marți, 31 martie 2009

Viaţa ca publicitate out-door

Îmi plac oamenii dinamici, dar care îşi păstrează şi mobilitatea pe verticală a spiritului. Oamenii care iau lucrurile frumoase ale altora dar, fără a scrie după dictare, le dau o nouă viaţă, trecându-le prin rezonanţa proprie.
Mi-am spus mereu, că dacă ar fi mai mulţi astfel de oameni, care să caute un timp în care să-şi îngrijească şi de fiinţă, nu numai de canavaua ei, lumea ar fi un spaţiu mai interesant.

Din păcate, interiorul nostru este un loc de care ne sinchisim prea rar. Ori, mai degrabă, o locaţie pentru întâmplările prin care ne e dat să trecem.
Vieţile noastre devin atunci doar publicitate out door. Panouri stradale pe care ne lipim sloganurile care vor atrage mulţimea.
Vârtejuri de evenimente sociale iau cu ele, ca pe un lucru de nimic, sufletul nostru de numai 21 de grame.

Uneori cred că oamenii sunt înspăimântător de complecşi. Că ne-am îngrozi dacă am vedea o radiografie a propriei personalităţi, pe care să o şi înţelegem. Alteori, însă, aş jura că nu suntem decât nişte bieţi muritori cu pretenţii de zei complicaţi.

Astăzi e una din zilele acelea, când mă simt ca un gânditor înfumurat al unei civilizaţii faptice.

sâmbătă, 28 martie 2009

De rerum natura

Lucrurile încep să nu mai fie cum erau. Întâi întinde gâtul plictisul. Apoi scoate capul tracasarea, pune umărul dezgustul și până să spui pîs ești chiar acolo, în mijlocul turbionului de stări negative. Fără vlaga și, parcă, fără putință de a schimba ceva.

Culmea e că te învinovățești, de regulă, pe tine: n-am făcut aia, n-am realizat ailaltă. Sunt așa, sunt pe dincolo. Tot pământul îți pare atunci o imensă plasă de siguranță pentru ceilalți, doar pentru tine, sacoșă de-un leu.

Unde să te arunci? Fundul lumii nu mai e de mult un loc moale. E doar un mușchi țapăn, rigid, fără stări de confort. Brațele lui, și ele, se țin acum cu gesturile mari. Stimați Domni, avem plăcerea să vă prezentăm oferta noastră...

Te uiți prostită la videowall-ul pe care-ți apar mărite neliniștile, ca niște gigantice puncte negre. Și vezi chipul tău, dar totuși nu-l recunoști. E ca atunci când te visezi dar nu arăți ca tine, doar știi că ești tu.
Și el se uită prin tine, spre un ogor cu bani despre care nu vrei să știi, nici să-l ai, nu te interesează de fapt decât puțină liniște. Cuvintele ei bune, ca palmele moi ale mamei.

Și ai vrea să-i spui și lui, să spui tuturor, mai lăsați-i naibii de bani! Uite, la cinci jumate dimineața o pasăre se scoală să cânte. Și cântă atât de frumos încât în fiecare zi îți pui ceasul să sune fix atunci, ca să deschizi geamul și s-o auzi mai bine, în timp ce liniștea pune stăpânire treptat pe dinăuntrul tău. Te strecori sub pilota în care el dospește ca o pâine și abia atunci, când rămâi cu pasărea și cu el și cu liniștea, lucrurile sunt iar cum erau.
Noapte bună dimineața asta, îți spui...noapte bună.

duminică, 22 martie 2009

Mesaj de departe

Pe vremea când mi-am cumpărat prima garsonieră, de la Icral, am aflat că acea casă îi aparţinuse unui bătrânel care nu mai avea pe nimeni şi care a vrut ca garsoniera să rămână statului, pentru că: "Statul i-a dat-o, aşa că e drept ca la stat să se întoarcă dacă n-are cui s-o lase!".
Statul, mai puţin scrupulos decât moşul, mi-a vândut-o mie, la un preţ care azi mă face să râd, iar atunci m-a făcut să mă împrumut.

Garsoniera confort unu, aflată la Favorit, în Drumul Taberei, avea, deci, în spate, povestea unui om foarte singur. Sau cel puţin aşa am crezut o vreme, până când, într-o zi, am găsit în cutia poştală o scrisoare aşternută pe o foaie de hârtie îngălbenită de timp. Scrisoarea venea de peste Prut şi i se adresa fostului proprietar cu “frăţiorul nostru drag”.

Am citit-o buimacă şi cu un nod în gât. Scrisă de o mână tremurândă, scrisoarea povestea de necazurile cu care se luptau Lena şi Olga şi Tinu. Probabil rudele pierdute în negura timpului şi a amintirilor bătrânului meu. Cum casa bătrânească se dărâmase şi trebuiseră să înalţe alta. Cum se trudise Tinu cu bani puţini. Cum zăcuse Lena 3 luni bolnavă şi cum îngrijise Olga de ea, da’ acum era ceva mai bine, căci începuse să şi mănânce câte puţin. Şi mai ales cum făcuseră cucuruz într-o zi şi-şi amintiseră cum stăteau toţi, pe vremuri, în jurul focului şi depănau poveşti din război.

Intrasem fără drept în intimitatea unei familii despărţite de viaţă, care căuta acum să-şi întregească spiritul. Primisem dragostea care fusese trimisă altcuiva şi participam, martor incomod, la grozăviile care-i opriseră să mai ştie unii de alţii.

Am pus imediat mâna pe pix, nutrind convingerea că sunt datoare să le răspund. Am apucat să umplu o pagină. Le-am scris că fratele lor s-a dus de ceva vreme. Am inventat chiar o poveste cum că s-ar fi stins în somn, fără să fi suferit, că pomenea adesea de ei, întrebându-se ce mai fac şi alte asemenea. Apoi, după o îndelungă chibzuinţă, de o noapte, am sfârşit prin a abandona ideea trimiterii scrisorii. Mi-am zis că, în anii care le mai rămăseseră, aveau dreptul să spere că fratele lor le va răspunde. Într-o bună zi.

Ajunsesem la esenţa lucrurilor aproape gâfâind, ca şi cum aş fi înotat toată noaptea împotriva curentului. Dar reuşisem să înţeleg de ce nu avea rost să le scriu. Mesajul lor era deja o bărcuţă de hârtie pe apa Hadesului

vineri, 20 martie 2009

Sexul meu este mai tare decât sexul tău

Motto: “Cu excepţia sexului ei, femeia este un bărbat” (Rousseau)

Am zile în care regret că sunt femeie şi zile în care nu mi-aş dori să mă fi născut altceva. Da. Sunt zile când, dacă eşti femeie, lumea îţi pare astfel construită încât să te înghită, să te soarbă, ca nisipurile mişcătoare şi orice zbatere de-a ta, nu face decât să te afunde şi mai mult. Feminitatea pare atunci aproape un păcat, iar lumea un univers dirijat parodic de Legile lui Om, conform cărora Femeia este Vice-om. Inferioară pentru totdeauna.
Pentru că a fost nedrept plasată dintru început, viaţa femeii este o permanentă strădanie, precum a atleţilor care pleacă într-o cursă cu handicapul de a nu se număra printre favoriţi.
O să-mi ziceţi că dimpotrivă, femeia este favorizată, o răsfăţată, o prinţesă tratată ca atare. Iar eu vă voi spune că aveţi dreptate, doar că omiteţi că toate astea se întâmplă într-un turn. Unul în care ea e exilată, iar bărbatul este Zmeu.

luni, 16 martie 2009

O seară labilă

Nimic nu e mai profund decât sfera aceasta perfectă, purtând pe ea un număr şi o culoare. Traseul ei pe pânza verde, întinsă ca un arc, este la fel de precis ca săgeata lui Wilhelm Tell. Oricâte mante ar izbi.

Viaţa. Ce-aş putea să vă spun eu vouă despre asta? Ce-aţi îndrăzni să-mi spuneţi voi ? La urmă, toate bilele intră în aceeaşi gaură.
Într-un final, şi o lovitură proastă va fi suficient de bună. Şi culmea este că după ce ţi-a expirat timpul, tu pleci în linişte, în timp ce alţii vin gălăgioşi să se apuce de joc. Unde sfârşeşti tu, încep ei. Şi în asta, dragii mei, stă toată perfecţiunea bilei.

vineri, 13 martie 2009

Sunt convertită la cristianism

Azi e ziua lui. A celui mai important om din viaţa mea. Cristian. Nu i-am făcut niciun cadou. Ne ştim de prea mult timp pentru a da vreo relevanţă la astfel de fleacuri.
I-am spus doar de vreo mie de ori că-l iubesc. Am mâncat cu stoicism ciupercuţele pe grătar pe care mi le-a pregătit şi peste care a scăpat prea mult piper. I-am cântat la mulţi ani.
Nu am făcut nimic memorabil, dar chiar asta e povestea noastră. Nu facem nimic special, doar trăim în mod fericit unul cu altul.
Lucrurile astea simple devin, din păcate, tot mai rare în ziua de azi.
De prea multe ori mi s-a întâmplat să ma uit în jurul meu, nedumerită, întrebându-mă: "ce dracu, numai căsnicia mea e fericită?"

Suntem împreună de 12 ani, cu sincope scurte, de alergat după fluturi exotici, cum îmi place mie să spun.
Aşa cum îi mărturiseam unei prietene virtuale, cred că ceea ce contează cel mai mult în cuplu este să te simţi în largul tău cu celălalt.
Să râdeţi împreună mult, să filozofaţi, să faceţi mişto unul de altul, să gătiţi împreună, să vă contraziceţi pe idei şi să vă ciondăniţi de la cine ia în stăpânire telecomanda, să faceţi dragoste uneori dramatic, alteori cu umor, să suferiţi împreună când i se face o nedreptate unuia dintre voi şi să fiţi fericiţi când lucrurile merg din nou bine, să vă sărbătoriţi iubirea de câte ori aveţi prilejul...şi ar mai fi şi altele.

Şi dacă faceţi toate lucrurile astea, atunci veţi realiza că nici nu va intra vreodată-n discuţie să-l abandonaţi pe omul de lângă voi, pentru că asta ar însemna să vă abandonaţi pe voi înşivă, ar fi ca şi cum v-aţi arunca la gunoi o parte din viaţă, cu toate ipostazele ei vesele sau triste.

Când ai un om pe umărul căruia ştii că te poţi sprijini necondiţionat şi cu care simţi că-ţi trăieşti viaţa frumos, atunci eu spun că orice altă variantă interesantă ţi-ar oferi lumea (că-ţi oferă tentaţii, nu încape vorbă!), nu poate fi decât un moft. Vrei mai multă adrenalină?! N-ai decât să faci un bungee jumping erotic.Dacă tu o vrei cu tot dinadinsul, nu te opreşte nimeni şi nimic! Dar cine vrea bungee jumping trebuie să realizeze că riscă să-şi piardă echilibrul. Iar echilibrul e un lucru nepreţuit în timpurile astea dizarmonice.

Atunci s-ar putea strecura în dormitorul conjugal trădarea, în sufletul partenerului suferinţa, iar în conştiinţa noastră adevăruri neconfortabile.
Ar urma gelozia, care este o bombă cu efect întârziat. Gelozia ne face să vedem lucruri care nu există.
Şi atunci când cel de alături nu ne dă atâta dragoste câtă ne încape nouă în inimă, golul acela care rămâne sfârşeşte prin a ne izola puţin câte puţin de lume şi de noi. Făcându-ne să ne simţim ai nimănui.
Iar atunci când ne simţim aşa, vedem cum se proiectează temerile noastre, ca nişte umbre chinezeşti, pe peretele rece al dormitorului.
N-am vrea niciodată să-i facem asta omului pe care-l iubim.

Mai bine să ne convertim la religia iubirii lui.
La mulţi ani, Cristian!
Eu una sunt convertită la cristianism.

miercuri, 4 martie 2009

Obamian Rhapsody

Se apropie prezidenţialele noastre. Abia aştept reinventarea lui “Să trăiţi bine!”. Anul ăsta ar trebui să fie o campanie de recesiune şi un slogan de criză. Ceva în genul celebrului: “un pic mai bine pentru dumneavoastra”.
Dar nu-mi fac griji. Cineva o să orchestreze cum se cuvine un text bun de campanie, radiourile şi televiziunile îşi vor face, la rândul lor, treaba şi nu va cânta cocoşul de 3 ori până să se transforme-n hit strigătura. Doar aşa s-a întâmplat şi cu Obamian Rhapsody.

În primul rand, vreau să lămuresc din capul locului că îmi place Obama. Mi-a plăcut încă de pe când nu era cel mai puternic om al planetei, deci nu mă acuzaţi că răspund previzibil la afrodiziacul puterii.

Obama mi-a atras prima oară atenţia ca invitat la talk showul lui Oprah. Nu ştiu ce anume din tot ce a exprimat el în acea seară m-a făcut să afirm, stârnind zâmbete în audienţa sufrageriei mele, că omul ăsta ar putea ajunge, într-o bună zi, preşedintele Americii.
Avea ceva aparte. O siguranţă aşezată, o putere ascunsă într-un echilibru profund, carismă. Părea a fi genul care nu trebuie să ţipe ca să se facă auzit, or să instige ca să se facă urmat. Pur şi simplu părea născut lider.

Trebuie să spun că am observat, încă de pe atunci, faptul că omul avea cuvintele la el. Ar fi, carevasăzică, o neruşinare din partea mea să suspectez acum că i-au fost puse în campanie fraze de uinăr în gură, chiar dacă am văzut filmul acela cu preşedinţi americani luzări cărora purtători de cuvinte le suflau în căşti minuscule, împlântate în urechi, inclusiv formulele de salut, ori conjuncţiile copulative “şi”.

Nu mă pot reţine însă de a nu mă întreba dacă nu cumva, când vine vorba de preşedinţi de ţară, nu există o reţetă infailibilă de dospit la maximum voturile alegătorilor, reţetă venită la pachet, din ţara visului american. Proptele de precedent există în State, slavă domnului, câte doreşti. Mă refer aici, pe de o parte la formulele de campanie electorală, verificate în trecut şi care puteau fi acum adaptate puţin, răscroite, periate, date la curăţat ca să se potrivească noilor vremuri. Dar mă refer şi la îndelungata experienţă a americanilor în a câştiga mulţimi cu ajutorul unor baloane de săpun cu aromă de diverse umpluturi profund motivaţionale.

Să nu uităm banii frumoşi care se fac de ceva vreme în America prin vânzări care exploatează zonele de neîmplinire. Cărţile motivaţionale, brandingul de persoană, time-sharingul sunt tot atâtea regii şi strategii de prostire în masă.

Personal, mi-am mai exprimat dezacordul cu teoriile motivaţionale. Mi se par o gogoaşă de mătase în jurul unui vierme. Inspiraţii autori nu sunt altceva decât nişte şarlatani care descoperă o suferinţă umană cu grad de generalitate, gen "suferinţa în dragoste", "sărăcia", "singurătatea", "ratarea", “discriminarea” şi vin cu aspirina săracului, bună la toate, să te vindece. E un fel de damă de verde la drum de seară. Imposibil să nu se potrivească cineva descrierii.

Am realizat însă că exact acelaşi algoritm, aceleaşi teoreme motivaţionale au fost aplicate şi în cazul preşedintelui SUA. Ne-am adunat să fredonăm refrenul de la Obamian Rhapsody, “YES, WE CAN!”, pentru că voiam să fie adevărat. Asta ne-a fost provocarea.

Şi asta ne va fi şi de aici înainte. Pentru că oricare ne-ar fi motivaţia, indiferent de ţară, indiferent de campanie, asta facem de fiecare dată. O fredonăm.