miercuri, 21 ianuarie 2009

Cui îi revine Jokerul?

Vă amintiţi de jocul acela cu zaruri şi pioni care călătoreau pe bucata de carton frumos vopsită ? Nu te supăra, frate… ?

Expediţia spre punctul terminus al jocului era extrem de palpitantă, pentru că niciodată nu ştiai câţi « paşi » va trebui să faci înapoi dacă aveai ghinionul să poposeşti unde nu trebuie, câte pedepse să înduri, câte tururi să stai în timp ce alţi participanţi la joc, mai norocoşi, înaintau întruna.

…Jocul ăsta ne pregătea încă de pe atunci pentru viaţă. Ne învaţă că, oricât de mult am vrea să ajungem undeva, oricât de corect ne-am face traseul, există un loc de unde zarurile se aruncă şi un alt loc unde acestea cad. Există şansa, destinul fiecăruia.

Când eram copii nu era aşa o dramă să pierdem. Jocul putea fi reluat la nesfârşit, până oferea satisfacţie perdantului. Dar când planşa frumos colorată e propria viaţă şi când « piticul care-ţi iese în cale » e ditamai persoana sau fapta reală, parcă nu-ţi mai arde de joacă…şi parcă nici nu mai este aşa de simplu să iei totul de la început. Şi totuşi găsim resurse în noi să o facem. Şi totuşi, există un secret.

Mi se întâmplă tot mai des şi mie să vreau lucruri imposibile, de fapt- ca să fiu mai exactă- lucruri care nu-mi sunt tocmai la îndemână în momentul în care mi le doresc. Mă trezesc aşa, dintr-o dată, cu dorinţe extrem de precise şi de vulgare, în sensul de comune.

De pildă mi-ar plăcea să conduc o decapotabilă, la ora apusului, ascultând la maxim Tracy Chapman- « Fast car », având pe cineva drag ca singur companion şi…desigur..vântul prin plete.

Sau să pierd o noapte cu iubitul meu jucând black jack ori ruletă la cazinourile din Vegas sau să-mi sfârşesc fiecare zi de lucru înotând în piscina proprie, privindu-l în ochi la lumina lunii şi apoi sorbind împreună din aceeaşi cupă-neaparat din cristal-şampanie demidulce…. Mi-ar mai plăcea să am piscina aceea pe lângă o casă cu o curte atât de mare încât să-mi plantez în ea toate florile pe care le iubesc : regina nopţii, petunii, gardenii, hortensii, trandafiri şi azalee, zorele şi genţiane, leandri şi magnolii…şi să-mi rămână încă gazon şi alei pe care să alerge înnbunit de fericire un câine de talie mare..cu faţă prietenoasă…un Golden Retriever…poate.

Îmi dau seama că sunt oameni care se bucură chiar acum de toate aceste lucruri şi de încă atâtea altele pe care mintea mea nici nu le poate imagina, dar nu-s nefericită din cauza asta.

Pentru că am jokerul cu care să înlocuiesc orice carte care mi-ar lipsi. Pentru că am ceva ce mulţi dintre ei nu vor avea niciodată.

Am vocaţia fericirii.

Şi atunci piscina devine cadă cu spumant şi săruri de baie aromatice, cupa de cristal cutie de bere, decapotabila devine…orice maşină care merge…Vegasul, Bucureştiul nocturn… Florile se mută cuminţi din curtea vilei în ghivece la ferestrele unui apartament de 2 camere…iar Golden Retrieverul devine « Gălbioru’ », un câine maidanez auriu, care a crescut în holul blocului unde locuiesc, iubit şi hrănit de toţi locatarii…

Constanta tuturor lucrurilor care contează este fericirea cu care primeşti mai puţin decât ai cerut şi dăruieşti mai mult decât ţi se cere. Iubirea, asta trebuie să ne fie singura constantă.

Şi atunci, vă întreb, cui îi revine de fapt Jokerul ?

13 comentarii:

Bianca spunea...

felicitari. cu totii avem vocatia fericirii, insa putini o descopera in ei.

innuenda spunea...

Bianca, e foarte adevărat. Şi mie mi se întâmplă să mai uit că am descoperit-o. Bun venit pe la mine.:)

Anonim spunea...

Anadana. E clar ca poti da glas gandurilor mele. Eu cred ca exista o lege a compensatiei.Cand domnul x, cu vila cu piscina ,cu gradina plina de flori, e sigur ca jokerul e-n buzunarul lui,habar n-are ca e de multa vreme in palaria ta.

pantacruel spunea...

chiar nu stii cui ii revine jokerul pe vecie?
dupa cutremuratorul si minunatul rol pe care l-a reusit in 'the dark night'? :)

Luki spunea...

carevasazica un fel de bucura-te de ce ai, nu te intrista de ce-ti lipseste.
bun principiu. pagubos.

anna spunea...

mai des. mai des.

te-am recomandat pe hotcity, cu scopul de a te citi, in conditii ideale, cat mai des.

innuenda spunea...

Anadana. Dacă îndrăzneşte, să-l extragă! Eu mă pot preface că-mi dau jos pălăria ca şi cum m-aş pregăti de-o scamatorie.:)

Panta, ăăă, luminează-mă!

Luki, bun găsit! Nu e păgubos, atâta vreme cât, deşi diferit ca şi cauză, are asupra fiinţei acelaşi efect.

Anna, mulţumesc mult. Fac şi eu ce pot!:)

alina spunea...

Cui știe să iubească, cui știe să trăiască frumos, cui știe să fie fericit și să se bucure de fiecare lucru bun din viața lui.
Deci clar că și tu îl ai! Pe domnul Joker! :)

meshuga spunea...

tind sa cred ,ca ce-i care au toata puzderia de lucruri bune,pe care noi le dorim, si-au pierdut vocatia fericirii in goana lor spre mai mult fara a stii daca au timp sa-si bucure ochiul de spectacol.

un bun principiu in cazul de fata ar fi "doreste-ti doar lucruri care iti dau timp sa te bucuri de ele si nu iti fura din viata"

buburuza75 spunea...

Innu, s-a făcut un "update" la joc. Acum e "Comoara lui Piticot". La ăsta, dacă nu ai vocaţia fericirii cu tine, măcar ajungi primul la comoară... şi tot e ceva :)

Pisicot spunea...

Cui îi revine? Greu de spus...teoretic cui îl merită sau cui îl cere. Practic, vorba ta, între prima căsuţă şi finish se pot întâmpla multe, care nu ţin neapărat de dorinţa şi puterea noastră.

innuenda spunea...

Alina, îl am. Parol că-l am!:)

Meshuga, într-adevăr, e bun principiul tău!:)

Bubu, de când nu mă mai joc eu s-au schimbat multe. Inclusiv regulile jocului. Dar o comoară nu mi-ar strica pe praful ăsta!:D

Tan ta nam,Pisicot filozofează! Bagă mare!:)

diana spunea...

pai jokerul revine multor oameni (tuturor celor care gandesc ca tine :) - adica asa sper eu, ca sunt multi.
deci si mie.