luni, 2 februarie 2009

Nimicuri care contează

Obişnuim să cărăm veşnic poveri după noi: o paporniţă, o sacoşă plină, o geantă burduşită, un coş îndestulat. Tragem după noi, precum aurolacii, zdrenţe şi pungi în care credem noi că ne-am împachetat existenţa cu tot ce are ea mai de preţ.

Îmi promit să nu mai car ca tâmpa după mine, de la un an la altul, toate bălăriile care nu mă reprezintă, pe care nu le mai port, nu le mai plac, nu le mai vreau!
Dar apoi, mă regăsesc tânjind după toate acele fleacuri care mi-au populat viaţa într-o anumită perioadă şi care-mi ordonează sentimental trecutul, punându-i etichete parfumate.

Acumulările de lucruri, acelea da, mi se par superficialităţi, hipnotisme de proaspăt consumist. Victimizaţi de vitrine sau de nevoi false trezite în noi prin jocurile manipulatoare ale culorilor, sunetelor, mesajelor mai mult sau mai puţin subliminale din reclame, intrăm în vria aceasta fără de sfârşit a încărcării la refuz. A stocurilor. A “trendului”.

Facem provizii, luăm ca să fie acolo, luăm pentru când o fi ori pentru că iau şi alţii, sau pentru că e la ofertă, sau fiindcă se poartă… Atâtea motive bizare ne împing din spate către o coadă agasantă de care nu mai reuşim să ne dezvăţăm. Stăm cu orele la rând în hipermarketuri şi magazine ca să luăm toate acele lucruri şi să le ducem cu noi acasă, ghiftuind universul în care ne ducem existenţa cotidiană.

La acestea se adaugă cadourile veşnic nepotrivite şi politeţea cu care insistăm să devenim păstrătorii lor, depozitari ai atenţiei celorlalţi la orice altceva decât la persoana căreia îi fac acel cadou. Gestul contează, îi scuzăm noi de fiecare dată şi, îndosariind gestul la acte de bună-credinţă, îi rânduim în acelaşi timp şi darul printre celelalte obiecte inutile care ne înconjoară.

Practic, germinăm existenţial dintr-un substrat îngrăşat de fleacuri.

Dar nu trebuie să omitem nici faptul că, odată intrate în posesia noastră, cele mai multe dintre acele nimicuri devin lucruri de preţ. Pentru că absorb în ele frumuseţea, energia şi personalitatea lumii cu care s-au iubit o vreme. Devin un alter ego al tău, al prietenilor tăi, al parinţilor, al iubitului/iubitei.

Nu poţi renunţa la amintirile frumoase, nu-i aşa? Iar amintirile, din când în când, se materializează în obiecte.
Poate că întreaga noastră existenţă nu este altceva decât o sfoară întinsă, pe care nişte cârlige aşteaptă să prindă momentul care contează.

14 comentarii:

Ambasadoarea spunea...

Asa e. Si pe fondul unor stari deja instalate, adaug si un :(

anna spunea...

pentru primele 3 sferturi de post și cine le citește, după cum urmează:

http://dasiprimeste.wordpress.com/

motanes spunea...

Mai rău de cei ce cară în spate un sac de vinovăţii ce nu le aparţin...

Marian S. spunea...

Cum oare reuşesc japonezii ăştia să arunce tot ce le prisoseşte ?

In Japonia exista muzee ?

andreea molocea spunea...

Eu adun tot-tot-tot. Si nu arunc nimica. Prostia la mine e ca pun nume. Ma tasez de obiecte. Am si acuma carata cu mine la bucuresti, o lampa de birou, mica, albastra pe care o cheama Michi. Beibi al meu a dat sentinta, ca cica ar fi moarta din pricina nu-stiu-carui-fir. Dar eu o tin pe birou si nu o pot arunca. Si mai am multe de din astea. Pana si unele prosoape au nume. Si pixurile, telefoanele si laptopul. Si e dragut sa le tin pe toate asa, in jurul meu. Imi place haosul asta colorat, prin care se amesteca winnie the pooh cu agenda si dosarele de lucru. cred ca am o viata ca un desen animat cu personaje de plastilina...

thea spunea...

Acum vreo 2 ani, primavara, m-am gandit sa fac o supercuratenie in casa, in sensul de a strange si arunca multe dintre lucrurile dun casa, lucruri pe care fie nu le mai foloseam, fie nu le folosisem niciodata; si ce-am facut? Am pus casa cu fundu-n sus si la final, ramasesera de aruncat o cutie goala si un tricou... N-am putut sa ma despart de nimic nefolositor... Nici macar cand mi-am facut bagajele pentru a pleca de tot din tara n-am reusit sa fac marea selectie....parte din ele e aici, cu mine, la fel de neolositoare ca si acolo :). Si uneori ma gandesc ca si in mintea mea e la fel si ocupa spatiu degeaba... :)

alina spunea...

Dacă vorbim strict de lucruri, de material, eu mi-am învățat lecția din două motive:

- mama mea, care avea o manie pur și simplu să umple casa cu chestii inutile și mereu mă loveam de ele. Iar după moartea ei, tata nu a mai păstrat NIMIC NIMIC NIMIC; ori a aruncat, ori le-a dat de pomană. Iar eu nefiind acolo să particip la o minimă selecție, a trebuit să-mi spun resemnată că a fost destinul ironic - n-a luat nimic cu ea și nimic n-a ajuns la mine, singura moștenitoare posibilă

- plecarea mea din țară, când din cauza finanțelor drămuite la maxim, a trebuit să mă limitez la lucruri strict trebuincioase. Acum singurele care-mi lipsesc clar sunt cărți dragi lăsate în urmă. Deși știu că ele sunt cu mine oricum :).

Tot ce vreau să iau cu mine pe unde mă vor purta pașii e familia mea, soțul și fetele. Și pe cât posibil să nu car regrete în bagaje.

Vania spunea...

Eu mă străduiesc să ofer exclusiv cadouri potrivite! În definitiv, e plină casa de lucruri inutile, ce pot fi dăruite cu varii prilejuri...

jane spunea...

ba eu naparlesc clipa de clipa de toate lucrurile din jurul meu, material si spiritual, nimic nu se lipeste de mine pentru ca totul e nou, eu sunt noua in fiecare clipa; traiesc asemeni vagabonzilor

deyu spunea...

cnad mi se pune pata, iau la rascolit si arunc si dau o gramda de lucruri. mama e mai trista la vazul acestor lucruri, pentru ca ea e genul cu pastratul. La cadouri asa e, mereu tinzi sa pastre ce ai primit ,chit ca iti foloseste sau nu.
De craciun, am facut un cadou personal si personalizat. ASa cum imi place mie sa fac. Mi-am trasnpus persoana in cadou si am primit in schimb o carte (deloc personala) si un parfum . Iar ptr mn , a primi parfum e cel mai nepotrivit lucru posibil.

innuenda spunea...

Amasadoareo, vezi că transmiţi tristeţe! Să ne înveselim, dară!:)

Anna, am împrietenit datul cu luatul şi cireaşa cu lămâia şi la mine pe blog. Parcă lipsea galbenul ăla, huh?:)

Motanes, deşi vorbeşti pe înţeles eu nu te pot pricepe.

Marian, altă cultură! În timp ce ai au oaia fantastică, noi avem mioara resemnată. Resemnează-te!:D

:))) Andreea, hai că ai fost simpatică. Mi se par foarte nostime persoanele care pun nume la lucruri. Eu nu mă pot despărţi de lucruri nici aşa, fără să le botez. Asta mi-ar mai lipsi, să le dau nume, ca apoi să stau să le sărbătoresc ziua onomastică!:D

Thea, eu m-am apărat cum am ştiut mai bine. Nu pot să arunc bileţelele de dragoste. Şi nu ştiu de ce, majoritatea obiectelor care mă sufocă au mesaje de iubire în ele.

Alina, lucrurilor nu vor concura niciodată cu oamenii. Asta e clar.

Vania, realizezi, desigur, că în spatele tău se spune: "iar a adunat de prin casă, Vania, să încropească de-un cadou!" Ţi s-a răspuns recent, când ai făcut un cadou, cu "vaai, dar nu era nevoie!" sau "nu pot să primesc" ori "îmi eşti de ajuns tu, nu am nevoie de niciun cadou de la tine"? Dacă da, în seamnă că s-au prins! :))

Jane, mă bucur să te revăd! Frumos ai mai spus vorbele astea! Pe mine încă nu m-au atins astfel de năpârliri miraculoase.:)

Deyu, abordează-le personal! Citeşte parfumul şi dă-te cu cartea!:))

loristiuj spunea...

ieri am făcut curat în debara - nu mai văzuse debaraua curăţenie de prin 2004... Multe de păstrat... şi mai multe de aruncat ... :-( Mi-a părut rău... nu le stocasem acolo degeaba... dar asta e... stăm în chirie... nu avem spaţiu... poate la casa noastră o să avem o cameră mare mare de depozitare şi o să pot să-mi păstrez toate micile şi marile nimicuri :-))

hadean spunea...

innu, cand ai timp, sa treci pe la mine. m-am întâlnit cu Marlenka :-)

innuenda spunea...

Lori, racii sunt bolnavi de ataşaţi de lucrurile lor. Suntem atributori fruntaşi de valori sentimentale. Aşa că înţeleg suferinţa ta. :)

Adi, :)))) am fost pe la tine deja. Iertăciune! Nu mai fac!:)