luni, 19 ianuarie 2009

Limba copiilor fără profesor

M-am născut ca să nu am şefi, asta e clar. E drept, nu mi-a fost la fel de clar în primii ani ai copilăriei, pe când sora mea, cu doar un an şi ceva mai mare, îmi desena la nisip-unde ne jucam noi- un cerc, în care-mi zicea să o aştept cât timp cântă ea la triolă, acasă la o prietenă. Asta dura, de obicei, o după-amiază întreagă, cam până când venea tata şi mă lua de-o aripă să mă bage în casă, certându-mă…culmea, tot pe mine, pentru absenţa nemotivată a surorii mele.

Pe atunci încă nu simţisem povara ierarhiilor cu toată cohorta lor de premii injuste. Credeam că e bine să fac ceea ce mi se cere. Nu mă întrebam niciodata de ce. Nu crâcneam. Nu simţeam nicio revoltă.

Eram mai preocupată să mă minunez de toate frumuseţile lumii, cum ar fi bucăţica de sticlă colorată strălucind în soare asemeni unei nestemate, zambila parfumată, care creştea mereu în grădinile celor mai răi vecini, dar pe care mă încumetam să o salvez şi să-i dau o nouă viaţă, mai bună…mă gândeam eu, într-un pahar pe noptiera de la capul patului, ori cozonăcelul în formă de melc, pe care nu-l cumpărai de la alimentara, ci de la biserică, unde o tanti îţi dădea şi un fel de artificie stătătoare, să o înfigi în el . Toate acele lucruri îmi umpleau inima de copil şi nu conteneau să mă uimească. Ce importanţă să aibă pentru mine, atunci, faptul că cineva mi-ar fi cerut supunere…?!

Universul perceput printr-un ochi de copil este altfel: pe cât de simplu, pe atât de fantastic, dar oricât am stărui, ca oameni maturi, nu-l înţelegem niciodată deplin. Ne amuzăm uneori de “lucrurile trăsnite” pe care le spun copiii sau, dimpotrivă, îi catalogăm pe micuţi drept geniali când izbutim să decodificăm vreo replică de-a lor cu limbajul nostru, de adult.
Sunt, însă, într-un univers de copil lecţii pe care le-am avea de reînvăţat o viaţă întreagă. Intuiesc eu că totul se reduce la puritate. Dacă am reuşi să ne recuperăm candoarea în tot ceea ce facem, să cerem şi să dăm cu sinceritate deplină, am redobândi dreptul la repere curate şi am spăla o dată pentru totdeauna faţa lucrurilor care ne înconjoară. Dacă…şi numai dacă…

Obedienţa mea avea, însă, a se duce pe Apa Sâmbetei odată cu descoperirea cuvântul nedreptate. Am început să mă prind, uşor-uşor, că oamenii nu au întotdeauna intenţii lăudabile şi că, de cele mai multe ori, îşi servesc scopuri personale sau meschine.

Întâi m-am revoltat interior, continuând totuşi, să mă supun în manifestare.
Nu era o supunere fără crâcnire, ci una derutată, de om care nu a găsit încă soluţie prin care să evadeze dintr-o situaţie apăsătoare.
Partajată între întrebări candide şi răspunsuri vinovate, începeam anevoiosul drum al maturizării, al părtinirii, al întinării.

A urmat apoi nesupunerea manifestă. Opoziţia mea la actele injuste din jurul meu, indiferent că mă vizau pe mine sau pe ceilalţi.
Îmi amintesc cum, la 14 ani, am pierdut premiul întâi, din cauză că am luat media nouă la purtare. Nu făcusem nimic special, decât că într-o zi, chiuliseră toţi colegii mei de la ora de chimie şi, pentru că se cerea scăderea notei la purtare a întregii clase, am luat eu totul asupra mea, spunând că eu am scris pe tablă că nu se mai face ora de chimie, deci numai eu sunt vinovată.
Recunosc, am sperat că notele mele bune îi vor îmbuna pe profesori şi vor renunţa la ideea scăderii notei la purtare, care era numai pentru “elementele rele” din şcoală- cum ar fi spus directorul nostru, nu şi pentru elevii buni la învăţătură. Strategia mea i-a salvat pe colegii mei, dar nu şi pe mine. Vorba ceea: “o faptă bună nu scapă niciodată nepedepsită”.
Dar au trecut anii şi, odată cu ei, a trecut şi perioada mea eroică.

Astăzi, privindu-mă, îmi dau seama că am rămas- în esenţă- o revoltată, în timp ce- în manifestare- am devenit diplomată. Cum nu se poate mai rău, vă spun. Cum nu se poate mai rău…

18 comentarii:

elite spunea...

Ai ramas revoltata doar in mica masura sunt sigura. Nedreptatile pe care le-ai suferit ca matur sunt mult mai dure ca acel premiu intai...Nedreptatile din anii de scoala ne calesc pentru viitor...Da-mi voie sa te invit pe blogul meu, pentru cateva clipe, pentru a citi "Plicul roz" ....

pantacruel spunea...

o rebela cu diploma fara cauza :)

motanes spunea...

N-am nimic de comentat. :D

hadean spunea...

eu mă revolt rar. partea proastă (sau poate nu) e că în momentul în care se întâmplă una ca asta, nu cunosc diplomaţia. nici ea pe mine.
"artificie stătătoare" :-). asta e ca "îngheţata caldă" pe care am cerut-o eu la chioşc în clasa a I-a. era de fapt o cremă cu nuci şi cacao glazurată cu ciocolată (nu de foarte bună calitate) ambalată în cornete de îngheţată. un succes, nu alta.

innuenda spunea...

Elite, eu sunt de fapt o revoluţionară, de felul meu. Nu am loc să mă manifest, dar nedreptăţile mă supără tare. O să trec cu plăcere pe la tine mereu.

Panta, cauze am, doar că vreau linişte. Şi să nu fie liniştea dinaintea furtunii.

Motanes, eu ce să mai spun la chestia asta?

Adi, artificia stătătoare e lumânarea şi cozonăcelul prescura. În caz că nu am fost destul de clară. Un fel de îngheţată caldă!:))

motanes spunea...

Innuenda, eu mă gândesc şi acum dacă nu cumva trebuia vreo virgulă prin titlu... :P

innuenda spunea...

Acuma, la rigoare, trebuia. Dar altfel, nu! :))

Anonim spunea...

Anadana. Eu te vad si azi minunandu-te de frumusetea lumii,in esenta sensibila,avand doza de candoare nepervertita de cand stateai in cerculetul desenat...Si gandind prea mult. Si neliniste perpetua.Si scriind texte cu kg.de idei pe care le oferi dezinteresat.Fiindca, acolo in patratica( ma rog, cercul)ta ninge de multe ori peste un bonsai.

Marian S. spunea...

Pentru cei matinali (ca mine): daca sunteti treji pe la ora 7,35 - 7,40 incercati sa ascultati la Radio Romania Actualitati o emisiune de circa 5 minute intitulata ``Colţul copiilor``. O minune relaxanta pentru intreaga zi.

zuzeta spunea...

eu am fost un copil revoltat. mi-am amintit, din cauza povestii tale cu cercul, de mama unui prieten de copilarie. ii desena un teritoriu in bucatarie, cu o creta, si-l lasa acolo cu toate jucariile cat era ea plecata pe la diverse treburi. veneam in drepul geamului si-l strigam sa iasa la joaca, si el urla de-acolo, din cercul lui, ca n-are voie. mi s-a parut atat de nedrept incat intr-o zi am asteptat-o pe maica-sa in fata usii. am asemuit-o cu cele mai negre personaje din povesti. am tipat la ea. am certat-o. femeia era atat de surprinsa, ca a inceput sa se scuze. mi-a explicat ca e o masura de precautie. n-am vrut sa ascult. i-am spus ca e un om rau si i-am promis ca are sa vina ziua in care ea insasi are sa stea intr-un cerc desenat pe podea. ufff.

aveam vreo 8 ani.

innuenda spunea...

Anadana, pe aia cu gândesc prea mult o aud de ceva vreme. Şi mi se pare ciudat să mi se spună asta.
Adică, mă gândesc, :P e vreodată prea mult?!
Aş spune că nici nu am timp să mă gândesc la câte aş vrea. Fac doar un efort continuu de a înţelege ce mi se întâmplă. De a ordona nişte stări, nişte evenimente disparate, nişte frânturi de amintiri. Pe scurt, de a da coerenţă arbitrariului.
Încă mai cred că lumea asta e de esenţă filozofică. Sigur, nu mi-am propus o conştiinţă care să fie un quo vadis în buclă, dar parcă vreau să ştiu mai mult decât de ce s-a vândut bliza aia culoarea prunei, de la Zara.:))
Peste bonsaiul care sunt vin pe rând toate anotimpurile. Ninge, plouă, râde soarele de vară, curg petale de flori sau frunze...În fine. Sunt un copac cu toate anotimpurile acasă!:))

Mariane, nu mai ascult radioul decât în maşină. Dar poate o să-mi aduc aminte şi o să încerc.

Zuzeta, taare amuzantă povestea ta. Mi se pare înduioşător ca un copil să tragă la răspundere un om mare şi să-i spună că e un om rău. Sau...mă rog, o baba cloanţa, un zmeu, un balaur ceva...:)

thea spunea...

La un moment dat m-am gandit sa nu ma mai revolt:). Desi evident nu mi-a reusit.Aveam in tara cateva locuri de unde intotdeauna plecam cu parul drept (de revolta, evident:)).Si la un moment dat m-am gandit ca nu rezolv nimic cu revolta mea, si le-am luat ca atare; desi stiu ca nu e o chestie tocmai pozitiva...:)

zuzeta spunea...

cred ca eram in perioada "povesti(lor) cu zane" ale contesei de segur! :))

Aky spunea...

Shalom cu tine.. mai treci pe la mine la un pahar de vorba.

alina spunea...

Aha, deci nu sunt singura care în copilărie trăgea adulții la răspundere ... și încă destul de des!! :))
Altfel, de revoltat m-am revoltat toată viața, până pe la 25-30 de ani am făcut-o vocal și faptic, acum mai mult în gând și doar daca e chiar nevoie. Nu mai am timp de durerile lumii și nedreptate la modul general, mă preocupă doar cazurile particulare în care sunt implicați cei dragi mie ... nu mai am energia necesară pt lupte de stradă, zău ...

Luciana spunea...

Fina analiza si frumos scrisa. Totusi, este bine ca ai parasit "cercul" -ma gindesc- pentru ca, altfel, nu ne-am fi intilnit. :-) Ai fi stat si astazi in extatica admiratie a minunilor lumii. Este bine sa traim si...sa povestim. Nu?

Anonim spunea...

Anadana. N-am reprosat nimic.Pur si simplu asa te "vad"eu printre randuri.Si te inteleg.Si-mi place ce vad.

innuenda spunea...

Thea, de fapt e o chestie pozitivă să nu te mai revolţi. Îţi faci ţie un bine. Şi poate, involuntar, accepţi lucrurile pe care nu le poţi schimba oricum. Ştii tu vorba aia cu: dă-mi, Doamne, puterea să schimb ce pot schimba, să accept ce nu pot schimba şi înţelepciunea de a face diferenţa dintre acestea două.:)

Zuzeta, prima mea carte de copil asta a fost: Poveşti cu zâne. Minunată carte. O să scotocesc după ea pe acasă. Iar când oi rămâne gravidă, o să citesc din ea. :)

Aky, shalom, shalom şi la tine.:) Uite că am făcut un shortcut până la tine, în blogrol, ca să-mi vină mai lesne.:)

Alina, hahaha, cum ai spus: nu ai energia pentru lupte de stradă?! Pe asta trebuie să o învăţ! E genială! Şi dumnezeu mi-e martor, am atâtea ocazii în care aş putea să o folosesc!:)

Luciana, aşa mă gândesc şi eu. Că e bine să trăim şi să povestim. Şi mă conformez gândului ăstuia.
Cât despre cerc, va trece încă vreme până el să se fi şters de tot. Ştiu eu de ce spun asta.:)

Anadana, nici nu m-am apărat. Ştiu că îţi place bonsaiul!:)) Am simţit însă nevoia să dezvolt. Pentru că şi Pisicot îmi spusese acum câteva zile acelaşi lucru. Şi mi-au mai spus şi alţii chestia asta, sub forma: "Ştii care-i defectul tău? Gândeşti prea mult!":D