea și dau frustrărilor mele ușurință de simplă dezamăgire, ori accente de sâcâială și moft. E drept că nici după dezamăgire nu mă omor. Detest gustul ei acru-amar ori faptul că nu am aflat până acum dacă ea este unitatea de măsură pentru ceilalți, pentru viață sau doar pentru naivitate în formă extrem de personală.
*
Se făcea că eram într-o biserică mică și veche. Intram în ea, fără să mă închin. De-a dreapta și de-a stânga, lumânările înfipte în nisip își culcau flacăra la trecerea mea prin dreptul lor. Nu mă vedeam mergând, doar pereții cu picturi de sfinți cu fața afumată de vreme și buze de vopsea crăpată treceau panoramic pe lângă privirea mea, semn că înaintam. În mijlocul bisericii, pe un suport cu picioare arcuite artistic, ca de ou Faberge, stătea ovoidă o masă fosforescentă. Practic, în fața altarului stătea acel ou imens, incandescența lui verde-gălbuie fiind fascinantă. Visul ăsta îl visasem de atâtea ori încât mă tot gândeam ce semnificație ascunde. Apoi l-am uitat. Până de curând. Când mi-a trecut prin cap să mă duc la Ghighiu.

sâmbătă, 16 mai 2009

Casnice

Discuţie în faţa televizorului. Eurovision.
Eu (uitându-mă la reprezentanta Azerbaidjanului, o Barbie cu păr castaniu lung, zulufat şi trup de sirenă):- ”De ce nu or fi așa manechinele? Uite asta înțeleg eu prin fată frumoasă! Ori poate tocmai, manechinele nu trebuie să aibă nuri, ca să nu se uite toți prostiți la ele și să ignore hainele?!”
El (cu o sprânceană ușor ridicată a cunoaștere):- ”Aaaa, clar! Pe manechine tre’ să stea hainele ca pe umeraș. În schimb știi unde le aleg pe alea cu nuri? La prezentările de lenjerie Victoria’s secret. Te uiți tu, ca bărbat, la fetele alea și te gândești: Uite-așa ceva vreau să-i iau și eu lu’ nevastă-mea!”
Eu: - ”Aiurea, de fapt te gândești: Uite-așa ceva vreau să-i iau și eu lu’ lenjeria lu' nevastă-mea!”

luni, 4 mai 2009

E dimineaţă

Pe perna pe care nu mi-am culcat capul, aşteaptă un vis nevisat.

vineri, 1 mai 2009

Cu lumea-n cap

Îngropaţi în hârtii, hăituiţi de dead-line-uri, otrăviţi de stress, ne lăsăm consumaţi de societate şi de nevoile ei, convinşi că-s, de fapt, nevoile noastre. Intrăm, fără să ne dăm seama, în cursa cobaiului pe rotiţă şi ajungem, mulţi dintre noi, să trăim de la weekend la weekend şi de la vacanţă la vacanţă.

Nimic nu ni se pare mai revigorant într-o zi plină, de la muncă, decât gândul la o mare foşnitoare ca o rochie de tafta sau la o cădere de apă printre pietre de râu în inima muntelui. Şi atunci ne vine să lăsăm totul baltă şi să ne luăm lumea-n cap.

Ne-am gândit să vă dăm motive cu imagini şi sunet. Să vă lăsăm să vedeţi frumuseţea străinătăţii la ea acasă şi să vă alegeţi singuri locul în care vreţi să vă petreceţi o vacanţă întreagă sau doar un weekend.

Începând de mâine, sâmbătă, 2 mai, în fiecare sâmbătă, la 11.30, aveţi la PRIMA TV o jumătate de oră în care să vă decideţi când şi cum vă luaţi lumea în cap.

Emisiunea “Cu lumea-n cap” e o emisiune de turism care se adresează căutătorului de vacanţe în străinătate.
Ne vom duce pentru voi în fiecare ţară şi în fiecare locaţie, vom vedea peisajul lor, vom verifica istoria lor, vom mânca din mâncarea lor, vom bea băuturile lor, vom dormi în paturile lor şi vom da mărturie despre toate astea. O să fie şi premii, şi vedete cu poveşti din vacanţele lor, şi ponturi direct de la oamenii care mănâncă turism pe pâine. O să fie fun!

Deci sâmbătă, la 11.30, la PRIMA TV,emisiunea „Cu lumea-n cap”. Să vă uitaţi mâine la premieră. Promit să vă placă din ce în ce mai mult!

joi, 30 aprilie 2009

Eye contact

Intri într-un magazin, poate hipermarket și ți se-ntâlnește privirea cu a cuiva. Vă uitați preț de 3 secunde, poate 4. Apoi din nou, de după o tufă de conserve îi zărești ochii care te ard. Ce naiba, îți spui?!? Mi se pare mie sau?! Și te mai uiți o dată. Nu. Acum e o certitudine. Iar l-ai prins uitându-se la tine pe străinul acela.

Începi să te desfaci, ca o floare. Te simți admirată. Ești frumoasă, dorită. Mersul îți devine deodată mai grațios, îți umezești buzele, surâzi deși nimeni nu a spus nimic. Dar trebuie să-ți construiești pe loc o atitudine. Nu poți rămâne cu ceea ce aveai, cu ceea ce ești. A început jocul!

Răsucești o șuviță de păr între degete, căzută pe gânduri într-o poză de femeie interesantă. ”Un bănuț pentru gândurile tale, străinule”, i-ai spune, așteptând, precum maștera din Albă-ca-zăpada, un singur răspuns, unul singur. Iar gândurile lui nu ar putea fi decât păgâne.

O ceapă degerată nu ai da pe necunoscutul băgăreț în mod normal. E îmbrăcat în blugi și cam șleampăt. Are plete boeme și ție ți-au plăcut întotdeauna bărbații tunși militărește. Dar ce importanță mai are?! Micul vostru secret este însăși taina flirtului. Oricum nu o să ajungi să-l cunoști mai bine de atât. Și nici nu ți-ai dori. Oare o fi la fel cu amantele? Tot așa își spun bărbații când li se strecoară în pat ”Oricum nu o s-o cunosc mai bine de atât”,în timp ce ele, în același timp, se gândesc: ”O să-l fac să divorțeze”?! Păi dacă-i pe-așa, e clar o neînțelegere la mijloc. Dacă nu un conflict de interese!

Străinul tău nu te slăbește deloc. E acolo și îi simți distinct interesul pentru tine. Știai tu când ți-ai cumpărat rochia roșie de ce o vrei, te feliciți în gând! S-a așezat la aceeași casă cu tine. Zâmbești la gândul că o să plătească ciulindu-și urechile să te audă cum vorbești, ce glas ai, ce spui. Oare o să te mai placă și după? O să te mai caute cu privirea prin mulțime data viitoare când o veni la cumpărături tot aici? O să...

Iar s-a uitat la tine! De data asta au fost 6 secunde întregi. Inima începe să-ți bată nebunește. Dumnezeule, ce mai urmează?!
Îl vezi cu coada ochiului cum se foiește în jurul tău, de parcă ar vrea să-ți strige că nu te poate lăsa să pleci, că trebuie să știe mai multe despre tine, poate chiar totul.
Câmpul tău vizual înregistrează seisme. Vezi silueta lui zveltă cum se apropie de tine, este chiar în dreptul tău.

Ți s-au înroșit urechile și cobori capul în coșul cu sacoșe, mimând o nevoie bruscă de ergonomizare a treburilor prin cufărul metalic. Scotocești isteric după ceva, habar nu ai ce, doar ca să treacă secunda aia care-și explodează necunoscutul în fața ta. Toate poveștile de amor citite, toate filmele de dragoste văzute, toate confidențele ce ți s-au făcut vreodată, toate principiile tale devin acum Vezuviu gata să erupă...

-Sărumâna. (ridici ochii îngroziți; e el!) Nu mă mai țineți minte, doamna dirigintă?
...

vineri, 17 aprilie 2009

O altă făclie de Paşti

Mâine seară, să ieşi cu toţi ai tăi în faţa luminii. Să-ţi priveşti jumătatea în ochi, cu o dragoste complice. Să o iei în tăcere de mână şi să o porţi spre prima biserică ce îţi iese în cale. Nu contează să fie mănăstire sau catedrală, nu contează de-i mare sau mică, de are curte cu castani şi alei pietruite, ori de-i o bisericuţă dintr-un lemn, şi ăla ars. Mâine seară, va fi îndeajuns de încăpătoare pentru toată iubirea de pe pământ. Să ştii asta de la mine.

Când vei auzi primele clopote ori toaca, să-ţi opreşti pentru o clipă respiraţia deasupra părului iubitei, mirosind a floare şi a apă neîncepută. Să o faci ca şi cum ai vrea să statorniceşti eternitatea acelei secunde de extaz , ca şi când ai încerca să suspenzi miracolul Învierii deasupra lumii tale.

Iar când oamenii or începe să cânte Hristos a înviat din morţi, cu moartea pre moarte călcând, cântă cu ei. Ce rost are să te temi că n-ai voce ori că nu ştii toate versurile? Vei afla că unde glăsuieşte sufletul, un cor de îngeri începe a cânta. Te vei minuna atunci văzând cum un dirijor nevăzut va acorda mulţimea trasformând-o într-o voce unică, înălţătoare, aproape nepământeană. Vei zâmbi în gând amintindu-ţi de profa de muzică din şcoala primară, care-ţi spunea că afonii nu pot să cânte. Pff, ce ştia ea?!

Să-ţi iei apoi mama pe după umeri şi, sărutându-i mâna, să-i spui în şoaptă, ca pe o taină, Hristos a înviat, mamă. Iar ea să-ţi răspundă, adevărat a înviat, băiatul mamei.
Şi să te-ntorci apoi acasă. Mers liniştit, de om cu sufletul uşor. Umăr la umăr cu tatăl tău, cu căuşul palmei ferind de vânturi rele lumina din lumină, pe care o vei lăsa să ardă o vreme în casa ta.

Tot ce va urma acelui moment, va fi atins de iubire şi bunătate. Până-ntr-o zi, în care vei uita ce-ai simţit de Paşti, în fiecare an. Noroc cu Învierea.

Vă doresc tuturor prietenilor mei virtuali, Paşte fericit!