vineri, 29 mai 2009

Timpul potrivit pentru Tanti Nona

”Pe om nu-l cunoști nici într-o viață”, spuse femeia cu amărăciune. ”Am 25 de ani de căsătorie, domnișoară, 15 ani am stat în casă cu bărbatul meu și 10 cu bărbatul vecinei și eu nu am văzut că nu-i același om lângă mine”.
Dădui din cap, a bun înțeles, fără să spun nimic. Ce-aș fi putut înțelege?!

Pe soțul femeii îl văzusem deseori, când veneam la probe. Un bărbat timid, cu mult bun simț, care se descălța în holul de la intrare și apoi, după ce saluta ca și cum și-ar fi cerut scuze că locuia în propria lui casă, se retrăgea în vârful șosetelor sale albe ca neaua, într-unul din dormitoare.

Îi cunoșteam de mult. Tanti Nona era croitoreasa la care, pe vremea lui Ceaușescu, dădeam de la perdele la lenjerii de pat și de la fuste la rochii de casă, tot felul de metraje, la cusut. Oameni așezați. Ea mărunțică, rotunjoară, cu pielicica rozalie, ca de purcel și niște picioare mici, de cuconiță de pe vremuri, curată, harnică, mă rog, o femeie obișnuită. El urâțel, cu constituție de tebecist, concav, de te mirai cum de ieșise dintr-un așa bărbat ditamai zdrahonul de băiat, frumos coz și înalt ca garda președintelui.

Expresii de genul ”pe om nu-l cunoști nici într-o viață” mai auzisem eu, dar de fiecare dată zâmbeam ca în fața unei exagerări, tacit admise în numele ideii din spate. Era o logică de tip reducere la absurd. O hiperbolă de dragul demonstrației, credeam. Mi se părea cumva imposibil să nu poți cunoaște pe cineva. Asta ar fi însemnat că facem alegeri aleatorii sau că viața e locul ironiei amare. Or nu puteam accepta asta.

Cu timpul, însă, aveam să realizez că o grămadă de convingeri ”de tinerețe” ale mele urcaseră Golgota îndoielii în anii ce le-au urmat. Orice aș fi crezut la un moment dat, în timp s-a schimbat, s-a nuanțat sau s-a ascuns înțelegerii mele mature.

Nu știu, poate o atare înțelegere își începuse cristalizarea în chiar acea zi, în care Tanti Nona mi-a deschis ușa, cu lacrimi în ochi și mi-a mărturisit că bărbatul ei se mutase la o vecină de la blocul din față, cu care trăia, pare-se de 10 ani. Femeia nu știuse nimic despre pârdalnica de ibovnică până nu a găsit în cutia poștală scrisoarea lui. Din senin îi spunea că îi lasă tot și-i cerea să-l ierte că n-a avut curajul să-i spună altfel.

Matracuca de vecină, era cu numai 5 ani mai mare decât fiul oamenilor. O fâță încă tinerică, fără prea multă carte și pusă pe căpătuială cu oricine ar fi fost dispus să o întrețină.
Pe croitoreasa mea cel mai mult o durea faptul că nu-și dăduse ea seama de atâta vreme că bărbatul ei are pe cineva. ”Vai și-amar, se lamenta ea, să te ferească Dumnezeu de omul ascuns! Că năprasnică-i lovitura la care nu te-aștepți!”

Din păcate Tanti Nona avea ceva dreptate. Oamenii se schimbă. Iar lumea nu e decât o sursă de infinite posibilități pe care fiecare le descoperă la timpul potrivit pentru el, dar care pe ceilalți îi ia veșnic pe nepregătite.
Bărbatul i s-a întors acasă, spășit, după câteva săptămâni. Ea l-a primit și a spălat, probabil, în continuare, șosetele lui albe.

Timpul potrivit nu venise pentru Tanti Nona, se pare. Dar pe mine tot m-a luat pe nepregătite.

miercuri, 27 mai 2009

O lume de excepții

Pe când locuiam în căminele studențești din Grozăvești, am descoperit și eu roata sau, dacă vreți, focul. Am descoperit că oamenii se cred excepții, speciali, diferiți. Nu există generalizare negativă care să-i înghită, cum nu există excepție proastă care să-i individualizeze. Orice e de rău nu se referă și la ei.

Aveam pe atunci, în anii studenției, obiceiul să-mi cer dreptul la intimitatea camerei mele, lăsând un bilet atârnat de mânerul exterior al ușii: ”Nu am chef de nimeni. Nu deranjați sub niciun motiv!”. Ce se întâmpla când prietenii mei dădeau cu ochii de bilet? Ei bine începeau să bată la ușă, spunându-și conspirativ numele. ”Vio, deschide, sunt EU!”

Inițial am zâmbit la primul glăscior care încerca să-mi spargă bariera de însingurare cu unicitatea domniei sale. Omul nu credea că biletul se referă și la el. Văzând că nu răspund, încerca ușa, apoi spunea și mai tare, convins, pesemne, că nu fusese auzit din prima când își rostise numele: ”EU sunt, deschide!”
După care îi auzeam papucii- căci căminiștii erau o comunitate de papucari- îndepărtându-se nesiguri, dezorientați, poate chiar frustrați.

Dar nu trecea mult și o nouă excepție apărea, bătând îndelung și discret sau, dimpotrivă, scurt și cuprinzător, punctându-și numele ori cadențând cu ciocănelul degetului arătător vreo melodie care să le poarte către inima mea împietrită mesajul de ”Eu sunt! Nu ăia la care se referă biletul tău.”

Recunosc, de cele mai multe ori sfârșeam prin a izbucni în râs și a le deschide, pentru că erau atât de mulți și reacția lor la bilet era atât de asemănătoare, încât îmi dezamorsau orice nevoie de a ignora draga lor de convingere că ei și numai ei erau exonerați de orice bâzdâc aș fi avut eu pe creier, de mă ceream în singurătatea odăii mele.

De caracterul acesta de excepție mă lovesc și acum. Am încă în jur oameni care cred că nu li se aplică nicio axiomă a principiilor mele, indivizi care au impresia că s-au născut ca să confirme orice regulă ar încerca alții să le impună. Pentru ei a fost inventat pleonasmul: ”toți, fără excepție!” și tot lor le adresez și eu această misivă.

Bat pariu că se gândesc în chiar acest moment că despre alții e vorba! Ironic, nu?

marți, 19 mai 2009

Gândurile ultimei vremi

Nu există deznădejde mai mare decât să afli că nu mai ești iubit de cel pe a cărui iubire contai. Era dovada ta că umanitatea nu te-a notat cu x ca să treacă mai departe. Conștiența ta că însemni ceva. Martori la frica ta de singurătate vei mai găsi. Dar iubirea celuilalt e mai subtilă decât o netrebnică de angoasă. Dacă umanitatea e bravură și solidaritatea fațadă, atunci iubirea este restaurarea primordială.
*
Așteptările, ce nonsens pentru om! Orice ai aștepta acum, vor fi momente când nu vei înțelege de ce ai pierdut atâta timp. Orice patimă de azi naște o nouă sinonimie plictisului de mâine.
*
Era pe vremuri un lucru care mi se tot repeta de către sexul opus și pe care eu îl luam instinctual ca pe un compliment. ”Ești periculoasă!” mi se spunea. Iar eu nu știam recunoaștere mai clară a calităților mele. Realizez acum, târziu, că oamenii înțeleg ce vor din ceilalți. Pe linia punctată fiecare scrie ce vede. Sau ce așteaptă. Cât despre mine, o gâscă! La 20 de ani mă credeam ”periculoasă” tot așa cum la 5 ani, încălțată prin casă cu pantofii cu toc ai mamei, mă credeam om mare.
*
Și doar mi-am spus-o de atâtea ori! Nu te apăra prin cuvinte! Fă-o prin tăcere și indiferență. Nu există retorică mai bună pentru disprețul tău.
*
La noi e tare vorba de duh și spusa memorabilă. Ușor memorabilă. Și de largă inspirație. La noi se pun ghilimele cu câte 2 perechi de degete gârbov ridicate în aer. La noi se mimează inspirația de moment prin: ”îmi vin în minte vorbele lui Nietsche, pare-mi-se...”
Ai putea chiar scoate un business din asta. Să-ți deschizi în buricul târgului o Citaterie, o bancă de citate pentru toate ocaziile și pe orice subiect. Ai o conferință de ținut și nu știi cum să începi, treci pe la Citaterie. Ai o primă întâlnire și trebuie să impresionezi...tot așa. S-ar putea să meargă, la câți oameni sunt atât de proști încât să vrea să se dea deștepți!
*
Nimeni nu te știe, nu-ți poate cerceta sufletul. Esti tu, Dumnezeu și o mulțime de străini care se zgâiesc la tine ca și cum ar pricepe. Dacă am înțelege asta de la bunul început, viața noastră ar fi cu mult mai puțin dezamăgitoare.
Mi se întâmplă să descopăr că pe lume există doar două lucruri pe care le poți simți pentru ceilalți. Unul e mila și celălalt sila. Orice altceva este fie iubire nemărturisită față de tine, fie ură față de ceea ce ți se întâmplă.
*
Mă lupt cu nemulțumirile. Parcă nimic nu-mi mai aduce satisfacții. Nimic nu e destul de important ca să-mi pese. Destul de bun ca să-mi treacă vama. Mi-am pus existența pe pilot automat, trăind de la o zi la alta, fără planuri, altele decât cum să păcălesc timpul pe ultima sută de metri, făcând în sfârșit sprintul la care se așteaptă toți.
*
Descui uși, stabilesc întâlniri, răsfoiesc cărți, fac drumuri scurte, întocmesc acte, cumpăr lucruri, vorbesc și am strania senzație că-mi scapă esențialul printre atâtea nimicuri rituale.
*
Nu am suferit niciodată depresivii. Nu-mi plac profunzimile când vine vorba de prăpăstii.
Poate de aceea și dau frustrărilor mele ușurință de simplă dezamăgire, ori accente de sâcâială și moft. E drept că nici după dezamăgire nu mă omor. Detest gustul ei acru-amar ori faptul că nu am aflat până acum dacă ea este unitatea de măsură pentru ceilalți, pentru viață sau doar pentru naivitate în formă extrem de personală.
*
Se făcea că eram într-o biserică mică și veche. Intram în ea, fără să mă închin. De-a dreapta și de-a stânga, lumânările înfipte în nisip își culcau flacăra la trecerea mea prin dreptul lor. Nu mă vedeam mergând, doar pereții cu picturi de sfinți cu fața afumată de vreme și buze de vopsea crăpată treceau panoramic pe lângă privirea mea, semn că înaintam. În mijlocul bisericii, pe un suport cu picioare arcuite artistic, ca de ou Faberge, stătea ovoidă o masă fosforescentă. Practic, în fața altarului stătea acel ou imens, incandescența lui verde-gălbuie fiind fascinantă. Visul ăsta îl visasem de atâtea ori încât mă tot gândeam ce semnificație ascunde. Apoi l-am uitat. Până de curând. Când mi-a trecut prin cap să mă duc la Ghighiu.

sâmbătă, 16 mai 2009

Casnice

Discuţie în faţa televizorului. Eurovision.
Eu (uitându-mă la reprezentanta Azerbaidjanului, o Barbie cu păr castaniu lung, zulufat şi trup de sirenă):- ”De ce nu or fi așa manechinele? Uite asta înțeleg eu prin fată frumoasă! Ori poate tocmai, manechinele nu trebuie să aibă nuri, ca să nu se uite toți prostiți la ele și să ignore hainele?!”
El (cu o sprânceană ușor ridicată a cunoaștere):- ”Aaaa, clar! Pe manechine tre’ să stea hainele ca pe umeraș. În schimb știi unde le aleg pe alea cu nuri? La prezentările de lenjerie Victoria’s secret. Te uiți tu, ca bărbat, la fetele alea și te gândești: Uite-așa ceva vreau să-i iau și eu lu’ nevastă-mea!”
Eu: - ”Aiurea, de fapt te gândești: Uite-așa ceva vreau să-i iau și eu lu’ lenjeria lu' nevastă-mea!”

luni, 4 mai 2009

E dimineaţă

Pe perna pe care nu mi-am culcat capul, aşteaptă un vis nevisat.

vineri, 1 mai 2009

Cu lumea-n cap

Îngropaţi în hârtii, hăituiţi de dead-line-uri, otrăviţi de stress, ne lăsăm consumaţi de societate şi de nevoile ei, convinşi că-s, de fapt, nevoile noastre. Intrăm, fără să ne dăm seama, în cursa cobaiului pe rotiţă şi ajungem, mulţi dintre noi, să trăim de la weekend la weekend şi de la vacanţă la vacanţă.

Nimic nu ni se pare mai revigorant într-o zi plină, de la muncă, decât gândul la o mare foşnitoare ca o rochie de tafta sau la o cădere de apă printre pietre de râu în inima muntelui. Şi atunci ne vine să lăsăm totul baltă şi să ne luăm lumea-n cap.

Ne-am gândit să vă dăm motive cu imagini şi sunet. Să vă lăsăm să vedeţi frumuseţea străinătăţii la ea acasă şi să vă alegeţi singuri locul în care vreţi să vă petreceţi o vacanţă întreagă sau doar un weekend.

Începând de mâine, sâmbătă, 2 mai, în fiecare sâmbătă, la 11.30, aveţi la PRIMA TV o jumătate de oră în care să vă decideţi când şi cum vă luaţi lumea în cap.

Emisiunea “Cu lumea-n cap” e o emisiune de turism care se adresează căutătorului de vacanţe în străinătate.
Ne vom duce pentru voi în fiecare ţară şi în fiecare locaţie, vom vedea peisajul lor, vom verifica istoria lor, vom mânca din mâncarea lor, vom bea băuturile lor, vom dormi în paturile lor şi vom da mărturie despre toate astea. O să fie şi premii, şi vedete cu poveşti din vacanţele lor, şi ponturi direct de la oamenii care mănâncă turism pe pâine. O să fie fun!

Deci sâmbătă, la 11.30, la PRIMA TV,emisiunea „Cu lumea-n cap”. Să vă uitaţi mâine la premieră. Promit să vă placă din ce în ce mai mult!