marți, 10 februarie 2009

Bikini bitch

La ea în cameră mirosea frumos. A cafea aromată cu hel, a mosc şi a ţigară scumpă. O cunoscusem la puţin timp după ce mă mutasem în Grozăveşti, după anul petrecut în căminele din 6 Martie.
Era cea mai populară fată. Cine n-o cunoştea pe Geta?!

Uşa ei era deschisă tuturor. Oricine îi călca pragul era invitat să rămână. Se stătea turceşte, pe jos, dar nu direct pe mochetă, ci pe nişte perne din mătase vişinie cu ciucuri de macrame, bătătorite de câte şezuturi poposiseră pe ele, dar încă frumoase.
Gazda avea tot timpul bunătăţi de oferit. Era într-atât de generoasă, încât aveai impresia că altceva nu face decât să pregătească delicii pentru vizitatori. Aripioare în sosuri roşii, plăcinte cu mere sau cu carne, ciorbe mirosind ca pădurile primăvara, câte şi mai câte. E lesne, dară, de înţeles de ce camera ei era plină ochi, mai ales de bărbaţi. Studenţii căminişti aveau o preocupare constantă pentru stomac, iar Geta o preocupare constantă pentru a li-l îndestula. Era ca o mămică grijulie a tuturor.

Nici nu-mi aduc aminte bine la ce era studentă Geta. Parcă ceva, chimie. Facultatea nu părea s-o preocupe prea mult. Dar ştia atât de multe! Definitiv, era o fată unsă cu toate alifiile. Fusese chiar şi plecată din ţară, o vreme, cu prietenul ei grec, Ianis, de la care avea o mulţime de lucruri frumoase.
Geta era blondă, cu forme apetisante, cu părul scurt, cu ochii vii şi zâmbetul de neşters de pe buze. Avea o voce interesantă, vorbea tărăgănat, cu un uşor accent, ca un străin care abia a învăţat româneşte, şi sporovăia pe greceşte cu studenţii greci, în admiraţia noastră, a nevorbitorilor de limbi clasice.
Ne-am împrietenit repede cu ea, eu şi sora mea, mai ales că stăteam la numai două camere depărtare.

Cum ne trezeam dimineaţa, ne înfiinţam ori noi la ea, ori ea la noi, în halate, cu prosopul pe umăr şi savoniera în mână şi porneam spre duşurile comune de la capătul palierului.
După duş, fiecare pe la camera ei, ne primeneam cămăruţele şi ne îmbrăcam.
Ne duceam apoi la Geta, unde ne beam cafeaua şi ne fumam ţigările din meniul oricărei dimineţi inconştiente. Ea avea grijă să pună mereu câte ceva bun pe lângă cafeaua aia.

Şi uite-aşa, zi după zi, ne treceam timpul râzând şi povestind tot felul, cam până la amiază. Apoi ne despărţeam vreme de câteva ceasuri, timp în care Geta pregătea masa iar noi socializam prin alte camere sau ne învârteam printr-a noastră, gospodărind ori citind vreun curs, ori uitându-ne pur şi simplu la televizor.
Pe la ora trei ne reuneam din nou la Geta, pentru masa de prânz. Porneam bulimiada în trio şi, cu timpul, camera devenea neîndestulătoare, întrucât băieţilor din cămin li se făcea şi lor foame şi cam ştiau ora şi locul unde şi-o puteau potoli atât gratis, cât, mai ales, împărăteşte.

Seara, plecam cu toţii, în gaşcă, prin discoteci, pe la petreceri studenţeşti date în consemn general ori pe la alte distracţii specifice vârstei şi locului în care ne-o trăiam: cum ar fi furatul de magnolii din Cişmigiu sau statul la o bere şi un pepsi, pe bara din faţa căminului.
Eram aproape o gaşcă de cartier. Iar Grozăveştiul era un cartier tocmai bun pentru astfel de frăţii. Dar mica noastră armonie avea să se rupă într-o bună zi.

De dimineaţă, după duş, eu şi sora mea ne spălasem ceva lucruşoare, pe care le întinsesem pe sforile din afara geamului, la uscat. Printre acestea şi doi bichini din dantelă, primiţi din America,la care ţineam ca la ochii din cap. Două mici minuni, una roz şi alta roşie, întruchipate în triunghiuri de spumă transparentă şi creponată legate între ele prin şnururi dantelate.
Apoi ne retrăsesem, ca de obicei, la Geta, la cafea.

Cam pe la miezul zilei, am trecut prin camera noastră, am strâns rufele care se uscaseră deja sub soarele începutului de vară dar, având prea multe într-o singură mână, bikinii mi-au scăpat în praful pervazului. Grijulie, i-am mai dat repede într-o apă, în chiuveta din cameră şi i-am prins din nou, în cârlige, la geam. După care am încuiat camera şi m-am întors la Geta, unde am rămas până la masa de prânz.

În vreun ceas, totul era în farfurii şi noi cu furculiţe în mână, confortabil aşezate, pregătite de ostilităţi. Gazda şi-a dat seama, însă, că nu pusese pe masă pâine, aşa că s-a sculat, a verificat cutia în care o ţinea şi a decretat: “am uitat să cumpăr pâine”. “Avem noi, în cameră”, am spus. “Oh, ce bine, s-a entuziasmat Geta, hai daţi-mi cheia mie că mă duc eu să o aduc, dacă tot m-am ridicat de la masă”. Zis şi facut.
Geta a adus pâinea, am mâncat, am mai stat o vreme la ea, după care ne-am retras în camera noastră.

Cum am ajuns, am dat să închid fereastra şi atunci am observat. Bikinii noştri dispăruseră. Nu mai erau decât cârligele în care fuseseră agăţaţi la uscat. Nu-mi venea să cred. Stăteam la etajul doi, deci nici vorbă să poată escalada cineva geamul. Şi apoi, c’mon, bikini care fuseseră în mod evident deja purtaţi, de vreme ce fuseseră spălaţi ?!?! Atunci am realizat. Geta!

Ea fusese singura care intrase la noi în cameră, între momentul agăţării bikinilor şi cel al revenirii în cameră. Totuşi nu-mi venea să cred că a putut face aşa ceva. Dar trebuia s-o confrunt.
Confruntarea a fost zadarnică, aşa cum era şi de aşteptat. Geta a venit cu argumente zdrobitoare. Avea colecţii întregi de bikini minunaţi pe care îi dăduse Ianis. Ce nevoie ar fi avut şi de ai noştri?!

Deşi nu puteam nici eu înţelege asta, era clar că o altă explicaţie rezonabilă nu exista, decât că Geta îi luase. Dar, la dracu şi cu bikinii ăia! Prietenia noastră era mai importantă. Am iertat-o şi am crezut că am uitat incidentul, continuându-ne viaţa de student. Memoria acelei întâmplări avea să ne revină, însă, nepoftită şi violentă într-o seară de mai.

Fusesem împreună cu Geta în vizită la un prieten de-al lui Ianis, un student grec de la medicină. Am băut whiskey cu miere, am ascultat Mitropanos, am râs şi am povestit. După care, pe la zece seara ne-am întors în cămin. La ora 12 noaptea, bătăi hotărâte în uşă. Era grecul, cu o falcă în cer şi una-n pământ, că-i dispăruse din cameră un ditamai lanţul de aur de 15 grame. Cum Geta era iubita prietenului său, s-a gândit că noi eram hoaţele. Ah, nu, asta era prea de tot!!

Am lăsat atunci şi prietenia deoparte şi iertarea şi uitarea şi i-am povestit grecului episodul cu bikinii. Grecul a mulţumit ameninţător şi a spus că dacă lanţul e la Geta ştie el cum să-l scoată. S-a întors pe călcâie şi a plecat, nu înainte de a ne avertiza că, dacă am minţit, se va întoarce.
Phii, în ce ne băgasem şi cu cine ne înhăitasem?!

Pe grec nu l-am mai văzut niciodată. A doua zi, însă, tot căminul vuia că venise poliţia la Geta la uşă, pentru un lanţ furat.
Geta avea să povestească, amuzată ca de obicei, că nu s-a întâmplat nimic şi că a fost o neînţelegere, grecul găsindu-şi singur lanţul după noi căutări…”mama lui de grec tâmpit, de vlaka şi malaka ce e!!“...

Atâta doar că plutonierul care”rezolvase incidentul” simţise nevoia să se împăuneze la madam-portăreasa căminului.
Asta era ca şi cum ai pune un banner mare la intrare în Grozăveşti.
Tot căminul a ştiut, din acea zi, că Geta îi furase grecului un lanţ de aur de 15 grame şi că poliţia reuşise să-l recupereze de la ea, promiţându-i fals că nu va spune de unde l-a recuperat, ci se va preface că l-a găsit tot la grec în cameră, la o mai atentă căutare.

Şi tot din acea zi, între noi şi Geta-cleptomana, avea să cadă cortina de fier a indiferenţei.

26 de comentarii:

deyu spunea...

nici un om nu e perfect. inca un caz care sustine afirmatia. Si prietnia asta a fost probabil o experienta de viata ptr tine si sorata. Asa isi construiesc oamenii maturitatea. Asa sper sa mi-o construiesc si eu.

motanes spunea...

M-am întors acum din viitor. Ştiu povestea asta. Am citit-o într-un best-seller. Ce culoare aveau bikinii?

Food For Depression spunea...

Trebuia sa fie ceva in neregula cu ea, ce naiba :)

innuenda spunea...

Deyu, faza e că mie îmi e dor de Geta. Şi aş ierta-o din nou, dacă nu m-aş întreba cât va dura data asta până să facă iar vreo boacănă.:)

Motanes, da, o ai în biblioteca ta, cu autograful autoarei. :))
Bikinii erau unul roz şi unul roşu. De ce? Ai nevoie de-un semn idedit de carte pentru bestsellerul ăla?:))

Foodfordepression,:))) bine ai venit pe la mine. Cel puţin un lucru îl avem în comun.:D
Cât despre Geta, eu sper doar să fi fost cleptomană, nu fetişistă!:)))

pantacruel spunea...

o poveste placuta, desi cu final asteptat :)

Lucian spunea...

eu o inteleg pe saraca geta. de la atata dat altora, normal ca trebuia sa ia si ea de undeva :)

innuenda spunea...

Panta, trebuie să mai lucrez la finishuri, deci. Să fie surprinzătoare. Dar eu nu am zis decât adevărul gol-goluţ!

Lucian:)))))))))))))))) Genial!

ritchiu spunea...

clar nu a fost fetish. a luat bikinii şi i-a vândut ca noi Mihaelei de la 4, că nu mai avea bani de mere şi trebuia să facă plăcintele.

innuenda spunea...

Ritchiu, gândire mercantilă ce ai!:))))

elite spunea...

M-au amuzat copios randurile tale..Crezi sau nu si eu am avut o...Geta.Nu-mi era prietena, doar simpla colega de camin.Nu era cleptomana dar, facuse o adevarata arta in cucerirea studentilor straini, carora nu le oferea mancare ci...altceva. Ceea ce era fooarte curios la ea era faptul ca mereu avea si un prieten roman, credincios,pe care il trimitea in miez de noapte dupa tigari si prajituri...Doamne ce " profesara meseriasa" o fi ea acum....
Daca n-o fi renuntat...
Inu sa fie ceva cu numele asta?

Cetateanul Popescu spunea...

Nu mai comentez. Astept editia princeps. Evident, cu autograful autoarei, dat la o cafeluta + tigara intr-un bar mic-mic si cochet, ascuns, cu muzica chillout in surdina, intre doua interviuri pe principalele canale TV.

Merge?

pantacruel spunea...

tare lucian, recunosc!
innuneda, glumeam! e superba povestirea! :)

Andreea Luca spunea...

Asa o nostalgie m-a apucat cand am citit postul asta!!!
Una peste alta frumos a fost si pentru mine in Grozavesti in cei 3 ani, cu bune si cu rele.
In anul 1 s-a mutat pe palier cu noi un algerian, caruia i s-a "furat" laptopul, pana la urma a fost adus de faptas si lasat la probabil aceeasi portareasa :P. Si incidentul lui a fost inceputul prieteniei noastre cu el, pana atunci nu-l salutam, deh nu-l stia nimeni, si pentru ca am sarit cu totii sa-l ajutam si i-am tradus politistului franceza perfecta a algerianului, incercand din rasputeri sa spalam imaginea romanilor.....chiar nu suntem cu totii niste hoti!

Anonim spunea...

Anadana. Talentul de a crea viata si oameni nu-l are decat artistul adevarat.Nimic fals, nimic cautat, totul curge la tine firesc, curat.Stapanesti arta povestirii si pe cea a portretului.Imi place mult cum scrii, Innuenda."Personajul" tau mi-a amintit de Geta mea, la fel de interesata de a profita de prietenii...Nu, nu era cleptomana, dar tot ce facea, facea cu interes.Nimic nu-i scapa din generozitate.Curat- predestinat numele.( scuze pt.alte gete).Are mult umor Lucian!

innuenda spunea...

Elite şi Anadana...ori Geta e un nume predestitant să creeze personaje, ori unul destul de comun! Noi şi getele noastre!:)))

Panta, Anadana şi, mai ales, Cetăţeanul Popescu: înţeleg că mă simpatizaţi şi da, e reciprocă treaba. Dar interior, de câte ori scriu ceva am nişte temeri care mă bântuie şi care, dacă aş îndrăzni să public totuşi cărţile alea, ar căpăta puteri de poltergeist.

Un autor rătăcit prin blogrollul meu (SOIRS) mi-a povestit temerea asta. Şi a zis aşa:
"Cât detest cărţile rezonabile!
Vreau să spun... Ah, damn it. Toată viaţa ne-am hrănit cu literatură rezonabilă, am citit tot ce se putea citi din istoria gândirii, primari, secunzi şi terţi, originali, capete de linie şi comentatori, am citit 'literaturi', am ascultat tot ce se putea asculta, am luat, pe scurt, cu toţii droguri prea tari ca să ne mai poţi fermeca cu polen de flori. Nu ne provoca strănuturi. Dacă asta e tot ce vrei, nu mai scrie cartea. Fii onest: abandonează. Nu ieşi în lume cu o carte care nu propune nimic nou, nimic tare, nimic extraordinar. Nu mai pune pe lume o poveste în plus. Dacă nu merită măcar preţul copacului pe care-l tai ca s-o scoţi în lume, las-o dracului. E bine să fii onest măcar o dată-n viaţă, merită osteneala când te priveşti dimineţile în oglindă. Lasă-le naibii de poveşti şi sondări în microsocial, în istorii cu Costel, Marilena şi diagonala patului. Propune-ţi un program pe zile: În prima zi, să nu mai spui nici o banalitate (nici măcar 'Bună ziua!'...), să rosteşti doar ce e inedit sau idee sau gând dezvoltat; o zi întreagă. Prin urmare, petrece o zi de absolută tăcere. În a doua, fii modest. În a treia, pune-te în faţa paginii albe şi promite-ţi să nu mai scrii nici un rând cu doar-o-altă-poveste, în caz contrar jurându-ţi să mănânci paginile una câte una, fără pahar cu apă. Nu mai împovăra lumea asta cu mediocritatea ta.
Dar dacă ai cumva de spus ceva extraordinar, pe orizontală sau pe verticală, ceva cu totul inedit sau ceva adânc, te ascultăm. Dacă nu, te conjurăm în cor, du-te şi taci. Nu mai pune pe lume o altă carte de doi bani, cu un alt premiu de doi bani, cu un alt autor de doi bani. Fii, pentru o dată în viaţa ta ieftină, scump." (Soirs - meden_agan)

Andreea, cred că nu există sursă mai mare de viaţă şi poveşti autentice, decât studenţia.:)

Anonim spunea...

Anadana. Eu cred ca s-au spus pana azi, de la inceputuri, toate cele "extraordinare pe orizontala si pe verticala" in toate cartile lumii.Soirs vrea imposibilul si se si contrazice putin...Da, de acord, fara mediocritati,dar viata asta e mereu aceeasi poveste,cu gete, cu costel si marilena,cu diagonala patului.Sau cu savanti si filozofi.Sau cu artisti .Sau cu ipocriti si pretiosi.Sau cu...Depinde cum spui povestea.Cum o simti , cat crezi in ea. Cate temeri firesti ai pana la "finalul surprinzator".A cauta sa spui ceva "nespus" pana azi? E absurd.Fiindca povestea nu poate fi decat despre viata, moarte, iubire, incredere sau nu, putere, slabiciune...si tot ce-i omenesc.Cuvantul trebuie stapanit, simtit,mangaiat, stors, impreunat.Eu cred in puterea ta asupra cuvantului.

innuenda spunea...

Anadana, ţi-am mai spus că eşti a naibii de deşteaptă? Eşti! Şi jur că nu are nicio legătură cu complimentul din ultima propoziţie!:)

Anonim spunea...

Anadana. Bine ca-s io desteapta...ha, ha.Da' tot sunt suparata pentru ce i-ai spus Cetateanului colo mai sus...adica, pe el il simpatizezi "mai ales".Sau o fi de la cum inteleg io textul?

innuenda spunea...

:)) "Mai ales" cetăţeanul Popescu, pentru că el mi-a vorbit în comentariul lui despre publicarea unei ediţii princeps. Or, temerile mele exprimare de soirs exact despre publicari de cărţi vorbesc. :)

Şi gata, mă duc la nani,şi mâine (adică azi) am instanţă.:)

Anonim spunea...

Anandana, rareori am vazut o incapatanare mai mare ca a ta. E asa greu sa iti creezi un cont?

anadana spunea...

Innuenda, era o gluma, am inteles "mai ales-ul", voiam doar sa te necajesc.@ anonim: recunosc, sunt cam incapatanata, le dadeam anonime, dar le semnam...

Cetateanul Popescu spunea...

Innu, imi permit sa ma situez in dezacord profund cu Soir (ipso facto, cu tine insati) de data asta. Pentru ca scrierea (unei carti, a unei nuvele sau a unei epigrame - nu conteaza) nu mi se pare un act exterior, ci unul interior. Sau asa imi concep eu, personal, creatiile - ca pe o revarsare din mine catre lume. Nu ca pe o ofranda adusa zeilor vecini, ca sa ma tem ca gaina neagra sacrificata poate nu e suficient de neagra.

Pe de alta parte, vanatoarea ineditului de dragul ineditului e, ca sa spun asa, "vanare de vant". Povestile cele mai profunde sunt cele care-si trag seva din banalul vietilor omenesti, nu din sublimul azuriu al Olimpului. Fiece opera care a tras o urma prin istorie a fost, la inceput, inca o scriere oarecare. Multora le-au trebuit ani pentru a trece de acest stadiu si a se implini pe post de Capodopere.

Nu cred ca avem de unde sti care e Istorie si care e chifla, cel putin nu dinainte. Scrierile au nevoie sa vada lumina tiparului, pentru a-si masura fortele cu cititorii.

Inteleg scrupulele tale (le traiesc, oarecum, inainte de a face ce fac eu, de fiecare data) dar nu le cred intemeiate. Ia-mi capul, eu inca astept editia princeps cu autograf. Pana atunci, ma insarcinez sa gasesc baruletul ala.

innuenda spunea...

Anadana,îmi şi imaginez anonimul ăla stând pe margine de câte ori postai şi muşcându-şi unghiile: să-ţi spună, să nu-ţi spună!:D Da' tu ai fost simpatică la faza cu o dau anonimă şi mă semnez.

Cetăţene, mă bucură ce spui tu. Şi pari convingător. Mi-a plăcut mai ales chestiunea cu povestea simplă contra azuriul Olimpului şi cea cu "scrierile au nevoie sa vada lumina tiparului, pentru a-si masura fortele cu cititorii".
Cât despre bar, e drăguţă ideea. Om vedea!:)

hadean spunea...

geta asta ar putea deveni un fel de personaj de poveste (ca vrăjitoarea din hansel şi grettel), care cu miresme meşteşugit încropite atrage fecioarele în bârlogul ei pentru a le putea fura chiloţii :-))

Anonim spunea...
Acest comentariu a fost eliminat de administratorul blogului.
innuenda spunea...

Adi, Geta aia era orice numai vrăjitoare nu. Era extrem de veselă şi de deschisă şi de simpatică. Nu ţinea nicio mătură după uşă. Parol!

Desigur, unul două schelete avea şi ea în dulap, vorba englezilor!:))