miercuri, 25 februarie 2009

Ţaitgaist

Nu-mi plac oamenii fără Dumnezeu. Dar de fariseii care ştiu pe de rost versete biblice pe care le ţin la un loc cu nesaţul ştirilor de la ora cinci, sunt până peste cap!

În zi de sărbătoare, obişnuiesc să se îmbrâncească fără nimic duhovnicesc în trupul lor de ţărână amânată. Văzându-le încrâncenarea de a lua cu orice preţ îndumnezeire, aproape că mi se înfioară ateic scutul cărnii. Scârba cu care mă apăr de ei devine aproape păcat asumat.

Înfricoşata zi a fost pentru mine chiar atunci, în Vinerea aceea Mare, când preotul care mă spovedea mi-a râgâit în nas a mezeluri.
Cum să nu ajungem să ne mărturisim la întâmplare, Doamne, când iatacul nu ne e îndeajuns, iar biserica nu ne mai încape de enoriaşi veniţi să facă playback după cuvântul Tău?

Ultima oară când am intrat în casa Ta am văzut un şoarece. Era mare şi gras şi mulţimea de credincioşi tăbărâse pe el să-l omoare. Mirosea a lumânări arse de pomană şi a tămâie sfrijită. În perete, o icoană se hotărâse să facă minuni tocmai atunci şi jur că am văzut ochiul de sticlă al clopotarului umezindu-se.

În rest nimic neobişnuit nu s-a întâmplat.
Ne-am rugat, aşa cum facem în toate rândurile, evlavioşi şi cu feţe triste, ca de-nmormântare. Diaconul a cântat plictisit şi nazal, iar norodul şi-a făcut cruci de diferite mărimi pe refren. Ca şi cum ar fi ţinut măsura de trei pătrimi.
Femeile tinere au pironit ochii icoanelor, în căutare de semne. Bătrânele au bătut mătănii, mai precise ca un ceas. S-au dat acatiste de luat bărbaţi şi examene şi s-au sfinţit bilete la 6 din 49 şi portofele.

Ca de obicei, în timpul slujbei, femeia de la lumânări a lipsit preţ de câteva minute. Păcat! Aşa a ratat de fiecare dată icoanele care plâng cu lacrimi de mir.

luni, 23 februarie 2009

Comparativul lumii în care trăim

Mă enervează să descopăr că trăim numai din comparaţii, în loc să ne bucurăm de ceea ce ne oferă lucrurile şi oamenii prin ceea ce sunt ele/ei. Ne comparăm brune cu blonde, oameni obişnuiţi cu vedete, inginer cu strungar, ne comparăm pe dimensiuni, pe copii, pe case şi maşini.
Şi-n tot acest proces, discriminăm cu neruşinare orice nu considerăm a fi superlative.

Atâta doar că va veni vremea când noi înşine vom ieşi prost dintr-o comparaţie, dacă nu cumva vremea aia a venit demult şi noi habar n-avem.
Va veni o zi când vom vrea să criticăm obişnuinţa lumii de a creiona existenţe sau personalităţi numai din tuşe de diferenţiere faţă de ceva.

Nu ne vom aminti, probabil, că, atunci când comparaţia ne-a avantajat, acest mod de lucru, acest comparativ al lumii în care trăim nu ne deranjase. Ba chiar insist să cred că nu ne displăcuse deloc. E reconfortant să fii considerat mai bun decât ceilalţi. Întăreşte egoul şi încrederea aferentă.

Dar să nu uităm că o atare cântărire a lucrurilor e neştiinţifică. Oriunde ne-am îndrepta critic atenţia, va interveni unghiul subiectiv, istoria personală, natura, Dumnezeu. Nu întotdeauna ceea ce vedem, mai precis realitatea pipăibilă, este şi realitatea care califică pe cineva sau ceva ca fiind fruntaş într-o serie identică. De cele mai multe ori, nedreptăţim.

Şi atunci, atitudinea potrivită rămâne aceea de a privi spre partea plină a paharului. De a căuta calităţi la ceea ce ai în faţă, nu defecte faţă de ceea ce ai alături. Filosofia asta de viaţă ne poate scuti de o mulţime de suferinţă.
Ne iartă de invidie, de vanitate, de frustrare şi depresie. Dar mai ales, de absolvă de superficialitate.

marți, 17 februarie 2009

Gelozie

Te iubesc numai pe tine, iar asta de lângă mine e o curvă!
Aşa-mi puneam cândva iubiţii - sunaţi în creierii nopţii - să spună cu intonaţie şi credibilitate, atunci când erau plecaţi în delegaţii. După care adormeam liniştită, chicotind la gândul că, dacă era în toiul adulterului, i-am provocat mai mult ca sigur niscaiva necazuri în paradis. Iar dacă nu, cu atât mai bine! Mi-am amuzat iubitul înainte de culcare, iar mie mi-am relaxat hipotalamusul mai ceva ca după o ciocolată.

Nu am fost dintotdeauna aşa. De fapt, m-am născut cu încredere în oameni.
Eu îţi acord credit din start şi, dacă mă dezamăgeşti, ţi-l retrag, obişnuiam să spun. Dar adevărul era altul. Pentru că, nu ştiu cum se făcea, dar contul ăsta de încredere pe care-l aveau ceilalţi la mine părea să se alimenteze la nesfârşit. Ce vreţi, aşa eram eu croită: să cred şi să iert!

Dar într-o zi, pe când eram studentă la Litere în anul II, avea să se întâmple ceva care să-mi reconfigureze emoţiile pentru totdeauna.

Aveam atunci un iubit la IEFS (Institutul Naţional de Educaţie Fizică şi Sport). V-am zis doar că nu mi-i alegeam decât cu brevet de pregătire fizică?! :D
Dragoste mare între noi şi-ncă de la prima vedere. El era un Adonis de 1, 87 şi vreo 9o de kilograme, incredibil de cult (mă umilea de-a dreptul pe mine, filologa, ceea ce, într-un ciudat mod masochistico-intelectual, mă cucerea definitiv!).

Era pasionat de hainele frumoase şi de femeia şnur şi nazi, tip solista de la Eurithmycs căreia îi făcuse de-a dreptul altar, aşa de perfectă o vedea. Ceea ce nu mă prea făcea pe mine să mă potrivesc fişei postului, întrucât nurii mei erau de altă sorginte şi se iţeau necontrolabili de sub orice fel de uniformă.
Dar cum dragostea nu respectă şabloane, aşa şi noi, ne duceam povestea mai departe, încercând să fim fiecare cât mai pe placul celuilalt.

Adonisul meu tocmai ieşise şifonat dintr-o relaţie de 3 ani cu o colegă de facultate, iefsistă de-a lui, care se reorientase către un alt coleg. Nu-l mai voia, deci. Dar, ale naibii muieri, de părăsit te părăsesc, dar pesemne ar vrea să oftezi după ele, singur, până la sfârşitul zilelor! Pentru că imediat ce văd că locul s-a ocupat, revin la sentimente mai bune. Cum ar veni, vor să-şi reţină un loc la loja ta pentru tot restul sezonului vital...

Aşa s-a întâmplat şi cu exa mea. De fapt exa lui şi rivala mea. Cum ne-a văzut împreună, cum brusc a pălit-o amocul şi aducerile aminte. Sau cel puţin aşa îmi spunea el mie, bucuros că s-a-ntors roata. Dacă mă întrebaţi pe mine, deranjant de bucuros...

Eram de-acum de ceva vreme împreună când mama lui, unicul părinte, cu care locuia, a trebuit să plece într-o staţiune, la tratament. M-a rugat pe mine să mă mut cu odorul, să-i am grija cât e plecată ea, vreo trei săptămâni şi eu am acceptat bucuroasă.

Numai că în seara aceea, în loc să vină să mă ia, aşa cum era stabilit, iefsistul meu mă sună să-mi spună că nu e în stare de nimic, are febră pentru că a tras o răceală în cantonamentul de la ski, care abia se încheiase şi vrea să se culce devreme. Dar, negreşit, vine să mă ia a doua zi.
Din prima, am dat să nu halesc gogoaşa. Dar încrederea de care vă vorbeam mi-a făcut şi de acea dată de petrecanie. Însă vă spun, încrederea aceea avea zilele numărate!

În noaptea cu pricina, am făcut cu prietenele mele spiritism. Doamne, iartă-mă că nu ştiam ce fac! Mezamplasul era făcut, spiritul invocat prietenos iar fetele puse pe strivit corola de minuni a lumii.
Încep şi eu s-o strivesc pe-a mea şi întreb-minte de femeie de 20 de ani!- ce-mi face iubitul la ora aia. La care...surpriză, mi se răspunde, este cu Sanda (nr. „exa”).
Eu, nu stau să mai aflu ce şi cum, ci, urmărită de turbare şi de un spirit păgân al geloziei, mă avânt către telefonul de la parterul căminului, cu o monedă în mână şi îl sun. Era ora unu noaptea.

Îmi răspunde glasul lui foaarte viu şi aproape flirteuz, cu totul diferit de tonul mort, de om bolnav, cu care mă băgase în sperieţi şi-n hainele de casă la ultimul telefon.
Ce faci, iubire, zic, nu dormi? Că ziceai că te culci de acum 5 ore.
-Ah, ba da, chiar acum mă pregăteam.
Uite, zic, sunt la metrou (asta era foarte aproape de casă), în 2 minute sunt la tine.
–Nuuuuuu
, aud o voce disperată de la capătul celălalt al firului.

Uluită de reacţia lui, rămasă fără replică, blocată într-o situaţie care trebuia să fie un simplu control de rutină, într-un moment de slăbiciune, am închis. M-am recules, însă, imediat şi am sunat din nou: Mâine, când vii, să-mi aduci toate lucrurile pe care le am la tine, iar eu ţi le pregătesc pe-ale tale, să ţi le iei, i-am spus cu un ton incredibil de rece şi egal. Şi-am închis.

Ce noapte albă, ce tortură, ce mai dezbateri cu fetele despre cum să mă port cu el a doua zi, ce să îmbrac, ce să-i spun! Până la urmă am hotărât. Aveam să mă ascund undeva, să-l las vreun sfert de ceas să tropăie cu bagajul de haine şi de conştiinţă încărcată pe la uşă. Când să-şi piardă răbdarea, aveam să apar împreună cu prietena mea, într-o culme a fericirii exhibate, râzând în cascadă , gratulându-l cu o strivitoare bunăvoinţă amicală, fără pic de dragoste.

Zis şi făcut! Mica scenetă mi-a ieşit im-pe-ca-bil. Aş fi putut lua Oscarul femeilor indiferente. Palm d’or-ul ipocriziei! Mi-am jucat fericirea şi nepăsarea de aproape am crezut-o şi eu.
Îi scoteam pe rând lucrurile din dulap şi i le împătuream cu grijă, ornându-i-le în geanta sport în care mi le adusese pe-ale mele. Făceam asta zâmbind destinsă, ba chiar ciripind veselă, de parcă toată viaţa mea aşteptasem să fiu nevoită să-l părăsesc.
Cu coada ochiului furam, însă, reacţiile. Era dezorientat şi trist. Eram sfârşită.

M-am uitat prin perdea, după el, până l-am pierdut din vedere. L-am văzut îndepărtându-se agale, cu umerii lăsaţi, fără pic de sentiment de eliberare.
Mi-a venit să fug după el, să-l îmbrăţişez şi să-l iert. Dar gelozia a hotărât pentru mine că nu mă mai pot întoarce. Şi nu m-am întors.

În noaptea aceea am plâns până la epuizare.

Maharajahul şi Miloaga

Eu nu înţeleg totuşi, când au început să-mi placă pisicile. M-am trezit într-o bună zi cumpărând din supermarket mâncăruri pentru aristocratele blocului.

Imobilul în care locuim are curte interioară. În ea trăiesc vreo 20 de pisici, care mai de care mai ochioase. Sunt o dată cele 6 exemplare complet negre, cu ochii de un verde-deschis tulbure, cu priviri parşive, cotrobăite de lentoare sau, după caz, atente, aproape hipnotice. Sunt frumoase, pentru genul lor, nu-i vorbă!

Urmează apoi gri-tărcatele, ceva mai banale decât pisicile-13, dar tot arătoase. Cam ca Zu a lui Ritchiu. Am lăsat la urmă vedetele. Rarităţile. Albişoara (complet albă, doar o urechiuşă neagră), Miloaga, neagră cu botic şi urechi albe, Blondi, o blond-roşcată care se destrăbălează cu toţi motanii din curte şi, adoratorul meu, Maharajahul, motanul albastru despre care o să vă spun mai încolo.

Toate pisicile astea vagaboande arată atât de îngrijit, de nici n-ai bănui să stau cât e ziulica de lungă la hanul deschis pe dealul sacilor din containăr. Şi zău dacă nu mă umflă râsul când mă întorc acasă şi le văd pe toate grămadă sau, dimpotrivă, spânzurând care cum au apucat, pe garduri, printre tufe, pe pervaze şi, în general, prin toate cotloanele curţii, sătule şi fericite.

Din toată marea asta de pisici, subsemnata are o relaţie specială cu două blănoase.
Să începem cu doamnele. Aşadar, prima este Miloaga. O Musette negru cu alb, după cum vă spuneam, cu o mutriţă nostimă, de motănel cu smântână pe mustăţi, care s-a desprins de restul grupului şi trăieşte, acum gravidă, în holul blocului.

Miloaga, când îi e foame, adică spre tot timpul cât sunt acasă, se poziţionează între etaje, că deh, nu se ştie niciodată de unde pică, şi începe: miau…? miau?...miau…? Dacă nu reacţionează nicio cheie din nicio uşă la tânguirile ei, trece la planul B. Se poziţionează drept în faţa uşii mele şi începe să zgârie cu lăbuţa pe uşă. Nu mă întrebaţi cum arată uşa în partea de jos!:))

Pentru că nu vreau să-mi distrugă proprietatea (aiurea! De fapt, înmuiată de insistenţele şmecherei:)) ies să-i dau de mâncare. Evident, cum întredeschid uşa, capul Miloagei e deja înăuntru cu tot cu un miolăit prelung, strident,continuu, ca de păpuşă din pluş cu sonorizare chinezească în burtă, pe care o calcă o copită de cal.

E clar de ce mă iubeşte Miloaga. E aproape un barter. Ea mă miaună, eu o ascult. Ea îmi zgârie uşa, eu o hrănesc.
Dar Maharajahul este un total mister pentru mine.

Maharajahul este un motan superb, cu o coloratură de pisică de rasă, gri-bleo. Nu i-am dat niciodată de mâncare. Nu s-a potrivit să răspundă la apel când hrăneam pisicăria. Cu toate astea, oriunde s-ar afla în curte, cum îmi aude tocurile pe alee aleargă în întâmpinarea mea. Se poziţionează un pas mai înaintea botinelor mele şi merge, sprinten, în acelaşi ritm cu mine. Din când în când, se întoarce să se asigure că-l urmez.

Intrăm în holul blocului, în aceeaşi formaţie de luptă. Riscă să treacă fix pe lângă botul neprietenos cu neamul pisicesc al Gălbiorului, Labradorul comunitar al blocului, şi se opreşte, cu aparent respect, la un pas de uşa mea, lăsându-mă să o iau înaintea lui. Cât am terminat de descuiat uşa, el s-a apropiat tiptil, astfel încât, invariabil, pentru a intra în casă, trebuie să-l dau uşor la o parte, cu vârful cizmei.

Nu se supără, nu se împotriveşte, nu miaună. Rămâne la un pas de uşă, asigurându-se că am intrat cu bine în casă, apoi se reîntoarce în curte, ca şi cum nimic nu s-a întâmplat. Niciodată nu-l văd când cobor din bloc, dar de fiecare dată, indiferent de oră, îmi iese în întâmpinare la întoarcere şi ritualul despre care v-am povestit se repetă întocmai.

Singura explicaţie plauzibilă pentru comportamentul lui adictiv este că e drăguţul Miloagei şi tatăl puilor ei nenăscuţi. Şi că mă tratează cu grija cuvenită unei surse de hrană a familiei lui. O să mă conving dacă stă în picioare teoria asta după culoarea moştenitorilor Miloagei. Până atunci, însă, mă voi bucura doar de... gusturile excelente ale pisicii mele.:D

sâmbătă, 14 februarie 2009

Lucruri care apropie oamenii

Se trezise târziu, cu capul greu de gândurile negre din ajun. Că nu vor fi în stare să-şi plătească banca la timp. Că nu va mai fi nimic de făcut. Vor sta doar să se uite cum le iau lucrurile din casă. Casa din viaţă. Practic viaţa.

Îşi imagină pentru o clipă cum ar fi dacă ar trage un bilet câştigător la loterie. Dacă aşa, dintr-o dată, Dumnezeu s-ar îndura de ei şi le-ar lua printr-o minune povara.
Se gândi că ar plăti cu o parte din bani casa, iar cu ceilalţi ar pleca să colinde lumea. Ba nu, poate şi-ar cumpăra o grădiniţă, ar umple-o cu baloane şi jucării şi ar înscrie în ea copii, gratis.

Sau şi mai bine, ar cumpăra un azil de bătrâni, l-ar redenumi „Casa de oaspeţi nemuritori” şi i-ar invita acolo, să locuiască, pe toţi bătrâneii rămaşi singuri.
Un început de zâmbet i se iţi în colţul stâng al gurii, la gândul că peste vară, ar „împrumuta” câte unul sau, după caz, câte o pereche, copiilor care nu au avut parte de bunici. Of, erau atâtea lucruri de făcut cu atâţia bani! Doar când venea vorba de bani ca să plătească banca era complet lipsită de idei.

Îşi trase pe ea halatul şi deschise fereastra din dormitor. Afară un soare timid îi făcu din ochi şi un început de zâmbet i se iţi în colţul drept al gurii. Se lepădă ca de-un voal de perdeaua învolburată în jurul trupului ei zgribulit şi, închizând uşa la dormitor, se duse să-şi pună de cafea.
Pe masa din bucătărie, sub o ciocolăţică mică, o aştepta un bilet:

„Prea-iubitei mele soţii.
De Sf. Valentinescu vreau să-ţi spun că te iubescu.

Soţioru’-cel-sărac

P.S. Milky Way, la toată lumea!”

Un zâmbet întreg i se întinse pe toată faţa, în timp ce-şi desfăcu ciocolata şi o mâncă, mai ’nainte chiar de a se spăla pe dinţi. Fu cea mai bună bucată mâncată vreodată şi chiar i se păru că recunoaşte în aroma ei, gustul dulce-sărat al unei lacrimi de bucurie.

vineri, 13 februarie 2009

Bunicii (I)

Pe unul dintre ei, tatăl mamei, l-am pierdut pe când eram prea mică să-mi mai amintesc. Îmi surâde, totuşi, dintr-o poză îngălbenită de vreme, pe sub o mustaţă scurtă, a la Red Butler, scrutându-şi posteritatea şi progenituritatea cu nişte ochi verzi, minunaţi, ca de acuarelă. Îl iubesc, ca şi cum l-aş fi cunoscut. La o adică, a fost şi încă este speranţa mea de a face un copil cu ten măsliniu şi privire verde, ca de prinţ al mareelor.

Nu am poveştile mele cu el, cum aş putea?! Doar o istorie ciudată pe care mama mi-a depănat-o cândva şi pe care, nu ştiu de ce, o pun mereu să mi-o mai spună o dată. Ca şi cum întâmplarea aia s-ar putea dilata până ar umple golul de amintiri cu „tetea Dumitru”. De parcă ar putea ea recrea vreodată un întreg trecut căruia nu i-am fost martor conştient, ci copil la gura sobei.

Cică mama era la o reciclare, la Iaşi, pe vremea lu’ Ceauşescu. A nimerit în cameră cu două alte doamne, cu care nu se văzuse în viaţa ei, fiecare venind la acea reciclare din alt capăt de ţară. Una dintre femei, după ce au băut câte o ceaşcă de cafea făcută la ibric, le-a pus pe colegele ei de breaslă şi de cameră să-şi întoarcă ceştile. Să le ghicească aşa, de amuzament, să se prostească. Doar că, în timp ce mama se amuza, femeia devenea tot mai serioasă.

„Ai pe cineva apropiat din familie, un bărbat, grav bolnav, i-a spus mamei. Şi cred că ai şi doi copii micuţi, pentru că uite, bărbatul ăsta vine la tine în casă şi sta supărat pe un pat, în timp ce, de-o parte şi de alta a lui, stau doi copilaşi, ca doi mieluşei, care parcă ar vrea să-l înveselească.”

Episodul a fost dat imediat uitării de către mama, o persoană pragmatică, ce nu punea mare preţ pe proorociri ieşite din filigranul unei cafele cu zaţ. Însă în iarna aceea, bunicul a aflat că are cancer la prostată şi a venit la noi acasă, să-i aranjeze tata să îl vadă un doctor bun. Mama îmi povestea că s-a cutremurat şi i-a revenit brusc în minte ghicitul colegei. Bunicul stătea abătut, în timp ce tata vorbea cu doctorul la telefon, iar eu şi sora mea, aşezate pe canapea de o parte şi de alta a lui, îl trăgeam fiecare de câte-o mână să-i spunem ultimele cântecele şi poezii învăţate la grădiniţă.

Mamaia Anita fusese soţia lui. Pe bunica am prins-o până târziu, în adolescenţă, către 17 ani. Era o minune de femeie simplă şi iubitoare, plină de viaţă, care ne-a îngrijit cele mai frumoase amintiri din copilărie. Era pentru mine regină în regatul gâştelor, al curcilor, al puilor alergători, al câinelui Biju şi al porcului Ghiţă, al duzilor şi al zarzărilor, al corcoduşului cu rădăcinile adânc înfipte în „privata” din curte şi al roşiilor verzi, al prispei şi al ivărului de lemn al porţii, al „chilerului” şi al odăiţelor răcoroase, cu tavan descrescător, unde se odihneau cozonacii şi noi, când era prea cald afară.

Ne pupa cu foc pe gură, de câte trei ori, de fiecare dată când ne revedea, obicei de care, mărturisesc, oricât de dor ne-ar fi fost de ea, ne ştergeam discret, cu dosul mânecii, odată scăpaţi din strânsoare.

Mamaia a suferit din dragoste, întrucât l-a prins pe bunicul cu o ţiitoare, de acolo din sat, cu care, se pare, trăia de ani buni. Deseori o auzeam zicând cu obidă: „ să nu te uiţi mamaie la un bărbat că-i frumos! Să te uiţi că-i om! Că frumuseţea aduce necazuri, da’ omul dacă-i om atunci ai trai bun cu el.”

Mi-am pierdut bunicii şi totuşi, într-un mod de nepătruns, mi i-am păstrat. Încă mă joc vegheată de privirea lor îngăduitoare, încă mă mai bucur de ei. Şi pentru că sunt de esenţă tare, le pot adulmeca tocmai de pe pământ iubirea. Şi tot astfel le pot mulţumi că mă lasă să-i gândesc.

marți, 10 februarie 2009

Bikini bitch

La ea în cameră mirosea frumos. A cafea aromată cu hel, a mosc şi a ţigară scumpă. O cunoscusem la puţin timp după ce mă mutasem în Grozăveşti, după anul petrecut în căminele din 6 Martie.
Era cea mai populară fată. Cine n-o cunoştea pe Geta?!

Uşa ei era deschisă tuturor. Oricine îi călca pragul era invitat să rămână. Se stătea turceşte, pe jos, dar nu direct pe mochetă, ci pe nişte perne din mătase vişinie cu ciucuri de macrame, bătătorite de câte şezuturi poposiseră pe ele, dar încă frumoase.
Gazda avea tot timpul bunătăţi de oferit. Era într-atât de generoasă, încât aveai impresia că altceva nu face decât să pregătească delicii pentru vizitatori. Aripioare în sosuri roşii, plăcinte cu mere sau cu carne, ciorbe mirosind ca pădurile primăvara, câte şi mai câte. E lesne, dară, de înţeles de ce camera ei era plină ochi, mai ales de bărbaţi. Studenţii căminişti aveau o preocupare constantă pentru stomac, iar Geta o preocupare constantă pentru a li-l îndestula. Era ca o mămică grijulie a tuturor.

Nici nu-mi aduc aminte bine la ce era studentă Geta. Parcă ceva, chimie. Facultatea nu părea s-o preocupe prea mult. Dar ştia atât de multe! Definitiv, era o fată unsă cu toate alifiile. Fusese chiar şi plecată din ţară, o vreme, cu prietenul ei grec, Ianis, de la care avea o mulţime de lucruri frumoase.
Geta era blondă, cu forme apetisante, cu părul scurt, cu ochii vii şi zâmbetul de neşters de pe buze. Avea o voce interesantă, vorbea tărăgănat, cu un uşor accent, ca un străin care abia a învăţat româneşte, şi sporovăia pe greceşte cu studenţii greci, în admiraţia noastră, a nevorbitorilor de limbi clasice.
Ne-am împrietenit repede cu ea, eu şi sora mea, mai ales că stăteam la numai două camere depărtare.

Cum ne trezeam dimineaţa, ne înfiinţam ori noi la ea, ori ea la noi, în halate, cu prosopul pe umăr şi savoniera în mână şi porneam spre duşurile comune de la capătul palierului.
După duş, fiecare pe la camera ei, ne primeneam cămăruţele şi ne îmbrăcam.
Ne duceam apoi la Geta, unde ne beam cafeaua şi ne fumam ţigările din meniul oricărei dimineţi inconştiente. Ea avea grijă să pună mereu câte ceva bun pe lângă cafeaua aia.

Şi uite-aşa, zi după zi, ne treceam timpul râzând şi povestind tot felul, cam până la amiază. Apoi ne despărţeam vreme de câteva ceasuri, timp în care Geta pregătea masa iar noi socializam prin alte camere sau ne învârteam printr-a noastră, gospodărind ori citind vreun curs, ori uitându-ne pur şi simplu la televizor.
Pe la ora trei ne reuneam din nou la Geta, pentru masa de prânz. Porneam bulimiada în trio şi, cu timpul, camera devenea neîndestulătoare, întrucât băieţilor din cămin li se făcea şi lor foame şi cam ştiau ora şi locul unde şi-o puteau potoli atât gratis, cât, mai ales, împărăteşte.

Seara, plecam cu toţii, în gaşcă, prin discoteci, pe la petreceri studenţeşti date în consemn general ori pe la alte distracţii specifice vârstei şi locului în care ne-o trăiam: cum ar fi furatul de magnolii din Cişmigiu sau statul la o bere şi un pepsi, pe bara din faţa căminului.
Eram aproape o gaşcă de cartier. Iar Grozăveştiul era un cartier tocmai bun pentru astfel de frăţii. Dar mica noastră armonie avea să se rupă într-o bună zi.

De dimineaţă, după duş, eu şi sora mea ne spălasem ceva lucruşoare, pe care le întinsesem pe sforile din afara geamului, la uscat. Printre acestea şi doi bichini din dantelă, primiţi din America,la care ţineam ca la ochii din cap. Două mici minuni, una roz şi alta roşie, întruchipate în triunghiuri de spumă transparentă şi creponată legate între ele prin şnururi dantelate.
Apoi ne retrăsesem, ca de obicei, la Geta, la cafea.

Cam pe la miezul zilei, am trecut prin camera noastră, am strâns rufele care se uscaseră deja sub soarele începutului de vară dar, având prea multe într-o singură mână, bikinii mi-au scăpat în praful pervazului. Grijulie, i-am mai dat repede într-o apă, în chiuveta din cameră şi i-am prins din nou, în cârlige, la geam. După care am încuiat camera şi m-am întors la Geta, unde am rămas până la masa de prânz.

În vreun ceas, totul era în farfurii şi noi cu furculiţe în mână, confortabil aşezate, pregătite de ostilităţi. Gazda şi-a dat seama, însă, că nu pusese pe masă pâine, aşa că s-a sculat, a verificat cutia în care o ţinea şi a decretat: “am uitat să cumpăr pâine”. “Avem noi, în cameră”, am spus. “Oh, ce bine, s-a entuziasmat Geta, hai daţi-mi cheia mie că mă duc eu să o aduc, dacă tot m-am ridicat de la masă”. Zis şi facut.
Geta a adus pâinea, am mâncat, am mai stat o vreme la ea, după care ne-am retras în camera noastră.

Cum am ajuns, am dat să închid fereastra şi atunci am observat. Bikinii noştri dispăruseră. Nu mai erau decât cârligele în care fuseseră agăţaţi la uscat. Nu-mi venea să cred. Stăteam la etajul doi, deci nici vorbă să poată escalada cineva geamul. Şi apoi, c’mon, bikini care fuseseră în mod evident deja purtaţi, de vreme ce fuseseră spălaţi ?!?! Atunci am realizat. Geta!

Ea fusese singura care intrase la noi în cameră, între momentul agăţării bikinilor şi cel al revenirii în cameră. Totuşi nu-mi venea să cred că a putut face aşa ceva. Dar trebuia s-o confrunt.
Confruntarea a fost zadarnică, aşa cum era şi de aşteptat. Geta a venit cu argumente zdrobitoare. Avea colecţii întregi de bikini minunaţi pe care îi dăduse Ianis. Ce nevoie ar fi avut şi de ai noştri?!

Deşi nu puteam nici eu înţelege asta, era clar că o altă explicaţie rezonabilă nu exista, decât că Geta îi luase. Dar, la dracu şi cu bikinii ăia! Prietenia noastră era mai importantă. Am iertat-o şi am crezut că am uitat incidentul, continuându-ne viaţa de student. Memoria acelei întâmplări avea să ne revină, însă, nepoftită şi violentă într-o seară de mai.

Fusesem împreună cu Geta în vizită la un prieten de-al lui Ianis, un student grec de la medicină. Am băut whiskey cu miere, am ascultat Mitropanos, am râs şi am povestit. După care, pe la zece seara ne-am întors în cămin. La ora 12 noaptea, bătăi hotărâte în uşă. Era grecul, cu o falcă în cer şi una-n pământ, că-i dispăruse din cameră un ditamai lanţul de aur de 15 grame. Cum Geta era iubita prietenului său, s-a gândit că noi eram hoaţele. Ah, nu, asta era prea de tot!!

Am lăsat atunci şi prietenia deoparte şi iertarea şi uitarea şi i-am povestit grecului episodul cu bikinii. Grecul a mulţumit ameninţător şi a spus că dacă lanţul e la Geta ştie el cum să-l scoată. S-a întors pe călcâie şi a plecat, nu înainte de a ne avertiza că, dacă am minţit, se va întoarce.
Phii, în ce ne băgasem şi cu cine ne înhăitasem?!

Pe grec nu l-am mai văzut niciodată. A doua zi, însă, tot căminul vuia că venise poliţia la Geta la uşă, pentru un lanţ furat.
Geta avea să povestească, amuzată ca de obicei, că nu s-a întâmplat nimic şi că a fost o neînţelegere, grecul găsindu-şi singur lanţul după noi căutări…”mama lui de grec tâmpit, de vlaka şi malaka ce e!!“...

Atâta doar că plutonierul care”rezolvase incidentul” simţise nevoia să se împăuneze la madam-portăreasa căminului.
Asta era ca şi cum ai pune un banner mare la intrare în Grozăveşti.
Tot căminul a ştiut, din acea zi, că Geta îi furase grecului un lanţ de aur de 15 grame şi că poliţia reuşise să-l recupereze de la ea, promiţându-i fals că nu va spune de unde l-a recuperat, ci se va preface că l-a găsit tot la grec în cameră, la o mai atentă căutare.

Şi tot din acea zi, între noi şi Geta-cleptomana, avea să cadă cortina de fier a indiferenţei.

sâmbătă, 7 februarie 2009

Jumate om-jumate vedetă

La decernarea premiilor Globul de aur, într-o scurtă introducere, prezentatorul spune: „În filmul "Strania poveste a lui Benjamin Button", protagonistul, pe măsură ce trec anii, întinereşte”. Şi adaugă: „el şi jumătate dintre cei prezenţi în această sală!” Râsetele au fost destul de discrete, semn că se înşelase şi era mai mult de jumătate de sală reprezentată de cei care credeau că băuseră din izvorul tinereţii fără bătrâneţe..

O spun din capul locului: nu cred în posibilitatea îndepărtării chirurgicale a vârstei. Aşa ceva este imposibil, de vreme ce, oricum, va dăinui în modul cum priveşti expresia experienţei acumulate. De aceea, din toate feţele alea întinse de operaţii, te va privi tot un bătrân. Însă unul caraghios, jalnic, trist.

Şi nu ştiu, parcă ideea era să îmbătrâneşti frumos! Nu cred să se fi schimbat şi să fi devenit să întinereşti urât?! Cu toate astea, nu prea mi-a fost dat să văd operaţii estetice reuşite când a venit vorba de faţa oamenilor.

Până şi pe Sharon Stone au reuşit s-o urâţească, făcându-i un ochi mai bont aşa, cum să spun, mai terminat subit, ca şi cum ar fi isprăvit aţa chirurgicală esteticianul şi ar fi făcut nodul mai înainte de a se fi desăvârşit migdala. Şi uite-aşa, Sharon s-a trezit cu un ochi migdalat, şi cu unul alunat.
Nici sânii nu erau tocmai o capodoperă a genului. Bine, recunosc: nici pentru silicoane nu sunt. Asta pentru că am văzut cum arată după câţiva ani: ca nişte cutii de conserve depozitate necorespunzător, cu muchii, îndoituri şi tot tacâmul. Oamenii nu mai au gust pentru autentic, vă spun. Numai făcătura îi atrage.

Tom Cruise la fel, mă privea din ecranul televizorului cu un chip cioplit, nefiresc şi cu o expresivitate nouă. De aligator.
Nu-mi vin în minte acum toate numele actorilor cu feţe de carton de care m-am speriat în ultima vreme. Cărora le citeşti pe faţă operaţia, preţul, numele chirurgului, ba dacă te uiţi bine şi numărul de telefon al acestuia.

Febleţea mea sunt doamnele „clingoniene”. Zici că-s coborâte direct de pe Star Trek, când le vezi umflătura aceea nepământeană dintre sprâncene şi deasupra nasului. Ca şi cum în restul feţei ar avea piele subţire, iar între sprâncene şoric de porc. BOTOX-ul cred că e de vină. E ceva oribil!

Plus că pielea sau carnea feţei lor nu mai e niciodată ca înainte. Şi nu o spun într-un sens bun, adică, vezi doamne că ar fi întinerit. Pur şi simplu nu le mai stă carnea şi pielea întinsă pe faţă. Are nişte mici dune, mici goluri, e neuniformă ce mai încolo şi încoace! De parcă chirurgul le-ar fi demontat faţa bucată cu bucată şi apoi, după ce le-a reconstituit-o, a observat că au mai rămas nişte şuruburi pe afară.

Dar cel mai rău şi mai urât arată cei cărora pielea nu le-a fost întinsă, ci smulsă. Cu pielea bărbiei băgată-n sutien şi cu pungile de sub ochi devenite scalp, sărmanele creaturi, căci, în fond, asta sunt, arată ca Jockerul din ce serie a lui Bad Man vreţi voi. Au faţa apretată într-un zâmbet de neşters şi ochii decupaţi ca într-o glugă de-a Ku Klux Klanului. Să ne ferească Dumnezeu!

Nu pot să înţeleg de ce ar plăti cineva pentru aşa ceva. Chirurgia plastică ar trebui să fie reparatorie. Or, ceea ce văd eu e stricăciune curată.

marți, 3 februarie 2009

Valentin versus Dragobete

Motto: Ce tot atâta Valentine’s Day, avem şi noi Dragobetele nostru!!

Păi bine, mă', patrioţii lu' peşte, dacă io acu' am cunoscut iubirea adevărată, dacă mă înfior toată cum văd că vine exoticul, parfumatul, galantul, seducătorul Valentino, de ce tre' să stau în prag şi să cat după Drăgan-cel-beat, mirositorul a ţuică de prună şi brânză iute de burduf?

În primul rând că Drăgan-ăl-beat al vost' n-a scos capul până nu a apărut, la noi pe uliţă, Valentin, ptiu, că frumos mai era cu părul lui pomădat şi sprâncenele alea groase peste ochii lui de te bagă-n boale, nu alta!

Auzi la dumnealor, Drăgan zis a lu' Dragobete!? Păi ăsta umbla mai mult beat decât treaz şi mai mult pe la alte femei decât pe la a lui.
S-a ţinut el o vreme după mine, da' eram mică Măriuţă, ce ştiam eu atunci?! M-a prins la gard seara, când dam să închid portiţa şi m-a sărutat. Măcar de mi-ar fi plăcut! Că mirosea a ţuică şi a mahoarcă de m-am şters cu dosul mânecii după pupătura lui, ca după cucul armenesc.

Da' mai bine că n-am prins drag! Că o vreme nici n-am mai ştiut nimic de el. Numa' nişte mătuşi bătrâne de-ale lui, de lucrează pe la muzeul satului cică mai ţineau legătura cu el. El ştie pe unde i-au sticlit ochii! Treaba lui, că mie nu mi-a lipsit.

Şi-acu' vine şi-mi aduce tot Clejaniu' să-mi cânte de dor şi iubire pe la porţi ca să-l bag în seamă?!? Ce, până acum nu m-a iubit? Pe unde-a umblat?! Aa, atunci nu mai eram bună că stăteam ţărancă proastă prin curte şi slugăream după porc, şi măturam ograda, şi dădeam de mâncare la păsăret, în timp ce dumnealui le trăgea la măsea în birtul din sat şi se-ntindea prin vecini la fripturi, la mujdeiuri şi mămăligi cu toate cumetrele!
Abia acum îs bună, când m-a văzut coborând din Lincoln, doamnă, la braţul lui Valentin, mirosind toată a Dior şi cu trandafiri în mână? Acum şi-a adus aminte că are "drepturi" asupra mea?!?

Ba să mă laşi în pace, Drăgane, auzi? Că m-am săturat să stau după tine!

luni, 2 februarie 2009

Nimicuri care contează

Obişnuim să cărăm veşnic poveri după noi: o paporniţă, o sacoşă plină, o geantă burduşită, un coş îndestulat. Tragem după noi, precum aurolacii, zdrenţe şi pungi în care credem noi că ne-am împachetat existenţa cu tot ce are ea mai de preţ.

Îmi promit să nu mai car ca tâmpa după mine, de la un an la altul, toate bălăriile care nu mă reprezintă, pe care nu le mai port, nu le mai plac, nu le mai vreau!
Dar apoi, mă regăsesc tânjind după toate acele fleacuri care mi-au populat viaţa într-o anumită perioadă şi care-mi ordonează sentimental trecutul, punându-i etichete parfumate.

Acumulările de lucruri, acelea da, mi se par superficialităţi, hipnotisme de proaspăt consumist. Victimizaţi de vitrine sau de nevoi false trezite în noi prin jocurile manipulatoare ale culorilor, sunetelor, mesajelor mai mult sau mai puţin subliminale din reclame, intrăm în vria aceasta fără de sfârşit a încărcării la refuz. A stocurilor. A “trendului”.

Facem provizii, luăm ca să fie acolo, luăm pentru când o fi ori pentru că iau şi alţii, sau pentru că e la ofertă, sau fiindcă se poartă… Atâtea motive bizare ne împing din spate către o coadă agasantă de care nu mai reuşim să ne dezvăţăm. Stăm cu orele la rând în hipermarketuri şi magazine ca să luăm toate acele lucruri şi să le ducem cu noi acasă, ghiftuind universul în care ne ducem existenţa cotidiană.

La acestea se adaugă cadourile veşnic nepotrivite şi politeţea cu care insistăm să devenim păstrătorii lor, depozitari ai atenţiei celorlalţi la orice altceva decât la persoana căreia îi fac acel cadou. Gestul contează, îi scuzăm noi de fiecare dată şi, îndosariind gestul la acte de bună-credinţă, îi rânduim în acelaşi timp şi darul printre celelalte obiecte inutile care ne înconjoară.

Practic, germinăm existenţial dintr-un substrat îngrăşat de fleacuri.

Dar nu trebuie să omitem nici faptul că, odată intrate în posesia noastră, cele mai multe dintre acele nimicuri devin lucruri de preţ. Pentru că absorb în ele frumuseţea, energia şi personalitatea lumii cu care s-au iubit o vreme. Devin un alter ego al tău, al prietenilor tăi, al parinţilor, al iubitului/iubitei.

Nu poţi renunţa la amintirile frumoase, nu-i aşa? Iar amintirile, din când în când, se materializează în obiecte.
Poate că întreaga noastră existenţă nu este altceva decât o sfoară întinsă, pe care nişte cârlige aşteaptă să prindă momentul care contează.

duminică, 1 februarie 2009

A cărţilor adorantă, Innuenda

Dragă Pantacruel,

Ţi-am primit depeşa azi, cu poşta de ora două (14.00). Mai întâi m-am bucurat când mi-am văzut numele scris de mâna ta pe plic. Vezi tu, are scrisul tău ceva care-mi place. Nu ştiu, poate cum laşi „a”-ul să se arcuiască, ori poate „u”-ul să se înalţe. În fine.

Pe urmă, după ce mi-a trecut bucuria, m-am necăjit că nu o să-ţi pot răspunde imediat, fiind foarte ocupată să citesc nişte maletristică juridică. Mi-am cumpărat o carte special ca să desluşesc tainele unei instituţii juridice mai nărăvaşe. Nu-i rea cartea, deşi nu e nici pe departe ca „Poveşti nemuritoare”, cea mai bună carte citită de mine vreodată.

Totuşi, a fost destul de scumpă pentru bugetul de austeritate aprobat de Cavalerii Recesiunii. Poate ar fi fost mai bine să o fi primit cadou. Da’ cine mai dă cadouri cărţi în ziua de azi?! Ah, câte-o carte despre „Arta degustării vinurilor” am mai dăruit şi eu. Dar altfel, recunosc tipicul unei lumi dornică de vanităţuri, bling-blinguri sau umorisme şi mă conformez acestei alcătuiri moderniste.

Uite, de asta o să se ducă de râpă lumea: că viitorul literaturii începe azi, când lumea citeşte mai degrabă un blog bun, decât o carte bună!

Bine, recunosc. Nici eu nu trăiesc în altă parte şi, chiar dacă am în jurul meu atâtea cărţi de aproape devine o obrăznicie să nu citeşti, stau şi mă holbez la bloguri până mi se înroşesc ochii. În rest, am bibliotecă în sufragerie, în dormitor, în baie şi în bucătărie. Şi tot nu-s mulţumită de cum m-am poziţionat faţă de cărţi lately. Ehe, unde-s vremurile alea când aveam ambiţia să-i citesc în original pe clasicii literaturii franceze?! Bine, pe vremea aia eram şi cumva obligată în sensul ăsta, fiind studentă la litere. Şi acolo nu te jucai când primeai o bibliografie de examen.

Chiar dacă, recunosc, de multe ori, în sesiune, citeam alte cărţi decât cele obligatorii. Uite, îmi amintesc, de pildă, că, într-o sesiune de iarnă, am lăsat baltă cărţile pentru examen, ca să citesc Umberto Ecco-Numele Trandafirului, cu toate că nu m-a prins lectura prealăudatei. Nici nu am terminat-o vreodată, spre blamul majorităţii care aude o aşa grozăvie de neînţeles.

În schimb, cam tot ce am citit din literatura rusă -da- şi din literatura franceză- oh la, la- mi-a plăcut! Aproape că aş spune că-s ţările care au produs cea mai bună literatură, dacă nu aş şti că mă hazardez, de vreme ce nu am citit literatura tuturor ţărilor.

Oricum, în camera mea de cămin mai ales franţuji şi rusnaci întâlneai pe hârtia albă cu care tapetasem dinadins peretele de lângă pat, ca să pot trece cu pixul orice frază mai de duh, desprinsă din cărţi. Altfel, nu-mi făceam fişe de lectură nici dacă mă băteai! Nu de alta, dar astea erau recomandările profesorilor, or, e limpede: tocmai de aceea nu puteam asculta de ele!:)

Cred că am citit la viaţa mea kintale de cărţi. Dar cine a stat să socotească?! Oricum nu aş fi ştiut dacă trebuie să contorizez şi cărţile care nu m-au furat şi pe care le-am abandonat la un moment dat al lecturii, fie la jumătate, fie chiar după primul capitol. Nu o să le numesc aici, pentru că ar fi o discreditare subiectivă a scriitorilor respectivi, mulţi dintre ei morţi. Or, se ştie: despre morţi, numai de bine!

Dacă m-ai întreba, dragă Panta, ce înseamnă cărţile pentru mine, ţi-aş spune că viaţă interioară. Dar tot asta înseamnă şi blogul şi filmul şi iubirile şi pictura.
Bine, mai înseamnă şi desfătare la mersul prin Mall-uri cu standuri de carte, şi cruzime faţă de portofel...Multe înseamnă cărţile.

Inclusiv gustul ăla amar pe care-l ai când ajungi la ultima pagină şi care te face să vrei să-l suni pe autor sau să-i trimiţi un mesaj de Dincoace, dacă a murit, ca să-i spui să-ţi facă o continuare la roman sau să aranjeze măcar o ecranizare. Cel mai tare final al unei cărţi care ţi-a plăcut ar trebui să fie: „Dar asta nu e nimic pe lângă ce va urma”, cu un P.S. al autorului către Cititor, în care să precizeze că are deja în tipografii următorul volum.

Nu ştiu, dar cărţile astea reuşesc cumva să te construiască şi să te transforme. Te fac să te apleci înspre tine. E ca şi cum ai fi Steinhardt şi ai avea revelaţia credinţei. Ce mai, e o Biblie în fiecare carte citită şi fiecare te influenţează egal. Sigur, dacă chiar ai un scriitor sau doi preferaţi, cum sunt la mine, de pildă, Albert Camus şi Octavian Paler, înclini să crezi că ei şi-au pus cel mai adânc pecetea pe mintea şi sufletul tău. Dar nu e aşa. Tot Babilonul cărţilor citite îţi curge prin vene întreaga viaţă.

Aşa că, prietene drag, nu-mi pare rău de nicio carte citită. Nici de cărţile pe care le citeam în tren şi nu le mai reluam niciodată, nici de cărţile asupra cărora am revenit cu o râvnă de anticar, să le desluşesc sensurile ascunse, ori doar să îmi mai prelungesc bucuria.
Poate literatura să schimbe lumea? Eu una cred că da. Cu o singură condiţie. Să fie literatură duhovnicească.
Te las cu bine, dragă Panta

A cărţilor adorantă, Innuenda