joi, 30 aprilie 2009

Eye contact

Intri într-un magazin, poate hipermarket și ți se-ntâlnește privirea cu a cuiva. Vă uitați preț de 3 secunde, poate 4. Apoi din nou, de după o tufă de conserve îi zărești ochii care te ard. Ce naiba, îți spui?!? Mi se pare mie sau?! Și te mai uiți o dată. Nu. Acum e o certitudine. Iar l-ai prins uitându-se la tine pe străinul acela.

Începi să te desfaci, ca o floare. Te simți admirată. Ești frumoasă, dorită. Mersul îți devine deodată mai grațios, îți umezești buzele, surâzi deși nimeni nu a spus nimic. Dar trebuie să-ți construiești pe loc o atitudine. Nu poți rămâne cu ceea ce aveai, cu ceea ce ești. A început jocul!

Răsucești o șuviță de păr între degete, căzută pe gânduri într-o poză de femeie interesantă. ”Un bănuț pentru gândurile tale, străinule”, i-ai spune, așteptând, precum maștera din Albă-ca-zăpada, un singur răspuns, unul singur. Iar gândurile lui nu ar putea fi decât păgâne.

O ceapă degerată nu ai da pe necunoscutul băgăreț în mod normal. E îmbrăcat în blugi și cam șleampăt. Are plete boeme și ție ți-au plăcut întotdeauna bărbații tunși militărește. Dar ce importanță mai are?! Micul vostru secret este însăși taina flirtului. Oricum nu o să ajungi să-l cunoști mai bine de atât. Și nici nu ți-ai dori. Oare o fi la fel cu amantele? Tot așa își spun bărbații când li se strecoară în pat ”Oricum nu o s-o cunosc mai bine de atât”,în timp ce ele, în același timp, se gândesc: ”O să-l fac să divorțeze”?! Păi dacă-i pe-așa, e clar o neînțelegere la mijloc. Dacă nu un conflict de interese!

Străinul tău nu te slăbește deloc. E acolo și îi simți distinct interesul pentru tine. Știai tu când ți-ai cumpărat rochia roșie de ce o vrei, te feliciți în gând! S-a așezat la aceeași casă cu tine. Zâmbești la gândul că o să plătească ciulindu-și urechile să te audă cum vorbești, ce glas ai, ce spui. Oare o să te mai placă și după? O să te mai caute cu privirea prin mulțime data viitoare când o veni la cumpărături tot aici? O să...

Iar s-a uitat la tine! De data asta au fost 6 secunde întregi. Inima începe să-ți bată nebunește. Dumnezeule, ce mai urmează?!
Îl vezi cu coada ochiului cum se foiește în jurul tău, de parcă ar vrea să-ți strige că nu te poate lăsa să pleci, că trebuie să știe mai multe despre tine, poate chiar totul.
Câmpul tău vizual înregistrează seisme. Vezi silueta lui zveltă cum se apropie de tine, este chiar în dreptul tău.

Ți s-au înroșit urechile și cobori capul în coșul cu sacoșe, mimând o nevoie bruscă de ergonomizare a treburilor prin cufărul metalic. Scotocești isteric după ceva, habar nu ai ce, doar ca să treacă secunda aia care-și explodează necunoscutul în fața ta. Toate poveștile de amor citite, toate filmele de dragoste văzute, toate confidențele ce ți s-au făcut vreodată, toate principiile tale devin acum Vezuviu gata să erupă...

-Sărumâna. (ridici ochii îngroziți; e el!) Nu mă mai țineți minte, doamna dirigintă?
...

vineri, 17 aprilie 2009

O altă făclie de Paşti

Mâine seară, să ieşi cu toţi ai tăi în faţa luminii. Să-ţi priveşti jumătatea în ochi, cu o dragoste complice. Să o iei în tăcere de mână şi să o porţi spre prima biserică ce îţi iese în cale. Nu contează să fie mănăstire sau catedrală, nu contează de-i mare sau mică, de are curte cu castani şi alei pietruite, ori de-i o bisericuţă dintr-un lemn, şi ăla ars. Mâine seară, va fi îndeajuns de încăpătoare pentru toată iubirea de pe pământ. Să ştii asta de la mine.

Când vei auzi primele clopote ori toaca, să-ţi opreşti pentru o clipă respiraţia deasupra părului iubitei, mirosind a floare şi a apă neîncepută. Să o faci ca şi cum ai vrea să statorniceşti eternitatea acelei secunde de extaz , ca şi când ai încerca să suspenzi miracolul Învierii deasupra lumii tale.

Iar când oamenii or începe să cânte Hristos a înviat din morţi, cu moartea pre moarte călcând, cântă cu ei. Ce rost are să te temi că n-ai voce ori că nu ştii toate versurile? Vei afla că unde glăsuieşte sufletul, un cor de îngeri începe a cânta. Te vei minuna atunci văzând cum un dirijor nevăzut va acorda mulţimea trasformând-o într-o voce unică, înălţătoare, aproape nepământeană. Vei zâmbi în gând amintindu-ţi de profa de muzică din şcoala primară, care-ţi spunea că afonii nu pot să cânte. Pff, ce ştia ea?!

Să-ţi iei apoi mama pe după umeri şi, sărutându-i mâna, să-i spui în şoaptă, ca pe o taină, Hristos a înviat, mamă. Iar ea să-ţi răspundă, adevărat a înviat, băiatul mamei.
Şi să te-ntorci apoi acasă. Mers liniştit, de om cu sufletul uşor. Umăr la umăr cu tatăl tău, cu căuşul palmei ferind de vânturi rele lumina din lumină, pe care o vei lăsa să ardă o vreme în casa ta.

Tot ce va urma acelui moment, va fi atins de iubire şi bunătate. Până-ntr-o zi, în care vei uita ce-ai simţit de Paşti, în fiecare an. Noroc cu Învierea.

Vă doresc tuturor prietenilor mei virtuali, Paşte fericit!

joi, 16 aprilie 2009

Fals tratat despre blogosferă

Începe să mă obosească aşa-zisa blogosferă. Respir mai greu atmosfera ei, rezist mai puţin la viruşii şi bacteriile care o populează…

Nu o spun în sensul că nu-mi mai place să scriu în blog. Atâta doar că încep să-mi decantez percepţiile de evidenţe. De pildă, pământul, deşi e rotund şi se învârte, e perceput de om ca fiind o suprafaţă dreaptă şi imobilă. Ei bine, pe acelaşi principiu, şi blogosfera, care-mi apăruse până mai ieri a-toate-înblogatoare, îmi pare astăzi drept un biet glob cu picior, pe un biet birou, într-o biată cameră, dintr-o biată cas(t)ă a unora.

Prea multe personalităţi mărunte au început să-şi zornăie gologanii virtuali în chiotul mulţimii paupere. Le-au dat ce-şi doreau: lucruri scurte, dese, simpliste, de bârfă, de înjurat şi de onanie, de mâncat, de băut, de dansat.. Le-au luat, în contrapartidă: atenţie, rating, audienţă, aplauze la scenă deschisă, lătrat flămând la oră fixă, când se aprinde lumina.

Au început apoi să-şi dea acest capital preţios de la unii la alţii. În blogroll-urile celor mai mulţi nu vei vedea de-alde-fitecine. Vei vedea în schimb, frumos înşiruite, blogurile prietenilor, colegilor, partenerilor de tranzacţii cu audienţă şi persoanelor publice.
Ce dacă mulţi dintre notoriii patriei scriu plat, fără substanţă şi fără nerv? Alde scriu-deci-exist vor comenta cu zecile orice post al vedetelor, oricât de banal.

Va fi de ajuns un am învăţat să fac sarmale ca să cadă curentul de atâţia dornici de a comenta chestiunea în discuţie, dând o reţetă sau citând vreun filosof urban.
Culmea, lucrurile sunt amestecate la un mod atât de subtil, încât până şi oamenii care postează, altfel, lucruri de substanţă prin alte părţi, vin acolo şi strigă “Ana are mereeee” cât îi ţine gura.

Blogosfera râgâie satisfăcută după atâta îngurgitat de persoane publice şi baieţi buni la computere.
Nu-i mai trebuie nimic, decât o masă ca la restaurantele chinezeşti, rotundă, cu o mână de compartimente săpate în ea, care se învârte ca să ruleze pe la toată lumea cele câteva feluri de mâncare ale unuia şi aceluiaşi meniu.

Masa ar putea fi un concurs al blogosferei, un trust de presă, o petrecere cu karaoke…nu ştiu...orice apropie repede punctele cardinale ale unei lumi la scară mică, ale unei realităţi de canava pe care poţi broda orice, dar nu pe oricine.

Blogosfera este, din pacate prea des, un comutator pe care îl răsuceşti când vrei să vorbeşti discuţii cu prietenii, o posibilă unealtă financiară, electorală sau de imagine, un potenţial neexploatat, un ghişeft, un jeleu, o măslină, o scobitoare străină.

Blogosfera pare dispusă a recunoaşte numai ce face rating. Restul nu contează, deci nu există. Şi pentru că elitele-s puţine, dacă vrei audienţă, problema trebuie pusă în sensul de cantitate, nu de calitate a ei. Nu uităm că prostimea e majoritară dar, astfel stând lucrurile, ne convine şi vulgul care îşi tropăie lipsurile neuronale într-o exhibiţie publică - monosilabică în formă şi vidă în conţinut - de genul “cool” /“şi eu la fel”/ “da’ tu cine te crezi?!?”/ “bine spus!”/ să "şti" că ai dreptate”.

Astfel de personaje sunt cu sutele. Dar ce contează, când autorul de blog pune noaptea pe pernă un cap mai celebru decât ieri, mulţumind în gând, ca la o decernare de premii, tuturor celor care l-au ursit, hărăzit, născut, şi format cu priză la public.

Ce contează că pe majoritatea blogurilor vezi aceleaşi scurte recenzii, fără personalitate, ale ştirilor zilei?!
De fapt aici e şpilul. Sunt scurte, pentru că, dacă vrei să te vinzi în blogosferă, tre’ să scrii câteva rânduri, să nu oboseşti sinapsele audienţei.
Sunt fără personalitate, pentru că acele articole nu au izbucnit dintr-un preaplin.

Nimic din informaţia conţinută de ele nu a tulburat lumea gândurilor autorului, ci ele s-au născut lin, înşirându-se cuminţi, aride şi previzibile ca rândurile unui slujbaş de bancă ce completează un cec.
Doar nu vrem să ne complexăm cititorii cu erudiţia sau cu originalitatea noastră!? Ori, Doamne fere, să le inhibăm apetenţele de comentatori !?...

Sub cerul greu al unei asemenea blogosfere orizontul are toate premisele să sfârşească strivit, săvârşindu-se într-o abstractă linie frântă. Aşa cum şi eu simt deja că încep să mă sufoc. Cred că mi-a rămas mică blogosfera…

miercuri, 8 aprilie 2009

Omul şi reinventarea

Precum un cameleon în pericol, noi oamenii luăm, de-a lungul vieţii, culoarea mediului ambiant. Întâi luăm culoarea mamei şi a tatălui, apoi pe a idolului nostru, fie el prietenul pe care-l admirăm, o vedetă sau doar trecătorul care ne-a atras imediat atenţia. Adăugăm mimetic la propria personalitate până-ntr-atât încât nu mai ştim, la un moment dat, unde ne terminăm noi şi unde încep ei. Mixajul acesta inconştient şi, culmea, aparte, din toţi oamenii care ne-au atins suntem, de fapt, fiecare dintre noi.

Nu aş răspunde, însă, niciodată cu “nu” la întrebarea “Dacă ai putea schimba ceva din trecutul tău, ai face-o?” Căci aş minţi să spun că aş lăsa totul exact aşa cum este.

Ştiu. Îmi veţi spune că eu, cea de azi, sunt suma a tot ceea ce s-a întâmplat ieri. Şi că, dacă aş schimba ceva din trecut, aş schimba automat prezentul şi viitorul celei care sunt, tot aşa cum s-ar schimba, probabil, peisajul social în care am evoluat ulterior momentului pe care vreau să-l schimb. Cum ar veni, că eu nu aş mai fi tocmai eu.

În ceea ce mă priveşte, sunt de părere că acela care spune că este perfect mulţumit de sine minte, se minte ori este lovit de suficienţă. Cred că, practic, este imposibil să nu fi realizat niciodată că ai greşit. Să nu fi luat măcar o decizie proastă în viaţa ta. Să nu fi făcut cel puţin o alegere neinspirată. Pentru care să te fi mustrat mai târziu conştiinţa şi propria-ţi devenire.

Veţi invoca, unii, prezumţia de neimportanţă a chestiunilor minore, pe care veţi fi dispuşi să vi le recunoaşteţi mai lesne ca greşeli din trecut- dar despre care credeţi că nu au schimbat dramatic cursul istoriei- în opoziţie cu lucrurile mari, decisive.
Dar oare, locul de muncă ce ne-a dus într-o fundătură a carierei, nu îşi cuibărise cauzalitatea într-o multitudine de premise minore?! Nu cumva nici faptul că ajungem să îmbătrânim singuri nu e pur ghinion, dacă e să fim cinstiţi cu noi?!
La urma urmei poate e adevărat că dacă ne uităm în urmă şi nu ne recunoaştem greşelile, suntem condamnaţi să le repetăm.

Personal, îmi recunosc pofta de a schimba după bunul plac trecutul. Şi când spun trecut mă gândesc inclusiv la ziua de ieri. Aş împărţi-o mai bine, aş fi mai eficientă, m-aş preocupa mai mult de spirit… O-ho, câte n-aş face, dacă aş avea puterea şi inteligenţa de a schimba istoria personală!
M-aş reinventa. Nu poate fi mare lucru să iei o seamă de caracteristici date şi să le schimbi cu altele, de dorit.
Chefului meu îi pune, însă, coarne gândul că reinventarea presupune şi transformare interioară. Nu te poţi reinventa doar tăindu-ţi părul, schimbându-i culoarea ori abordând un nou stil vestimentar. Altfel spus, trebuie să fii în acord tu, ca fiinţă, cu tine, ca nouă ipostază.

Şi dacă te reinventezi, o să schimbe asta cine eşti?
Înclin să cred că da. Pentru că sunt şanse mari ca, până acum, să te fi complăcut să fii cine-ţi cereau sau cine se aşteptau alţii să fii.

vineri, 3 aprilie 2009

Me and Bob

Noaptea, doar eu şi Bob. Fiecare cu treaba lui. Eu citind lucruri indecent de serioase, el cântând a lehamitea mea.

Ne înţelegem bine, eu şi Bob. E aproape un clişeu să-i spun că-l iubesc. Aşa că mă abţin şi-l las să-şi zdrelească buricele degetelor de chitara aia ca şi cum nu mi-ar păsa că-mi răsună sufletul de muzicuţe şi corzi frământate.

Dar cel mai mult îmi place cum îmi smulge el zâmbete când îmi declară cu toţi bărbaţii din lume odată: the man in me will do nearly any task and as for compensation, there's little he would ask.

Aş vrea să-i cunosc pe toţi oamenii care-l ascultă pe Bob precum indienii pământul. Cu tot spiritul. Aş vrea să-l cunosc pe Marius Tucă. Am auzit că lui îi place Bob Dylan.

Uite-aşa mă apucă dimineaţa. Stând cu emisfera dreaptă între acte şi cu cea stângă între iubiri. O să mă coste nopţile astea pierdute, îmi spune mama. Dar nu-mi pare rău, că dacă mi se usucă trupul o să-l agăţ de un arac ieşit drept din suflet, despre care vreau să cred că urcă până la Dumnezeu. Sau scoboară până la el. Că niciodată nu am ştiut dacă e-n înaltul cerului sau în adâncul omului.

O să caut să lămuresc problema asta chiar acum. Eu şi cu Bob. Aşa cum fac most of the time...


The man in me
Asculta mai multe audio Muzica

miercuri, 1 aprilie 2009

Băgăm o gonetă?

Ieri am reuşit o performanţă rară. La ora 18.30, am lăsat baltă acte şi clienţi, termene limită şi presiune a timpului şi am închis uşa de la birou pentru tot restul zilei. Mi-am luat soţul de mânuţă şi am descins în Cişmigiu, lejer îmbrăcaţi.
Vreo oră mi-a luat până să mă dumiresc de faptul că într-adevăr eram acolo. Nu-mi venea a crede că mirosul ăla de iarbă crudă şi floare, că sunetele alea de vrăbioi isterizaţi de fericire erau aievea şi nu o plăsmuire a minţii mele descărcate brusc de tensiuni.

Ora la care am ajuns, a amurgului, făcea totul să pară şi mai ireal. Cişmigiul avea la ceasul ăla de graniţă ceva straniu. Apele în care se dizolvaseră felinarele parcului licăreau într-un fel anume, cumva hipnotic, pământul respira un abur cald, care-ţi înceţoşa privirea iar parfumul, oh Doamne, parfumul acela nedefinit ţi se insinua în creier ca un drog. Aproape mă aşteptam să apară vreun inorog, de pe undeva, dintre copaci.

Inorogul n-a apărut, cel puţin până când am plecat eu. Dar am bătut pieziş aleile parcului, bucurându-mă ca un copil de păsările neasemuite care fluierau partituri numai de ele ştiute, cu sonorul dat la maxim, am mâncat vată de zahăr roz şi am rămas apoi, până târziu, când s-a înnoptat, proţăpiţi pe câte un scaun de parc, cu ochii pe luminiţele colorate care tremurau pe lac, amuţiţi de tihna aceea despre care uitasem că există.

Când ne-am ridicat să plecăm eram mai uşori cu vreo 24 de ani. „Băgăm o gonetă”, l-am întrebat pe soţul meu? Şi am pufnit amândoi în râs de aşa îndrăzneală. La ieşirea din parc, ne aştepta neîndurător stresul.