sâmbătă, 31 ianuarie 2009

Lili was here



Am avut, de când mă ştiu, nevoie de o prietenă cea mai bună. Poate că, având o soră cu doar un an mai mare, cu care mergeam peste tot, de ajunsese să ni se spună în oraşul natal Siamezele, iar în oraşul adoptiv Surorile-sister, am simţit nevoia să multiplic acel soi de confort, căutându-l şi la străini. Orice vecină, colegă de clasă ori, mai târziu, de facultate, fiece nouă cunoştinţă părea să mă ademenească spre zarea unei noi prietenii tandemice.

Primul duo l-am legat la grădiniţă, unde aveam o Manuelă cu părul până la fund, blondă, de care eram nedespărţită. Cu ea mergeam la colectat gume mestecate, ori cioburi de sticlă colorată, cu ea dansam la serbare şi tot cu ea mă jucam în cutia de carton cu mărgele transparente, colorate, încercând să-i fac eu ei un şirag, ea mie o brăţară. Dar au trecut anii şi am uitat-o pe Manuela odată cu intrarea la şcoală.

În Şcoala Generală au fost mai multe tandemuri.
A fost unul cu Alice, o Agelină Jolie creaţă şi cu faţa ceva mai pătrată, după care mi-a părut tare rău când s-a mutat definitiv în Suedia, cu părinţii ei. Pesemne şi ei i-a părut rău după mine, de vreme ce mi-a făcut cadou o geacă albă de spumă, pe care o primise de „la pachet” din Suedia şi o pereche de pantaloni de purtat la mare, absolut minunaţi, albi, cu nişte contururi negre, ca trase cu pensula groasă, în care se zbenguiau pete asimetrice, cam cât o palmă, în culori ţipătoare: portocaliu, verde neon, galben...

Mi-am tot amintit de Alice, o vreme. Apoi hainele alea s-au uzat, eu am obosit să le tot văd şi le-am îngrămădit undeva, pe fundul unui geamantan cu lucruri de dat „la ţară”. Odată cu hainele acelea s-a estompat şi amintirea colegei mele generoase, rârâite şi veşnic îmbujorate. Trebuie să fi devenit o femeie frumoasă. Dar nu am de unde să ştiu asta, pentru că, după vreo trei-patru scrisori, am încetat să mai ţinem legătura.

M-am lipit apoi de Angela, o fată destul de diferită de mine, la care, în clasa a VII-a, mă tot duceam acasă, unde mă oxigenam, zi de zi, cu perhidrol folosit de maică-sa la albit rufe. Iar naiva mea mamă, drăguţa de ea, credea că e de la şampon: „mamă, dar ce ţi s-a deschis părul, uite, în soare bate-n blond roşcat! Tu şi când erai mică erai blondă, pe la trei ani ţi se blonzise chiar bine părul: poate ţi se deschide iar”.

Liceul mi-a adus-o pe Lili, colega mea de bancă, o blondă plină de viaţă, a cărei veşnică bună-dispoziţie mă umplea de energie. Lili provenea dintr-o familie modestă şi, poate de aceea, visa să ajungă cineva, să se lanseze în muzica uşoară. În fiecare pauză, în vastele veceuri ale liceului, unde era sonorizarea mai bună, cânta ca o privighetoare. De fapt aşa o şi poreclisem: Privighetoarea.

Noi două nu am avut niciodată nici cel mai mic dezacord, dar cu ceilalţi, blondina era aprigă. Ţi-o trântea Lili, de nu te vedeai, dacă o deranjai cu ceva! Poate de aceea nici nu am mai deranjat-o prea mult în ultimul an de liceu când, graţie unui concurs de muzică, se împrietenise cu o altă colegă, Ligia, după care eu una nu mă omoram. Dar nu puteam face nimic. Ele aveau muzica în comun şi muzica pentru Lili era totul. Nu mai ştiu nimic de colega mea de bancă, dar şi acum mă amuz când mă uit la o poză, făcută într-o pauză în care ne-am pus să-l tragem de mustăţi pe bietul Nicolae Longinescu, al cărui hram intelectual local era purtat, cu mândrie statuară, de liceul nostru.

Uite-aşa a stat, dragă Adi, treaba cu colegele mele de bancă! Azi, e drept că nu mai am niciuna, dar nici coatele nu mi le-am mai sprijinit de câţiva ani buni pe vreun pupitru, altul decât cel din sălile de judecată.

luni, 26 ianuarie 2009

Mărturisiri târzii

Citeam dimineaţă articolul Simonei despre modul de a iubi al femeilor, despre frumuseţe şi răzbunare. Şi un zâmbet mi s-a trezit perfid în colţul gurii când am citit “există răzbunări fabuloase, vă rog să mă credeţi, răzbunări care pornesc din tine, din rărunchii responsabili cu metamorfoza”.

Am zâmbit pentru că multe dintre noi (eu una sigur!:D) când ne despărţim de un bărbat (din vina lui) visăm răzbunări în care, nu peste mult timp, el ne întâlneşte întâmplător într-o zi când noi suntem răpitor de frumoase, mai slabe, mai bronzate, mai coafate şi, neapărat, mai indiferente, astfel încât el să se tăvălească, desigur umil, în chinuri provocate de noua noastră imagine.

Personal, în planul meu de răzbunare îşi făceau loc alături de această "nouă eu" bărbaţi minunat alcătuiţi, eventual celebrităţi sau cunoştinţe comune. Prietenul lui cel mai bun sau duşmanul lui cel mai mare ocupau amândoi acelaşi loc în rangul preferinţelor mele malefice. Voiam ca stupoarea şi admiraţia, gelozia şi trădarea, complexul de inferioritate şi regretul, toate acestea să-şi dea mâna într-un menuet al durerii magistrale. Mintea mea nu se învoia pentru nimic mai puţin. Asta o vreme.

Apoi, cu fiecare zi care trecea, căpătam acea distanţă faţă de lucruri care să-mi permită să văd clar că mersesem multă vreme pe sticlă pisată crezând că merg pe covor de diamante, ori că eram suficient de frumoasă cât să îndur adevărul faptului că nu asta fusese cauza despărţirii noastre, ci o nepotrivire primordială.

Deşi nu m-am mai îndrăgostit de multă vreme, îmi aduc aminte că într-un final învingea raţiunea şi orice planuri de răzbunare aş fi nutrit ele sfârşeau prin a se nărui în realitatea unui dezinteres galopant faţă de fostul subiect al dorinţei mele. Uitarea nelegiuitului venea ca o alegere firească, în detrimentul recuceririi lui nerezonabile.

Învăţam să supravieţuiesc nepotrivirii dintre mine şi lume. Mai precis dintre lumea mea, în centrul căreia mă instalasem, autoproclamată regină şi lumea largă, în care trăiam, modest, în suburbii.

sâmbătă, 24 ianuarie 2009

And the sadness goes to…

Îşi începu ziua cu o minciună.
Oprită în faţa oglinzii din baie, privi un chip trist şi îmbătrânit cum îşi repeta porţia de motivaţie zilnică: “eşti frumoasă, eşti puternică, eşti încrezătoare”.
Nu era nimic din toate astea, sau dacă era nu o mai aflase nimeni de mult. Nici măcar ea. Doar psihologii păreau să ştie asta, tot aşa cum păreau să fie siguri că dacă o repeta dimineaţa la trezire şi noaptea înainte de a adormi o va şti şi ea. Într-o bună zi.

Se spălă pe dinţi cu cheful unuia care tocmai a aflat că în câţiva ani îşi va pierde toţi dinţii. Scuipă clăbucul amestecat cu dezgust şi cu presimţiri de sânge, clăti, îşi admiră dinţii albi, strălucitori şi prezenţi cu ciuda unui olog care priveşte un atlet. Asta e…îşi spuse în timp ce-şi târşâi papucii moi de caftan, pe duşumea.
Se îndreptă mecanic spre zona de socializare. Sufrageria ei, goală, în care cu o singură apăsare de buton îşi putea aduna toţi prietenii: crainici, actori, sportivi, personaje din desene animate.
Asta e marea bucurie a unui om singur. Că el este cel care decide cine, când îi vine în vizită şi mai ales cât stă. Nu mai avea chef de careva, pac, schimba canalul. “Telecomanda asta e o mare minune”, îşi zise. “Este bagheta magică a Zânei Bunului Plac.”

Dacă şi-ar putea face măcar un program de plăceri zilnice ar ajunge departe, gândi. Aşa…culegea plăceri devălmaşe la tot pasul, fără număr şi recipientul în care le primea nu mai era demult un pahar Berzelius.
“Sac fără fund, ce eşti!” îşi spuse în timp ce balota dintr-un bol pictat cu lebede fulgi de porumb cu lapte şi miere. Din vitrină îi zâmbea în ciudă o fetişcană cu trup de sirenă. Ea. Pe vremea când chiar era frumoasă, puternică şi încrezătoare.
Acum doar se prefăcea. Acum asista la propria-i viaţă cu cheful unui cowboy la o paradă a modei din Milano.

Fusese singură dintotdeauna. Femeile o urau pentru succesul ei, iar bărbaţii doar asta iubeau la ea. Persoana ei nu contase niciodată mai mult decât cariera ei.
Ce-i drept, nici măcar pentru ea nu contase prea mult. Ultima dată când îşi amintea să fi făcut ceva ce-şi dorise, nu ce a trebuit să facă, fusese la unsprezece ani, când furase bani din poşeta mamei ca să se ducă la film cu Vova, un băiat de la clasa paralelă cu a ei, din şcoala unde învăţa.
Îşi aminti cum o luase de mână în întunericul sălii de cinema, cum îi bătea inima să-i spargă pieptul, cum nu mai conta nici ce film rula, nici ce avea să-i facă mama acasă, când ar fi descoperit lipsa banilor. Îşi aminti fericirea.
Şi sufletul i se umplu pentru o secundă de o bucurie nouă.

O trezi din reverie sunetul telefonului mobil. Era secretara, care-i amintea de înmormântarea lui Vova Reinar, de la ora 12.00.

Cu leapşa-n proţap

Am o leapşă de la doamna Pisicot care şi-a furat-o de la domnişoara Ilinca. Ar veni cam aşa...

1. Ce iti place sa faci atat de mult, incat ai plati pentru asta?
Să călătoresc, să scriu, să fac fotografii. Aş putea da şpagă pentru un loc de muncă unde astea trei lucruri să intre în job description. Îmi mai plac şi alte lucruri. Dar pentru acelea nu aş plăti…:D

2. Daca ai afla astazi ca mai ai de trait exact 5 ani, ce ai face incepand de maine?
Un copil, un împrumut mare la o bancă şi o excursie în jurul lumii.

3. Daca ai castiga un milion de euro neimpozabil, ai continua sa faci ce faci acum?
Oh, nu! Aş deveni, fără să stau pe gânduri, rentieră şi…cu riscul de a mă repeta, aş călători.

4. Peste 15 ani, ce ai vrea sa scrie pe prima pagina despre tine, in cel mai important ziar din tara? Care ar fi titlul articolului?
”Celebra avocată, care a primit anul trecut un milion de euro onorariu de suces, dă lovitura din nou. De data asta cu best sellerul "Innuenda.”:))

5. Ce vrei sa spuna prietenii tai despre tine la ceremonia ta funerara?
Era unică.

6. Dar pe piatra ta funerara ce vrei sa scrie despre tine?
Să ne trimiţi adresa: ne e dor de tine!

7. Cand erai mica ce le raspundeai celor mari la intrebarea: Tu ce vrei sa te faci cand vei fi mare?
Habar n-am. Nu mi s-a povestit.

8. Ce ai face daca ai sti absolut sigur, dincolo de orice dubiu, ca este imposibil sa esuezi?
Aş negocia cu Dumnezeu pentru tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte.

9. Ce ai vrea sa le spuna copiii tai nepotilor tai despre tine?
Că sunt cea mai iubită dintre pământeni.

10. Daca ai putea acum sa te proiectezi in viitor, in ultima zi a vietii tale si sa iti iei un interviu, care sunt trei intrebari pe care ti le-ai adresa?
Ce crezi că e Dincolo? Care e secretul fericirii? Ce dracu a fost în capul tău de ai răspuns la leapşa aia aiurea, cu atâta întrebări despre moarte?:D

Leapşa asta poate merge la Adi, Motanes, Pantacruel, Verbiaj, Rita. Dacă or vrea-o.:)
(pe restul FETELOR, le menajez. Că-s mai sensibile şi unele chiar gravide:D)

joi, 22 ianuarie 2009

Skandenberg cu Domnul Murphy

Am mers la multe nunţi în viaţa mea. Aproape că sunt o nuntaşă profesionistă. Sunt, orice-ar fi, cu zâmbetul de reclamă pe buzele lăcuite, mă bâţâi pe orice fel de muzică, oricât de proastă, joc natural şi socializez la orice nivel social. Port sandale cu toc subţire şi rochie lungă neagră, mă dau cu parfum bun, stau dreaptă când mănânc şi nu ţin coatele pe masă.

Şi toate lucurile astea îmi vin firesc, pentru că mie îmi place la nunţi.
Îmi place mai ales faptul că niciodată nu e la fel ca la precedenta. Niciodată nu ştii la ce să te aştepţi. Niciodată nu se simte toată lumea la fel. Şi mai ales, niciodată mirii nu află adevărul despre nunta lor.

Apropo de niciodată nu ştii la ce să te aştepţi o să fac o paranteză ca să vă povestesc o mică găinărie, servită pe un platou de argint, cu titlul de obicei de nuntă, la propria mea petrecere.

Imediat după ceremonia religioasă, cand am intrat, împreună cu naşii, în restaurantul unde avea să fie masa şi dansul, am fost întâmpinaţi de şeful de sală, secondat de un june ucenic în mână cu o tavă din argint. Pe tavă erau 4 cupe de şampanie, al căror picior înalt, argintat, odihnea protector peste câte o sută de mii (m-am măritat acum 7 ani şi ceva), deci erau patru sute de mii. Şeful de restaurant, brunet cu mustaţă, cu ochii verzulii surâzători şi uşor tulburi, ca un leuştean în aspic, nu ne-a lăsat să ridicăm paharele cu şampanie, spre a le duce la gură, până nu împerechem suticile de dedesubt. C-aşa-i tradiţia!

Ştiind că nu avem nici lăutari, nici manelişti la nuntă, femei delăsătoare ce suntem, atât eu, cât şi naşa omisesem să le-ndesăm bani soţilor în buzunarele costumelor de friptură. Astfel că, după două-trei broboane de transpiraţie la locul de unde absenta mustaţa, a împerecheat naşul săracul suticile de sub pahare, cu suratele lor aidoma, cotrobăite, prinse şi înaintate de naşa din poşetă. Sub fiecare pahar erau acum (atunci!) câte două sute de mii, deci opt sute de mii de lei (vechi) pe toată tava. Noi am luat paharele de şampanie să le ducem la gură şi când să le punem jos, ia tava de unde nu-i. Băieţii plecaseră de mult cu suticile şi, probabil, le împărţeau deja, în drum spre bucătărie. Asta a fost la mine la nuntă, dar să închid paranteza şi să vedem ce a fost la alţii.

Ultima nuntă la care am fost o să fie una pe care o voi uita cu greu. Nu doar pentru că mirele şi mireasa sunt the unforgettable type (şi sunt!), ci şi pentru că, mottoul serii a fost “vineri 13”, cu toate că era sâmbătă toată ziua.

Deşi la ora 23.00 eram deja întoarsă acasă, aş putea povesti cu lux de amănunte, oricui m-ar întreba despre celebra nuntă. Ce meniu sofisticat a fost, cine cu cine a venit, ce a dansat, cu ce era îmbrăcat, ce se şuşotea pe la colţuri, ba chiar, dacă m-aş fi concentrat puţin, jur că aş fi putut spune şi la ce s-a gândit mirele într-un anumit moment al ceremoniei.
Toate astea pentru că am avut pile la cameraman care mi-a făcut o copie după DVD-urile de la eveniment.
Am fost chiar emoţionată când am văzut înregistrarea, pentru că mi-am dat seama că ar fi fost o nuntă de nota 20 dacă…

…Dacă nu am fi venit, aşa cum facem la orice eveniment, la 3 ore după începere, (din cauză de consort truditor la ştiri inclusiv în weekenduri), am fi prins, poate, loc la masa la care fuseserăm repartizaţi, după spusele mirelui, un prieten drag.
Aşa, ne-am aşezat şi noi unde nu şifonase încă nimeni atlasul scaunelor, la o masă pe terasă, undeva unde nu cunoşteam decât o jumătate dintr-un cuplu, altfel simpatic. Nu ar fi fost asta nicio problemă, oricum, că mie una nu-mi ia mai mult de câteva ore să-mi pun viaţa pe tavă, ca la tăierea din moţ şi asta numai pentru a-mi satisface curiozitatea de a vedea ce o să aleagă interlocutorul de pe tavă.

…Dacă nu ar fi început măre o furtună cu tunete şi fulgere şi ploaie torenţială care s-a încăpăţânat să dureze toată noaptea (aşa cum am auzit), deşi părea să nu fie niciun dubiu în acest sens la chiar jumătate de oră de la instalarea ei, când deja pe terasă se strânseseră câţiva centimetri buni de apă.

…Dacă stropi grobieni de ploaie, nu s-ar fi încăpăţânat să cadenţeze prin cârlionţii doamnelor, prin pahare şi farfurii, dar mai ales printre degetele frumos vopsite de la picioarele subsemnatei, prinse în barete minuscule de sanda, care aveau să-mi cedeze, o oră mai târziu, din cauză de acvaplanare a tălpii care le purta cu mândrie.

…Dacă un mic domnu’ Goe nu ar fi trecut în goană, excitat probabil de zahărul şi E-urile sucurilor la care se dedase după voie, scăpat de supravegherea părinţilor şi nu ar fi dărâmat un stativ-pom de pe care s-au răsturnat nenumărate recipiente ceramice, purtătoare de lumânări parfumate aprinse demult, dar mai ales purtătoare de ceară topită, care s-a revărsat fără zgârcenie pe costumul unicat al soţului meu. De sus până jos. Distrugându-l.

După cum spuneam la început, “aproape” că sunt o nuntaşă profesionistă. De data asta, însă, nu mi-a ieşit, pentru că nu am rezistat decât o oră la skandenbergul cu domnul Murphy. Dar nu-i nimic, aştept invitaţia la botez şi până atunci, cine ştie, poate uit şi cum a fost la nuntă! :)

miercuri, 21 ianuarie 2009

Cui îi revine Jokerul?

Vă amintiţi de jocul acela cu zaruri şi pioni care călătoreau pe bucata de carton frumos vopsită ? Nu te supăra, frate… ?

Expediţia spre punctul terminus al jocului era extrem de palpitantă, pentru că niciodată nu ştiai câţi « paşi » va trebui să faci înapoi dacă aveai ghinionul să poposeşti unde nu trebuie, câte pedepse să înduri, câte tururi să stai în timp ce alţi participanţi la joc, mai norocoşi, înaintau întruna.

…Jocul ăsta ne pregătea încă de pe atunci pentru viaţă. Ne învaţă că, oricât de mult am vrea să ajungem undeva, oricât de corect ne-am face traseul, există un loc de unde zarurile se aruncă şi un alt loc unde acestea cad. Există şansa, destinul fiecăruia.

Când eram copii nu era aşa o dramă să pierdem. Jocul putea fi reluat la nesfârşit, până oferea satisfacţie perdantului. Dar când planşa frumos colorată e propria viaţă şi când « piticul care-ţi iese în cale » e ditamai persoana sau fapta reală, parcă nu-ţi mai arde de joacă…şi parcă nici nu mai este aşa de simplu să iei totul de la început. Şi totuşi găsim resurse în noi să o facem. Şi totuşi, există un secret.

Mi se întâmplă tot mai des şi mie să vreau lucruri imposibile, de fapt- ca să fiu mai exactă- lucruri care nu-mi sunt tocmai la îndemână în momentul în care mi le doresc. Mă trezesc aşa, dintr-o dată, cu dorinţe extrem de precise şi de vulgare, în sensul de comune.

De pildă mi-ar plăcea să conduc o decapotabilă, la ora apusului, ascultând la maxim Tracy Chapman- « Fast car », având pe cineva drag ca singur companion şi…desigur..vântul prin plete.

Sau să pierd o noapte cu iubitul meu jucând black jack ori ruletă la cazinourile din Vegas sau să-mi sfârşesc fiecare zi de lucru înotând în piscina proprie, privindu-l în ochi la lumina lunii şi apoi sorbind împreună din aceeaşi cupă-neaparat din cristal-şampanie demidulce…. Mi-ar mai plăcea să am piscina aceea pe lângă o casă cu o curte atât de mare încât să-mi plantez în ea toate florile pe care le iubesc : regina nopţii, petunii, gardenii, hortensii, trandafiri şi azalee, zorele şi genţiane, leandri şi magnolii…şi să-mi rămână încă gazon şi alei pe care să alerge înnbunit de fericire un câine de talie mare..cu faţă prietenoasă…un Golden Retriever…poate.

Îmi dau seama că sunt oameni care se bucură chiar acum de toate aceste lucruri şi de încă atâtea altele pe care mintea mea nici nu le poate imagina, dar nu-s nefericită din cauza asta.

Pentru că am jokerul cu care să înlocuiesc orice carte care mi-ar lipsi. Pentru că am ceva ce mulţi dintre ei nu vor avea niciodată.

Am vocaţia fericirii.

Şi atunci piscina devine cadă cu spumant şi săruri de baie aromatice, cupa de cristal cutie de bere, decapotabila devine…orice maşină care merge…Vegasul, Bucureştiul nocturn… Florile se mută cuminţi din curtea vilei în ghivece la ferestrele unui apartament de 2 camere…iar Golden Retrieverul devine « Gălbioru’ », un câine maidanez auriu, care a crescut în holul blocului unde locuiesc, iubit şi hrănit de toţi locatarii…

Constanta tuturor lucrurilor care contează este fericirea cu care primeşti mai puţin decât ai cerut şi dăruieşti mai mult decât ţi se cere. Iubirea, asta trebuie să ne fie singura constantă.

Şi atunci, vă întreb, cui îi revine de fapt Jokerul ?

marți, 20 ianuarie 2009

Aplaudacii

I-am pândit de multe ori. Cu o curiozitate din aceea cu care te uiţi pe furiş, de după perdele, la o vrabie sau la un porumbel poposit pe pervaz. I-am văzut râzând fals, hohotitor. I-am zărit furându-şi cu coada ochiului propria imagine, în monitoarele din platou. Sau comentând pe furiş cu vecinul de alături: “fii şi tu mai vesel, că te văd toate neamurile. Să arăţi că-ţi merge bine!”.

De cele mai multe ori erau pensionari, îmbrăcaţi în hainele lor de duminică. Cu un dinte-doi lipsă, cei mai mulţi dintre ei, semn că nu-i dau banii afară din casă. Câte o frumuşica satului apărea uneori în cadru, după vreun intuibil :”du-te mamă şi tu, că eşti frumoasă, poate te văd ăia şi te opresc prezentatoare. Uite fata aia de la Big Brother, cum prezintă acum ştiri din sport! Mâine-poimâine auzi că s-a căsătorit şi ea cu un fotbalist cu bani. De ce să nu te duci?!”.

Nu-i înţeleg pe oamenii ăştia. Morbul televiziunii este un geniu într-o sticlă ermetic închisă. Am fost acolo, ştiu aerul din studiouri, încărcat de greaţă, pile şi orgolii. Aveam destule colege banale, nişte şterse fizic şi intelectual- care nu voiau decât asta: să apară “pe sticlă”. Televiziunea nu însemna pentru ele loc de muncă, ci loc de exhibat. Era visul lu’ mamaie, a’ lu’ mami şi al lor să se vadă pe ecran.

De multe ori mă întreb, uitându-mă în sticla aceea corupătoare de vanitate, ce-i mână pe unii oameni către expunere. De ce vor unii să muncească acolo şi nu oriunde altundeva? De ce vor să fie penibili şi să afle asta milioane de oameni? Pentru că unora dintre ei, m-am convins, penibilul le dă bineţe la fiecare apariţie TV.

Pe aplaudaci probabil că îi încearcă aceeaşi dorinţă nesăbuită de a fi cineva. De a fi „ăla care a apărut la televizor”. Nu cred că poate fi altceva la mijloc! Dă-i încolo de bani că, dacă o fi vorba şi despre vreo sumă de retribuit aplaudacul, în mod sigur e una modică! Nu or lua o avere pe aplaudat şi râs la comandă!! Deşi, nu-i vorbă, lobotomist de excepţie, banul nivelează circumvoluţiuni, extirpă lobi şi extrage materie cenuşie. Dar nu cred să fie ăsta cazul aplaudacilor.

Pentru că, vezi tu, dacă ar fi doar o chestiune de bani, s-ar duce să doneze sânge. Ar face o faptă bună şi ar pune şi ceva pe masă. Dar, nu-i aşa, la donat sânge sânge nu intereseaza pe nimeni cine eşti! Eşti doar un binefăcător anonim cu faţa tot mai palidă. Pe când la televizor, ei, acolo e altceva!

Eşti dus la machiaj, o fată despre care vei şti, fără să fi întrebat, ce marcă de gumă mestecă şi, în consecinţă, cum îi miroase respiraţia, îţi va plimba pe faţă tot felul de bureţi şi de pensule adormitoare. Eşti îmbrăcat frumos! Eşti coafat. Ce mai, ai un tratament de vedetă, şi prim planuri o oră întreagă. Cât să-ţi satisfacă tot neamul pe care, desigur, l-ai anunţat din timp că apari la televizor.

„Nu mai spune, ţi-au luat un interviu?!?” –„Nuu, dragă, mai bine! M-au selecţionat pentru public în sală. A fost greu, din o mie de oameni a trebuit să aleagă doar 50. Numai pe cei care au talent şi sunt fotogenici! –Nu, telegenici?! – Ei, bine că faci tu pe deşteptul! Fotogenici, telegenici, cum s-o zice! Să arate bine la televizor. Nu oricine e bun pentru asta!„

Trebuia să vă vorbesc despre ei, doar am studiat intens fenomenul aplaudacilor. Publicul din sală mi-a răsplătit interesul cu figuri memorabile. A fost doamna de zilele trecute, coafată de nună mare şi îmbrăcată în sacou verde cu floare în piept. Sau domnul acela în costumul de la nuntă şi cu şosete albe în pantofii negri, lucioşi. Ori piţipoanca aceea îmbrăcată sărăcăcios şi strident, în bluză cu imprimeu-leopard care se mula cu linii frânte în zona bustului, semn că-şi băgase bureţi în sutien. Preţioase momente!

Aplaudacii ăştia îşi merită toţi banii, vă spun! La câte emisiuni proaste sunt pe piaţă, de cele mai multe ori ei sunt tot hazul! Aplaudaţi-i, deci, pe aplaudaci!

luni, 19 ianuarie 2009

Limba copiilor fără profesor

M-am născut ca să nu am şefi, asta e clar. E drept, nu mi-a fost la fel de clar în primii ani ai copilăriei, pe când sora mea, cu doar un an şi ceva mai mare, îmi desena la nisip-unde ne jucam noi- un cerc, în care-mi zicea să o aştept cât timp cântă ea la triolă, acasă la o prietenă. Asta dura, de obicei, o după-amiază întreagă, cam până când venea tata şi mă lua de-o aripă să mă bage în casă, certându-mă…culmea, tot pe mine, pentru absenţa nemotivată a surorii mele.

Pe atunci încă nu simţisem povara ierarhiilor cu toată cohorta lor de premii injuste. Credeam că e bine să fac ceea ce mi se cere. Nu mă întrebam niciodata de ce. Nu crâcneam. Nu simţeam nicio revoltă.

Eram mai preocupată să mă minunez de toate frumuseţile lumii, cum ar fi bucăţica de sticlă colorată strălucind în soare asemeni unei nestemate, zambila parfumată, care creştea mereu în grădinile celor mai răi vecini, dar pe care mă încumetam să o salvez şi să-i dau o nouă viaţă, mai bună…mă gândeam eu, într-un pahar pe noptiera de la capul patului, ori cozonăcelul în formă de melc, pe care nu-l cumpărai de la alimentara, ci de la biserică, unde o tanti îţi dădea şi un fel de artificie stătătoare, să o înfigi în el . Toate acele lucruri îmi umpleau inima de copil şi nu conteneau să mă uimească. Ce importanţă să aibă pentru mine, atunci, faptul că cineva mi-ar fi cerut supunere…?!

Universul perceput printr-un ochi de copil este altfel: pe cât de simplu, pe atât de fantastic, dar oricât am stărui, ca oameni maturi, nu-l înţelegem niciodată deplin. Ne amuzăm uneori de “lucrurile trăsnite” pe care le spun copiii sau, dimpotrivă, îi catalogăm pe micuţi drept geniali când izbutim să decodificăm vreo replică de-a lor cu limbajul nostru, de adult.
Sunt, însă, într-un univers de copil lecţii pe care le-am avea de reînvăţat o viaţă întreagă. Intuiesc eu că totul se reduce la puritate. Dacă am reuşi să ne recuperăm candoarea în tot ceea ce facem, să cerem şi să dăm cu sinceritate deplină, am redobândi dreptul la repere curate şi am spăla o dată pentru totdeauna faţa lucrurilor care ne înconjoară. Dacă…şi numai dacă…

Obedienţa mea avea, însă, a se duce pe Apa Sâmbetei odată cu descoperirea cuvântul nedreptate. Am început să mă prind, uşor-uşor, că oamenii nu au întotdeauna intenţii lăudabile şi că, de cele mai multe ori, îşi servesc scopuri personale sau meschine.

Întâi m-am revoltat interior, continuând totuşi, să mă supun în manifestare.
Nu era o supunere fără crâcnire, ci una derutată, de om care nu a găsit încă soluţie prin care să evadeze dintr-o situaţie apăsătoare.
Partajată între întrebări candide şi răspunsuri vinovate, începeam anevoiosul drum al maturizării, al părtinirii, al întinării.

A urmat apoi nesupunerea manifestă. Opoziţia mea la actele injuste din jurul meu, indiferent că mă vizau pe mine sau pe ceilalţi.
Îmi amintesc cum, la 14 ani, am pierdut premiul întâi, din cauză că am luat media nouă la purtare. Nu făcusem nimic special, decât că într-o zi, chiuliseră toţi colegii mei de la ora de chimie şi, pentru că se cerea scăderea notei la purtare a întregii clase, am luat eu totul asupra mea, spunând că eu am scris pe tablă că nu se mai face ora de chimie, deci numai eu sunt vinovată.
Recunosc, am sperat că notele mele bune îi vor îmbuna pe profesori şi vor renunţa la ideea scăderii notei la purtare, care era numai pentru “elementele rele” din şcoală- cum ar fi spus directorul nostru, nu şi pentru elevii buni la învăţătură. Strategia mea i-a salvat pe colegii mei, dar nu şi pe mine. Vorba ceea: “o faptă bună nu scapă niciodată nepedepsită”.
Dar au trecut anii şi, odată cu ei, a trecut şi perioada mea eroică.

Astăzi, privindu-mă, îmi dau seama că am rămas- în esenţă- o revoltată, în timp ce- în manifestare- am devenit diplomată. Cum nu se poate mai rău, vă spun. Cum nu se poate mai rău…

sâmbătă, 17 ianuarie 2009

Bătrâna Doamnă Cultură

Cultura e frivolă în ziua de azi. Nu a fost întotdeauna aşa. Ea s-a trezit într-o bună zi mai de dimineaţă ca de obicei şi a vrut să verifice dacă îi e dat să ajungă departe, aşa cum se spune.

S-a uitat spre pantofii ei, din piele de porc făcută să reziste la noroaiele şi bălţile cotidiene. Le-a analizat talpa turnată, ca de tanc sovietic, ce o ajutase până atunci să nu derapeze pe gheaţa dezinteresului general.

A continuat scanarea privindu-şi straiele cenuşii, regulamentare. Cândva din stofă de cea mai bună calitate, hainele astea păreau astăzi recuzita unui teatru de provincie. Arăta ca o dădacă englezoaică rămasă fără casă. Şi s-a întristat. Asta îi mai lipsea! De parcă nu îi ajungeau tristeţile ei metafizice!

Şi-a ridicat spre oglindă ochii ei mari de prim-balerină rusoaică, ochii ei frumoşi, ca de pe altă lume, cumva tragici, cumva fericiţi şi într-o fracţiune de secundă a hotărât că lucrurile nu mai pot continua aşa. Ceva trebuia să se schimbe.

Se va da cu vremurile, şi-a promis. Se va aduce la zi. Hotărât lucru -şi-a mai spus, privindu-se atent în oglindă- paloarea aia de indian cu hepatită nu mai putea trece drept nobleţe, ca pe vremuri. Acum se purta bronzul de solar. Erau la modă meşele blonde şi sclipiciul de coţofană.
În ziua aia a pus mâna pe maus, nu pe stilou, ca în fiece zi. A răscolit prin google, nu prin cartotecile bibliotecilor, aşa cum obişnuia. Şi a trimis anunţul. Online, nu cu poştalionul cum o tot făcuse.

„Doamnă respectabilă, ofer seriozitate, virtute, însemnătate contra dram de receptivitate”.

miercuri, 14 ianuarie 2009

Despre viaţă pur şi simplu

Vorbeam azi, la birou, despre viaţă. Şi cum te duce ea unde vrei. Vorbeam cu soră-mea.

Ne aminteam de când eram mici şi ne-am făcut testul ăla cu: desenează o casă, un drum, descrie un zid care-ţi apare în cale, cum îl treci, care e primul animal pe care-l vezi dincolo de zid...etc. Eram adolescente pe atunci. Dar, vai, ce ni se potrivea azi interpretarea acelui test!!

Ea m-a întrebat:
"Care e cel mai mare vis al tău?"

Eu i-am spus:
"Nu vreau decât să fiu lăsată în pace". "Să călătoresc. Să iubesc. Să scriu. Să pictez. Să citesc...Nu vreau decât lucruri simple. Care-mi aduc bucurie..."

"Eşti o pleziristă, care va să zică", mi-a spus...

"Eu vreau să schimb lumea", mi-a mărturisit, la rândul ei. "S-o influenţez. Să fac jocurile mari..."

"La ce bun?" am întrebat? "Te-ar face asta mai fericită?"

Ea desenase pe atunci un palat, o autostradă suspendată, aproape SF, îşi imaginase un zid de marmură neagră până la cer pe care nu l-ar fi putut trece decât dacă, printr-un miracol, vreun avion ar fi trecut pe acolo şi ar fi luat-o, iar dincolo de zid văzuse un cal alb.

Eu desenasem o casă cu flori la ferestre şi perdele cu buline, un drum şerpuit, ca o cărare, îmi imaginasem un zid din cărămidă roşie, cu ierburi crescute prin spărturi şi cu muşchi verde pe alocuri, un zid din care mai căzuseră cărămizi prin care puteam vedea şi trece dincolo, iar dincolo de zid era un guşter mic, verde ca iarba crudă.:)

luni, 12 ianuarie 2009

Cum mi-am petrecut sfârşitul anului

Ziua de 31 a început firesc, cu părul meu ciufulit strâns dibaci, a moţ pe spate într-un elastic îmbrăcat în jerse bleo, cu apă, cremă hidratantă şi cafea cu lapte. A continuat cu mers la rendez-vous cu Sibiul, la minus 13 grade Celsius, cu o prăjitură din banane strivite, o bunătate, cu mall, poze şi calendare cu noi costumaţi de bal mascat.

Mai apoi s-a înserat şi ne-am grăbit într-acasă, pentru a ne programa la unica baie, astfel încât la ora 19.00 să fim toţi patru numa’ buni de Revelion, scoşi din cutie, pomădaţi şi la-patru-ace-înţepaţi.

Cu blănuri şi poale lungi, mătase albă, zulufi ceruiţi şi sidef pe pleoape, gene dramatic apretate şi roşu strălucitor pe buze, mănuşi, port-ţigaret şi misterioase şiraguri de mărgele mici, cu luciri introvertite, muieri nebune, eu şi Delia, cu fasoanele noastre de fete de oraş, ne-am dus la ţară. Însoţite de bărbaţi gătiţi de noi, cu costume şi jiletci. Ai noştri. Cu gel pe păr, al meu. Cu coadă la spate, al ei.

Am descins întâi la primar acasă, de unde am plecat în gaşcă cu primăriţă şi viceprimăriţă, cu primar şi vice.

Când am oprit maşinile în faţa locaţiei de chefuială, nici n-am pus bine piciorul pe pământ şi m-am şi închinat precum arabii la Mecca, doar mă ştiţi ce credincioasă sunt! Am bătut o mătanie şi am vexat o gleznă, că luxaţie cică nu era, dacă puteam pune piciorul în pământ.

De autoflagelat m-am autoflagelat numai vreo 2 minute, cât mi-am imaginat cam cum trebuie să fi arătat în patru labe, din care două cu tocuri de 10 şi două cu câte 10 unghii lungi şi roşii, asortate, desigur, cu totemul triunghiular păstrat cu sfinţenie pe dedesubt, cum şade bine de Revelion oricărei doamne/domnişoare superstiţioase.

Apoi am uitat, cu toate florile, premiile la tombolă, pupăturile şi băuturile alea...

La miezul nopţii eram în faţa unei biserici de ţară, situată undeva pe un deal, pana la care urcaserăm un număr parcă nesfârşit de trepte. Un fel de Sacre-Coeur local, către care mi-a făcut plăcere să mă străduiesc.

Preotul, absolvent al Teologiei de Bucureşti, o minune de om! O voce de tenor, un discurs demn de un mare orator, un spirit hărăzit. Reuşise să strângă în jurul său oamenii în numai câţiva ani. Toată comuna era la 23.30 la biserică, pentru a-i asculta slujba de trecere în noul an.

La 23.55, în faţa sfântului aşezământ, întreaga suflare cânta şi cuvânta : „Colinda”. Toată lumea, mai puţin noi, bucureştenii. Care, băjbâind zadarnic după versuri, ne-am prins într-un târziu că nu avem vorbele alea la noi şi i-am sugerat în aceeaşi seară preotului că n-ar fi fost rău să fi instalat acolo şi un ecran pentru karaoke. Pentru de-alde noi.

La fix ora 0.00, au bubuit şampaniile şi tunurile cu confetti în formă de steluţe aurii, am ciocnit păhărele mici de plastic, ne-am pupat Piaţa Independenţei şi ne-am întors în sat la petrecere, bucate şi dans.

Până dimineaţă am făcut-o lată urlând din toţi bojocii noştri poluaţi de capitală: Puşca şi cureaua latăăăă, ce băărbat eram odaată...

vineri, 9 ianuarie 2009

Latru şi eu că n-am încotro

Sunt o fată sensibilă. Nu, pe bune! Chiar sunt. Absorb cu atâta fidelitate fleacuri, încât ele devin lesne aluna din Ice Age, care declanşează un fel de apocalipsă emoţională. Lucrurile de nimic ale altora pentru mine devin naştere în chinuri.

De pildă privirea. E foarte important cum mă priveşti. Dacă eviţi să mi te uiţi în ochi, dacă îţi roteşti privirea prin jurul meu precum o molie isterizată de naftalină mă gândesc imediat că te grăbeşti şi vrei să scapi mai repede de mine. Sau că-s urâtă. Ori că-ţi sunt antipatică şi nu vrei să-ţi citesc asta în ochi. Poate că tu nu eşti decât un biet timid. Un copil îmbrăcat în costum de toreador şi aruncat cu taurul în arenă. Eu nu voi şti asta prea curând. Nu până nu voi fi trecut toate vămile îndoielii. Supliciul ăsta e-n firea mea sensibilă mai mult decât în neîncrederea mea.

Uneori nici nu mai contează cum priveşti dacă vorbele ţi-o iau înainte şi aruncă spre mine cuţite lungi, bătute-n vocale ironice şi consoane arţăgoase. Cuvintele nu şi-au cunoscut întreaga putere până nu m-au întâlnit pe mine. Cu o adunătură de silabe mă poţi aneantiza sau trimite direct în Nirvana.

Şi atunci, cum naiba am nimerit în epoca asta păstoasă, în care răul se lipeşte ca o glazură de cuvinte? Oamenii se folosesc de vorbe ca să-şi marcheze teritoriul. Uite, de pildă, Băsescu. Urechind-o în public pe judecătoarea Costiniu pentru indisciplină la clasa unde preda el statul în bancă şi mâinile la spate. Uite-l pe agresorul din trafic. Nu te cunoaşte. Dar câteva secunde i-au fost de ajuns ca să se hotărască exact cu ce cuvânt să te apostrofeze. Uite-l pe fratele, gata să te eticheteze ori să-ţi arunce la lume cel mai crunt secret, pentru o palmă de pământ.

Cui trebuie toată această urâţenie a lumii?

Nimănui. Dar pecinginea e făcută să se întindă. Răul adevărat se va produce abia într-un târziu. Atunci când vei căpăta, pe nesimţite, acelaşi metabolism cu ceilalţi. Vei ocărî, vei înjura, vei scuipa invective, vei urî. Cuvintele otrăvitoare îşi vor degaja puţin câte puţin veninul. Va fi mai întâi o durere violentă, apoi o amorţeală plăcută, pe urmă gâdilătură şi într-un final împietrire.
„Latru şi eu, că n-am încotro”, vei spune atunci. Şi vei continua să latri.

miercuri, 7 ianuarie 2009

Fapt divers

Am primit ghiocei. Într-un coşuleţ chinuit, care abia stătea în picioare. Scoşi din firea lucrurilor cu brutalitate şi cu o lingură de pământ, ghioceii ăştia plăpânzi îmi arată o realitate dură. Falşi vestitori ai unui timp care mai are până să vină, sărmanele flori, în loc să mă înveselească, m-au întristat. A fost ca şi cum aş fi văzut din tren un pui de câine, fără ochi, abandonat în zăpadă.

luni, 5 ianuarie 2009

Fuse şi se duse














Gata şi vacanţa! Autostrada Bucureşti –Piteşti ne-a aruncat direct în groapa cu lei a cotidianului. Aglomeraţie, nervi, prea mult beton, într-un cuvânt: acasă!

Bucureştiul trebuia făcut cumva mai prietenos ca să putem trece de prima zi. Astfel că, ce putea fi mai nimerit decât un desen animat, în mână având o cutie cu floricele de porumb şi un pahar cu Coca Cola care respira printr-un furtun? „Cina” asta venea la pachet cu un căţeluş mic, alb, din plastic, un Bolt, desigur, fiindcă ăsta era numele desenului animat la care ne luasem bilet, nume dat de protagonistul său canin.

După film, am plecat direct la cumpărături (cum altfel?:D) şi, ca să nu ne plictisim, am încheiat glorios cu o pană în miez de noapte, pe un cancer de îngheţa musca-n zbor. O afurisită de sârmă de vreo 30 de centimetri s-a înfăşurat în jurul roţii mele, după ce, desigur, şi-a băgat curioasă un cap(ăt)în anvelopa mea dreapta-faţă. Când am smuls-o pe băgăcioasă, un fâsâit prelungit ne-a convins că uneori, lucrurile nedorite astupă o gaură şi că a noastră era una de zile mari, care a făcut cauciucul să se lase mai ceva ca un obraz de octogenar.

Dar toate astea nu au fost în stare să-mi strice bucuria de a dormi din nou, după o săptămână de peregrinări, în patul meu şi în lenjeria mea. Sau aceea de a mă bucura de bradul meu, frumos împodobit, pe care nu l-a iubit şi nu l-a aprins nimeni cât am fost plecaţi. Asta dacă nu cumva e adevărat că spiriduşii încing, în lipsa pământenilor, petreceri pe cinste.

Una peste alta, la nici o zi de la marea întoarcere, am sentimentul că nici nu am fost plecată. Noroc, însă, că am pozele, ca mărturie a faptului că vacanţa chiar a existat. Aievea. Altfel, aş fi jurat că am visat totul...:)