sâmbătă, 24 ianuarie 2009

And the sadness goes to…

Îşi începu ziua cu o minciună.
Oprită în faţa oglinzii din baie, privi un chip trist şi îmbătrânit cum îşi repeta porţia de motivaţie zilnică: “eşti frumoasă, eşti puternică, eşti încrezătoare”.
Nu era nimic din toate astea, sau dacă era nu o mai aflase nimeni de mult. Nici măcar ea. Doar psihologii păreau să ştie asta, tot aşa cum păreau să fie siguri că dacă o repeta dimineaţa la trezire şi noaptea înainte de a adormi o va şti şi ea. Într-o bună zi.

Se spălă pe dinţi cu cheful unuia care tocmai a aflat că în câţiva ani îşi va pierde toţi dinţii. Scuipă clăbucul amestecat cu dezgust şi cu presimţiri de sânge, clăti, îşi admiră dinţii albi, strălucitori şi prezenţi cu ciuda unui olog care priveşte un atlet. Asta e…îşi spuse în timp ce-şi târşâi papucii moi de caftan, pe duşumea.
Se îndreptă mecanic spre zona de socializare. Sufrageria ei, goală, în care cu o singură apăsare de buton îşi putea aduna toţi prietenii: crainici, actori, sportivi, personaje din desene animate.
Asta e marea bucurie a unui om singur. Că el este cel care decide cine, când îi vine în vizită şi mai ales cât stă. Nu mai avea chef de careva, pac, schimba canalul. “Telecomanda asta e o mare minune”, îşi zise. “Este bagheta magică a Zânei Bunului Plac.”

Dacă şi-ar putea face măcar un program de plăceri zilnice ar ajunge departe, gândi. Aşa…culegea plăceri devălmaşe la tot pasul, fără număr şi recipientul în care le primea nu mai era demult un pahar Berzelius.
“Sac fără fund, ce eşti!” îşi spuse în timp ce balota dintr-un bol pictat cu lebede fulgi de porumb cu lapte şi miere. Din vitrină îi zâmbea în ciudă o fetişcană cu trup de sirenă. Ea. Pe vremea când chiar era frumoasă, puternică şi încrezătoare.
Acum doar se prefăcea. Acum asista la propria-i viaţă cu cheful unui cowboy la o paradă a modei din Milano.

Fusese singură dintotdeauna. Femeile o urau pentru succesul ei, iar bărbaţii doar asta iubeau la ea. Persoana ei nu contase niciodată mai mult decât cariera ei.
Ce-i drept, nici măcar pentru ea nu contase prea mult. Ultima dată când îşi amintea să fi făcut ceva ce-şi dorise, nu ce a trebuit să facă, fusese la unsprezece ani, când furase bani din poşeta mamei ca să se ducă la film cu Vova, un băiat de la clasa paralelă cu a ei, din şcoala unde învăţa.
Îşi aminti cum o luase de mână în întunericul sălii de cinema, cum îi bătea inima să-i spargă pieptul, cum nu mai conta nici ce film rula, nici ce avea să-i facă mama acasă, când ar fi descoperit lipsa banilor. Îşi aminti fericirea.
Şi sufletul i se umplu pentru o secundă de o bucurie nouă.

O trezi din reverie sunetul telefonului mobil. Era secretara, care-i amintea de înmormântarea lui Vova Reinar, de la ora 12.00.

32 de comentarii:

pantacruel spunea...

carevasazica si tu ai furat bani la 11 ani ca sa te duci la film?! sau nu e vb chiar despre dumneata...? ;)

innuenda spunea...

Hahaha, mania asta de a identifica omul cu opera!:)
Deci nu e vorba chiar despre mine. Eu, după cum spuneam, eram genul de copil care stăteam într-un cerc desenat.:)

pantacruel spunea...

stiam. te-am citit cu atentie zilele trecute. am vrut doar sa aflu mai multe detalii despre acest fragment (de povestire?) :)

innuenda spunea...

Am tot început să creionez personaje, pe care să le întâlnesc într-un roman. Dar nu ştiu cum făceam că numai sinucigaşi şi oameni trişti scoteam din mine. Deşi Dumnezeu mi-e martor că niciodată nu m-am gândit la sinucidere şi sunt o persoană extrem de veselă în viaţa reală.:)

Marian S. spunea...

De la leapşa ţi se trage.

hadean spunea...

veeeezi că eşti scriitoare? :-)

pantacruel spunea...

vei fi prima sinucigasa vesela ;) premiera mondiala!

innuenda spunea...

Marian, daaa, atâtea conotaţii pesimiste. A fost o leapşă despre bătrâneţe şi moarte. Trebuie să fii ori un mare filosof, ori un mare umorist ca să nu te afecteze.

Adi, sunt o mare scriitoare. De sertare.:))

Panta, nu mă sinucid nici moartă!:)))

Anonim spunea...

Anadana. Pre multa tristete...

Luli spunea...

mie mi-a placut. dar as mai fi citit. mi-ar fi placut mai multe detalii.
eu as cumpara romanul asta, asa trist cum e. :)

innuenda spunea...

Luli, pentru chestia asta, ţie ţi-l voi dărui.

(Dacă îl voi scrie vreodată.:))

Marian S. spunea...

Vreau si eu, vreau si eu ! Musai cu autograf. Pe pariu ca il scrii pina la urma ?

motanes spunea...

Ce aiurea! Tu scrii aşa frumos şi eu comentez aşa banal: Mi-a plăcut. Da, îmi doresc să citesc cartea ta. N-am să vin la lansare. N-aş vrea ca vreunul din personaje să mă privească din carte cu ochii tăi...

Mircea Popescu spunea...

O buna introducere la o scrisoare de sinucigas.

innuenda spunea...

Mariane, nu pun pariul ăla. Dar ideea am reţinut-o!:)

Motanes, te asigur că toate personajele mele te vor privi cu ochii mei. Dar asta nu mă va identifica obligatoriu cu toate.
De fapt,te temi să nu te dezamăgesc. Nimeni nu ne dezamăgeşte decât dacă permitem noi să se întâmple asta. Şi faptul că ţi-ai formulat temerea aceea îmi spune că deja ai aşteptări prea mari.

Mircea, Sinucigaşul (meu) era bărbat şi se aruncase de pe bloc. Asta este doar Femeia Tristă. Dar desigur, tristeţea precede sinuciderea.

elite spunea...

Eu cred ca aceste randuri sunt doar pentru unii dintre noi fictiune ... pentru altii sunt o realitate dureroasa...Exista femei singure, foarte multe , carora li se potrivesc gandurile tale....Cine stie din moment ce-ti vin asemenea idei poate intr-o alta viata ai fost ...o femeie singura..
In alta ordne de idei asigura-te ca romanul tau sa apara si la Iasi ca altfel.... te vizitez real nu virtual

Aky spunea...

am de vizita. Da-mi un semn si in privat. Revin cu ceva frumos. Hug you girl.

zuzeta spunea...

”Îşi aminti fericirea.
Şi sufletul i se umplu pentru o secundă de o bucurie nouă.”

daca macar pentru o clipa ai intalnit fericirea, nimic nu-i pierdut.
innu. tu lasi sa se vada zambetul chiar intr-un text trist.

deyu spunea...

because life is so ironic...

innuenda spunea...

Elite, ai dreptate când spui că ceea ce pentru unii este ficţiune, pentru alţii e realitate dureroasă. Dar nu trebuie să mă fi reîncarnat ca să ştiu lucrurile astea. De multe ori e suficient să mă uit în jur.
Iaşi, ce oraş frumos!

Aky, să aştept fotografii noi?
Cât despre emailurile astea, am de răspuns la atâtea emailuri zilnic, încât a scrie emailuri a devenit pentru mine la fel de neplăcut ca orice obligaţie de serviciu.
Auzi, de multe ori voiam să te întreb: fata aia frumoasă care se îmbrăţişează cu ziarul eşti tu?:))

Zuzeta, asta fiindcă nu există o jumătate goală a paharului dacă nu există şi una plină. Şi obişnuiesc să mă uit într-acolo.:)

Deyu, isn't it ironic?:)

thea spunea...

Scrii cartea? Si-mi pastrezi si mie un exemplar pana vin acasa? Am intrat azi de mai multe ori, ma gandeam ca ai continuat povestea... :)

motanes spunea...

Ştii ce, Innuenda?! Hai să stabilim ceva! Tu eşti avocata scriitoare, eu sunt jurnalistul psiholog. Nu e vorba de dezamăgiri aici.

innuenda spunea...

Thea, dacă aş avea pe umeri numai povara asta, de a nu vă dezamăgi pe unii dintre voi, aş scrie fără oprire. Dar profesia îşi cere tainul ei.:)

innuenda spunea...

Motanes, o fi, că prea o zici cu foc!:)))

motanes spunea...

Mulţumesc pentru modificarea linkului spre noua mea adresă.
Săr'mânaaaa!!!

innuenda spunea...

Welcome!:)

thea spunea...

Nu m-ai dezamagit, doamne fereste!:). In plus, experienta mea de job de cel putin 12 ore pe zi stie ce inseamna dramuirea timpului.... :)

miki spunea...

eu nu inteleg. nu am inteles nicodata cum de oamenii tristi pot sa aiba succes. culmea e ca inteleg ca oamenii de suuces pot sa fie tristi, ceea ce anuleaza prima neintelegere. si atunci tot rastalmacesc intelesuri si intrebarea mea este pertinenta: succesul nu presupune elan, verva, pasiune? elanu, verva si pasiunea nu sunt prin definitie pline de conotatii pozitive? si atunci cum un invingator poate sa aiba in el exact opusul acestor termeni? nu inteleg..

innuenda spunea...

Thea, ce să zic, nu e bine nici la tine!:)

Miki, de ce-mi dai tu teme pentru acasă la ora asta?:))
Deci ar veni aşa.

Oamenii entuziaşti, pozitivi, cu elan şi vervă nu sunt misterioşi. Pe ăştia doar îi constaţi că sunt aşa şi-ţi plac instantaneu.

Pe ceilalţi, triştii, cu dramă, cum ar veni, vrei să-i înţelegi, să-i ajuţi, să-i descoperi, eventual să-i schimbi. Îţi dau mai multă bătaie de cap. Şi cum dragostea se naşte din combinaţia de timp şi complicitate a celuilalt, ajungi să-i iubeşti.

Restu' descifrează singură! Ştii că-ţi place!:)

giapapadia spunea...

asta cu atractia misteriosului depresiv se potriveste doar la barbati.

iti spun din proprie experienta.

innuenda spunea...

În sensul că-i atrage pe bărbaţi sau că-i face atrăgători, gia?

giapapadia spunea...

in sensul ca femeile "cad" intotdeauna la un barbat misterios, trist, in timp ce barbatii- daca incepi sa fii depresiva, pun asta pe seama feminitatii si te desconsidera.

de unde si expresia "te plangi ca o femeie"