Băgăm o gonetă?

Ieri am reuşit o performanţă rară. La ora 18.30, am lăsat baltă acte şi clienţi, termene limită şi presiune a timpului şi am închis uşa de la birou pentru tot restul zilei. Mi-am luat soţul de mânuţă şi am descins în Cişmigiu, lejer îmbrăcaţi.
Vreo oră mi-a luat până să mă dumiresc de faptul că într-adevăr eram acolo. Nu-mi venea a crede că mirosul ăla de iarbă crudă şi floare, că sunetele alea de vrăbioi isterizaţi de fericire erau aievea şi nu o plăsmuire a minţii mele descărcate brusc de tensiuni.

Ora la care am ajuns, a amurgului, făcea totul să pară şi mai ireal. Cişmigiul avea la ceasul ăla de graniţă ceva straniu. Apele în care se dizolvaseră felinarele parcului licăreau într-un fel anume, cumva hipnotic, pământul respira un abur cald, care-ţi înceţoşa privirea iar parfumul, oh Doamne, parfumul acela nedefinit ţi se insinua în creier ca un drog. Aproape mă aşteptam să apară vreun inorog, de pe undeva, dintre copaci.

Inorogul n-a apărut, cel puţin până când am plecat eu. Dar am bătut pieziş aleile parcului, bucurându-mă ca un copil de păsările neasemuite care fluierau partituri numai de ele ştiute, cu sonorul dat la maxim, am mâncat vată de zahăr roz şi am rămas apoi, până târziu, când s-a înnoptat, proţăpiţi pe câte un scaun de parc, cu ochii pe luminiţele colorate care tremurau pe lac, amuţiţi de tihna aceea despre care uitasem că există.

Când ne-am ridicat să plecăm eram mai uşori cu vreo 24 de ani. „Băgăm o gonetă”, l-am întrebat pe soţul meu? Şi am pufnit amândoi în râs de aşa îndrăzneală. La ieşirea din parc, ne aştepta neîndurător stresul.