miercuri, 25 februarie 2009

Ţaitgaist

Nu-mi plac oamenii fără Dumnezeu. Dar de fariseii care ştiu pe de rost versete biblice pe care le ţin la un loc cu nesaţul ştirilor de la ora cinci, sunt până peste cap!

În zi de sărbătoare, obişnuiesc să se îmbrâncească fără nimic duhovnicesc în trupul lor de ţărână amânată. Văzându-le încrâncenarea de a lua cu orice preţ îndumnezeire, aproape că mi se înfioară ateic scutul cărnii. Scârba cu care mă apăr de ei devine aproape păcat asumat.

Înfricoşata zi a fost pentru mine chiar atunci, în Vinerea aceea Mare, când preotul care mă spovedea mi-a râgâit în nas a mezeluri.
Cum să nu ajungem să ne mărturisim la întâmplare, Doamne, când iatacul nu ne e îndeajuns, iar biserica nu ne mai încape de enoriaşi veniţi să facă playback după cuvântul Tău?

Ultima oară când am intrat în casa Ta am văzut un şoarece. Era mare şi gras şi mulţimea de credincioşi tăbărâse pe el să-l omoare. Mirosea a lumânări arse de pomană şi a tămâie sfrijită. În perete, o icoană se hotărâse să facă minuni tocmai atunci şi jur că am văzut ochiul de sticlă al clopotarului umezindu-se.

În rest nimic neobişnuit nu s-a întâmplat.
Ne-am rugat, aşa cum facem în toate rândurile, evlavioşi şi cu feţe triste, ca de-nmormântare. Diaconul a cântat plictisit şi nazal, iar norodul şi-a făcut cruci de diferite mărimi pe refren. Ca şi cum ar fi ţinut măsura de trei pătrimi.
Femeile tinere au pironit ochii icoanelor, în căutare de semne. Bătrânele au bătut mătănii, mai precise ca un ceas. S-au dat acatiste de luat bărbaţi şi examene şi s-au sfinţit bilete la 6 din 49 şi portofele.

Ca de obicei, în timpul slujbei, femeia de la lumânări a lipsit preţ de câteva minute. Păcat! Aşa a ratat de fiecare dată icoanele care plâng cu lacrimi de mir.

Niciun comentariu: