marți, 17 februarie 2009

Maharajahul şi Miloaga

Eu nu înţeleg totuşi, când au început să-mi placă pisicile. M-am trezit într-o bună zi cumpărând din supermarket mâncăruri pentru aristocratele blocului.

Imobilul în care locuim are curte interioară. În ea trăiesc vreo 20 de pisici, care mai de care mai ochioase. Sunt o dată cele 6 exemplare complet negre, cu ochii de un verde-deschis tulbure, cu priviri parşive, cotrobăite de lentoare sau, după caz, atente, aproape hipnotice. Sunt frumoase, pentru genul lor, nu-i vorbă!

Urmează apoi gri-tărcatele, ceva mai banale decât pisicile-13, dar tot arătoase. Cam ca Zu a lui Ritchiu. Am lăsat la urmă vedetele. Rarităţile. Albişoara (complet albă, doar o urechiuşă neagră), Miloaga, neagră cu botic şi urechi albe, Blondi, o blond-roşcată care se destrăbălează cu toţi motanii din curte şi, adoratorul meu, Maharajahul, motanul albastru despre care o să vă spun mai încolo.

Toate pisicile astea vagaboande arată atât de îngrijit, de nici n-ai bănui să stau cât e ziulica de lungă la hanul deschis pe dealul sacilor din containăr. Şi zău dacă nu mă umflă râsul când mă întorc acasă şi le văd pe toate grămadă sau, dimpotrivă, spânzurând care cum au apucat, pe garduri, printre tufe, pe pervaze şi, în general, prin toate cotloanele curţii, sătule şi fericite.

Din toată marea asta de pisici, subsemnata are o relaţie specială cu două blănoase.
Să începem cu doamnele. Aşadar, prima este Miloaga. O Musette negru cu alb, după cum vă spuneam, cu o mutriţă nostimă, de motănel cu smântână pe mustăţi, care s-a desprins de restul grupului şi trăieşte, acum gravidă, în holul blocului.

Miloaga, când îi e foame, adică spre tot timpul cât sunt acasă, se poziţionează între etaje, că deh, nu se ştie niciodată de unde pică, şi începe: miau…? miau?...miau…? Dacă nu reacţionează nicio cheie din nicio uşă la tânguirile ei, trece la planul B. Se poziţionează drept în faţa uşii mele şi începe să zgârie cu lăbuţa pe uşă. Nu mă întrebaţi cum arată uşa în partea de jos!:))

Pentru că nu vreau să-mi distrugă proprietatea (aiurea! De fapt, înmuiată de insistenţele şmecherei:)) ies să-i dau de mâncare. Evident, cum întredeschid uşa, capul Miloagei e deja înăuntru cu tot cu un miolăit prelung, strident,continuu, ca de păpuşă din pluş cu sonorizare chinezească în burtă, pe care o calcă o copită de cal.

E clar de ce mă iubeşte Miloaga. E aproape un barter. Ea mă miaună, eu o ascult. Ea îmi zgârie uşa, eu o hrănesc.
Dar Maharajahul este un total mister pentru mine.

Maharajahul este un motan superb, cu o coloratură de pisică de rasă, gri-bleo. Nu i-am dat niciodată de mâncare. Nu s-a potrivit să răspundă la apel când hrăneam pisicăria. Cu toate astea, oriunde s-ar afla în curte, cum îmi aude tocurile pe alee aleargă în întâmpinarea mea. Se poziţionează un pas mai înaintea botinelor mele şi merge, sprinten, în acelaşi ritm cu mine. Din când în când, se întoarce să se asigure că-l urmez.

Intrăm în holul blocului, în aceeaşi formaţie de luptă. Riscă să treacă fix pe lângă botul neprietenos cu neamul pisicesc al Gălbiorului, Labradorul comunitar al blocului, şi se opreşte, cu aparent respect, la un pas de uşa mea, lăsându-mă să o iau înaintea lui. Cât am terminat de descuiat uşa, el s-a apropiat tiptil, astfel încât, invariabil, pentru a intra în casă, trebuie să-l dau uşor la o parte, cu vârful cizmei.

Nu se supără, nu se împotriveşte, nu miaună. Rămâne la un pas de uşă, asigurându-se că am intrat cu bine în casă, apoi se reîntoarce în curte, ca şi cum nimic nu s-a întâmplat. Niciodată nu-l văd când cobor din bloc, dar de fiecare dată, indiferent de oră, îmi iese în întâmpinare la întoarcere şi ritualul despre care v-am povestit se repetă întocmai.

Singura explicaţie plauzibilă pentru comportamentul lui adictiv este că e drăguţul Miloagei şi tatăl puilor ei nenăscuţi. Şi că mă tratează cu grija cuvenită unei surse de hrană a familiei lui. O să mă conving dacă stă în picioare teoria asta după culoarea moştenitorilor Miloagei. Până atunci, însă, mă voi bucura doar de... gusturile excelente ale pisicii mele.:D

20 de comentarii:

alina spunea...

Maică-mea iubea pisicile cu pasiune, aveam curtea (și chiar și casa) plină de ele. Nu le suportam. Parșive, mieroase, neloiale etc

Până când un ghem din ăsta cu ochi, mai mult ochi decât ghem, a poposit, cică pentru a răzbi peste iarnă, la mine acasă. A fost ca și copilul meu, până am plecat din țară, căci din păcate legile, restricțiile, carantina, ni s-au pus în calea continuării conviețuirii. Despărțirea de el, deși l-am lăsat pe mâini bune, a fost îngrozitoare, suferința imensă. N-aș fi crezut vreodată.

De fapt am înțeles că dacă e un suflet, cum arată și se manifestă e prea puțin important. Îi dai iubire, îți va da înapoi. Și uite-așa te-a prins în mreje :)).

Vania spunea...

Cu pisicile cam aşa se petrece: ne pomenim la un moment dat că nu mai putem fără ele!...

hadean spunea...

hai, recunoaşte că eşti irezistibilă :-)

pantacruel spunea...

domana i. si vagabonzii p. ;)

Liz spunea...

Aveam nevoie de-o poveste cu pisici scrisa frumos! Si eu stau intr-un imobil a carui curte adaposteste o turma de miolaitoare frumoase. Au canapea si pernute raspandite prin locuri pe unde ploaia nu ajunge. Si am si pisici ce ma conduc la scara blocului cand vin acasa. Si, culmea, am si comunitarul ce traieste in scara blocului pe presul meu si e obez si adormit tot timpul...

innuenda spunea...

Alina, clar că te prinde în mreje! Mie nu-mi plăceau pisicile pentru că mă speriau întrucâtva. Aşa cum mă sperie şi parşivitatea, acum că tot ai invocat-o ca trăsătură a neamului pisicesc.:)

Vania, după cum rezonezi, cred că ce avem noi aici este un mare iubitor de pisici!:)

Adi, mi-a trecut o clipă prin cap, recunosc! Dar mi-am revenit repede în simţiri:)))

Panta, nu ştiu, mă gândesc să le dau chiftele, să văd dacă le împing cu botul spre mine!:))

Liz, sigur nu stăm în acelaşi bloc? Că şi la mine sunt acareturi scoase afară, în curte, pentru motani. Atâta că Gălbioru' e atletic:))

Vania spunea...

După Koşka, au urmat Vasea, Taras Starîi, Taras Nevski, iar acum moştenitoare ne este Nataşa. Aşa că s-au perindat feline... Deseori devin şi personaje literare.

innuenda spunea...

Ah, Vania, nu ştiam decât de Taras Bulba! Nu eşti francofil, asta e clar!:)))

anadana spunea...

Oare sa fie tot ipocrizie din partea motanului?( auzi, Maharajahul!)Adica, sa faci asemenea gesturi din dragoste curat-familista? Sau o fi vreun cavaler innascut? Sau, mai stii, o fi mirosit el ca servesti legea si vrea sa se puna bine?In orice caz, abia astept sa nasca miloaga aia sa aflu adevarul.Apoi, o sa trag o concluzie despre dragostea mea pentru pisici...Ca de obicei, textul tau m-a incantat.

motanes spunea...

DA. Pisicileeeee.....

ZuZu spunea...

Nu suport pisicile :)) Si nu inteleg de ce, pentru ca atunci cand eram mai mic imi placeau...

innuenda spunea...

Anadana, poate le fac o poză puilor, când or apărea. Până atunci, o să umblu cu aparatul după mine, să-i imortalizez pe Maharajah şi Miloaga.:))

Motanes, daaa, reginele maidanelor!:D

Zuzu, la mine a fost exact invers.:)

PETISA spunea...

Draga Innuenda, aici m-ai prins si pe mine. imi plac la nebunie pisicile. am crescut de cand ma stiu vagabonzi si vagaboande si le/i-am leganat de cand erau cu urdori la ochi. gri, roscate, negre sau albe. Sa iti povestesc de pisica Liza, numita asa dupa actrita Liz Taylor (n-am numit-o eu). A avut mai multi stăpâni, unii mai rai, altii mai buni. Pana ce a ajuns la bunicii mei, la care mergeam in toare vacantele. asa o vedeam si pe Liza, de care m-am atasat. Din pacate, Liza a murit in urma cu un an, la o varsta onorabila, aproape 20 de ani. Era stirba si abia mai mieuna. Le-am mai avut pe Ursulica, Şosetuţă, Dovlecel cu puii ei mulţi, dar şi pe Muţache, şi acum pe Mişu. Au fost mult mai mulţi, dar unora nu le-am pus nume. La un moment dat, am avut 13 pisici. Stateam la curte. Nici nu iti imaginezi cum se zguduia toata curtea cand le chemam la masa. Pe Mişu, il am de patru ani. L-am luat din Rahova, murdar tare. Acum e o frumusete. Dar le iubesc pe toate. Pe unde vad pisici, ma opresc si le mangai sau le dau mancare. Inchei aici. Dar as putea sa scriu o nuvela despre pisici. :)

innuenda spunea...

Petisa, bat pariu că Dovlecel era o pisicuţă portocalie!:)) Am intrat la tine pe blog. Mi-au plăcut poveştile tale în imagini! Pasiunea aia a ta e dublată şi de talentul de a surprinde lucruri simple, care spun poveşti întregi.

PETISA spunea...

Dovlecel era alba...:) Multumesc pentru aprecieri. ma regasesc in povestile tale de multe ori. o sa revin pe blogul tau. imi place ce citesc.

innuenda spunea...

Te aştept cu drag.

buburuza75 spunea...

Ai văzut ce Pepsi-Licurici am...
Tristeţea mea vine de la faptul că, deşi se perindă o întreagă şleahtă de motani prin curte, niciunul dintre ei nu rămâne definitiv. O vreme am gândit că e vorba de Pufi (căţelul meu tombero-maidanez, corcitură de bichon şi caniche), care i-ar goni pe motani. Dar am constatat că a dat cuşca lui pe nimica toată pisicilor, condiţionându-le să mănânce mai departe puţin de el.
Hai să-ţi trăiască familia de pisicuţi şi să pui bani deoparte pentru lăpticul celor mici!

andreeamolocea spunea...

hihihi...si eu hranesc acuma pisici pe strada si ma mai joc cu ele. doar ca e gelos Filiponcea, motanelul meu, cand simte pe mana mea miros strain. si atuncea ma musca si sta botos pe fotoliu, cu boticul pe labuta privindu-ma incruntat. ma face sa zambesc chiar si atunci cand ma scoate din sarite motanu' asta!

Omul antipod spunea...

mie imi plac mult de tot, dar muuult de tot, toate animalele.
adica le inlocuiesc oamenilor (care nu-mi plac).
dar pisicile imi plac cel mai mult posibil :)
si cand am citit aici la tine, parca eram in "Pisicile aristocrate" :))
e necesar sa adaug ca si eu am o pisica, care are respectabila varsta de 12 ani si e o doamna? :)

innuenda spunea...

Bubu, căţelul tău este perfect normal. Ăsta este armistiţiul pe care l-am văzut şi la mine în curte. Dacă pisicile mănâncă mâncarea lor şi nu se bagă peste a câinelui, acesta le lasă şi să îl gâdile cu coada lor pe la nas.

Andreea, Filiponcea tău e bărbat. Are apucături de mascul dominant sau, mă rog, de bărbat alfa!:)))

Omule Antipod, că-ţi plac animalele înţeleg. Ce nu înţeleg este de ce nu-ţi plac oamenii. Sunt atâtea animale printre ei câteodată!:D:D
Să-ţi trăiască şi ţie aristocrata, şi lui Bubu şi Andreei şi la toţi care au în dotare blănoşi mari sau mici.