duminică, 28 iunie 2009

Flirtwood Mac

Doamna x: (ușor obraznică, zâmbind cu subînțeles) Domnule profesor, îmi stă pe suflet o întrebare, pot să v-o pun?
Domnul y: (fumând afectat, absent de la sens) Te rog!
Doamna x: (și mai hotărâtă)De ce sunteți așa distant?
Domnul y: (cumva uimit)Distant?! În ce sens?
Doamna x: (condescendentă)Păi, e sens unic. În sensul că nu sunteți apropiat.
Domnul y: (brusc interesat)Depinde ce înțelegeți prin apropiat. Dar nu cred că-s distant.
Doamna x: (lăsând garda jos)Nu sunteți?! În fine, de la mine așa se vede. Mi-ar plăcea să fim mai apropiați.
Domnul y: (degajat, cocoșistic)Înțeleg. Și...cam cât de apropiați ar fi tocmai bine?
Doamna x: (ca și când n-ar fi observat)...De un an aveți aceeași grupă de studenți și nu știți nici până acum cum ne cheamă.
Domnul y: (zâmbind ușor insinuant) Păi...doamna x, nu?!
Doamna x: (aparent inofensivă)Nu, doamna x este mama mea. Ca să ne diferențiem avem numele de botez. (plusând arogantă) Mă simt, totuși, măgulită că i-ați alocat familiei mele spațiu în memoria dumneavoastră.
Domnul y: (curtenitor)Bine, o să mă străduiesc să rețin cum vă cheamă pe fiecare; mulțumită, doamna x?
Doamna x: (marșând)Mulțumită, dar nu și satisfăcută, domnule y.
Domnul y: (uitându-se lung, jumate surprins, jumate pregătit) Hmm...
Doamna x: (scrutându-l provocator)Primul lucru care mi-a plăcut la dumneavoastră e că priviți în ochi. E semn de franchețe. Tot franc vă spun că nu va cânta cocoșul de trei ori și veți uita numele meu după ce nu vă voi mai fi studentă.
Domnul y: (șăgalnic)Credeți?!
Doamna x: (cu un aer indiferent)Da. Ieri, pe hol, vorbeam la mobil. Ați trecut pe lângă mine cu ochii în direcția opusă, deși nu mai era nimeni pe o rază de 100 m. Ostentativ. Am înțeles că-mi făceați o declarație de intenții.
Domnul y: (aproape flirtând)Și cam ce intenție declaram?
Doamna x(cu aerul că-i e totuna): Intenția de a nu avea nicio intenție. Indiferența. Credeam că jucăm tenis și m-am trezit jucând squash. M-ați expulzat prin dezinteres în statutul de non-cunoștință, la care nu aspiram.
Domnul y: (nerăbdător)Și la ce statut aspirați?
Doamna x: (zâmbind, țintuindu-l cu privirea)La întrebarea asta nu o să vă răspund.
Domnul y: (provocator)De ce?
Doamna x: (cu aplomb)Pentru că v-am răspuns deja! Printre rânduri.
Domnul y: (mustăcind încântat) Da? Înseamnă că n-am înțeles nimic.
Doamna x: (râzând cu capul pe spate) Putem să o luăm de la capăt...

miercuri, 24 iunie 2009

Despre neînțeleși, bineînțeles!

De câte ori nu ne-am gratulat sinele sau alteritatea cu sublimul epitet ”neînțeles”?!
De câte ori nu am construit temperamente de săpun pe care am alunecat spre interpretări mai curate și mai uscate ale inșilor retrași într-o diferență vizibilă față de restul lumii, ale oamenilor cu dramă, îngenunchiați de o soartă mereu nedreaptă?!
Și totuși, s-o spunem franc, fie că suntem noi cei căzuți, fie că sunt alții: nu există neînțeleși, ci doar niște deplorabili neadaptați!

Fără facultatea de a îndrăzni suntem reduși la neant.
Niște particule ezitante, incapabile să se așeze într-o structură. Ca pietonii care, pendulând între a trece sau a nu trece, își întâlnesc moartea pe zebră, la intersecția cu hotărârea șoferului.

Șovăiala noastră, altfel umană, aduce cu la fel de omenescul scărpinat în ureche al unui toreador căutat de coarnele unui taur. Ghinionul nu este altceva decât o problemă de viață și de moarte nerezolvată la timp. Sau, dacă vreți, secunda cu care rămâne în urmă sau o ia înainte ceasul unei bombe. Sincronizarea cu ireparabilul.

Iar noi, intuind toate astea, prelungim totuși agonia neadaptaților, oferindu-le drogul letal al înțelegerii. Ceea ce ar trebui să facem este tocmai să le închidem în nas ușa toleranței. Să-i învățăm, indirect, că secretul celor care reușesc este că nu așteaptă cuminți pe la cozi. Pentru că răbdarea lor nu este decât un răgaz precis între două încărcări ale puștii. Iar glonțul lor, când pleacă, nu se întoarce decât cu trofee. Pentru că ei nu-și pierd timpul să afle dacă au dreptul, ei își iau dreptul. Pentru că nu-s preocupați de merit, ci de izbândă, în timp ce meritorii plângăcioși stau pe margine și jelesc nedreptăți universale.

Cred că principala meteahnă a civilizației creștine este larghețea cu care croiește pături pentru mameluci, invocând toleranța ca precedent divin. În ciuda faptului că, întru corecția ei, realitatea ne dă brânci și ghionturi, doar-doar ne-om dumiri că oriunde s-ar face pariurile, pentru ca cineva să câștige, altcineva trebuie să piardă. E-n firea lucrurilor.

Natura nu dă timp de gândire, de aceea și funcționează perfect. Fiecare secundă e programată să ți se întâmple sau să-ți explodeze în față. Iar arbitrarul nu este altceva decât o întârziere a reacției personale.

vineri, 19 iunie 2009

Homo stranius

Hai să fim intimi! Uite, tu mi-ai spune de ce ai părăsit-o, iar eu de ce îl înșel. Bat pariu că niciunul nici celălalt habar nu avem. Asta nu ne-ar împiedica, desigur, să încropim niște note explicative prețioase. Puțină filosofie, puțină dramă, puțin fariseism. Ne-am liniști pentru încă o noapte conștiințele gravide de sensuri contrarii.

Ai putea totuși să mai torni în pahare. Presimt că limba mea ar deveni dintr-o dată mult mai puțin ezitantă, cum și a ta, dispusă la orice. Și printre multe alte fleacuri, menite să ne dezarmeze instinctul de apărare, despre cum eram noi mici și cât tâmpește televizorul și de ce nu mai mergem la vot, ți-aș spune câteva secrete din viața mea, din cauza cărora mâine, când mă voi trezi, voi voma grijă și păreri de rău întreite cu fiere.

Cum ce secrete? De pildă ăla că mi-am început viața sexuală cu Ronsard, poetul. A fost blind date, desigur. E drept că pe coperta cărții era zgâriat cu penița un portret, dar nu într-atât de fidel încât să-mi dau seama cum arată sau dacă mi-ar plăcea. Oricum, mai mult ca sigur ochii îi erau închiși și buzele întredeschise în clipa aceea când, sub puterea cuvintelor lui păcătoase, care-mi hipnotizaseră degetele, am explodat de-atâta închipuire. Ah, ce senzație plăcută, pierderea inocenței!...

- Dar de ce-mi faci semne cu piciorul pe sub masă? Cum?! Am spus toate lucrurile astea cu voce tare?!? Uite, vezi, așa ne smintește ploaia și vinul roșu! Slavă Domnului că s-au terminat!

sâmbătă, 13 iunie 2009

Servus la cel mai bun prieten

Cel mai bun prieten este o himeră. Te rog să mă crezi. E fantoma unor dorințe egocentriste. Absurde. Este jucăria unui om mare. Pe cine vei întreba de ce acela și nu altul e cel mai bun prieten al lui, îți va spune fără să ezite: ”pentru că la orice oră din zi și din noapte aș suna la el spunându-i că am o problemă, el ar alerga să mă ajute. Știu sigur că m-aș putea baza pe el pentru orice.”

Așadar, se califică acela care slujește mai bine. Care servește fără crâcnire, la orice oră. Carevasăzică, cel mai bun prieten este, prin definiție, un fel de argat fără simbrie.

Poate de aceea nu mi-a fost dat să aud că cel mai bun prieten al cuiva este omul care a știut să îi dea sfaturi potrivite. Ori acela care a avut, de fiecare dată, răbdarea să-l asculte și intenția să-l înțeleagă. Nu. Asta, se pare, nu va fi niciodată îndeajuns.
Dacă nu ți-a umplut frigiderul cu bere când ai fost părăsit de iubită, sau nu ți-a găsit rapid o slujbă când ai fost dat afară, ori nu și-a scos repede portofelul când i-ai sugerat că ai rămas fără bani, degeaba! Orice altceva ar fi făcut pentru tine, nu contează. Doar se știe: credităm faptele, nu vorbele!

Și totuși, dacă nu e un om al faptelor? Dacă prezența lui îți schimbă subtil și pentru totdeauna viața, făcându-te să evoluezi, să te dezbraci, ca de-o piele de șarpe, de tare moștenite cine-știe-de-unde? Dacă te face să înțelegi pentru prima dată ce ai de făcut, ori te ajută să prețuiești ceea ce ai? Dacă te învață să spui ”nu” acelora cărora le-ai greșit spunându-le ”da” ori, poate, să treci peste orice ai fi crezut că te ține în loc?
Nu-mi răspunde! Sunt întrebări retorice, care se nasc din răspunsuri știute, dar nerostite.

Oricum, eu tot o să cred că o grămadă de cei-mai-buni-prieteni au pierdut în luptă nedreaptă cu niște lichele. Care poate au gândit: ”las că mă duc eu azi, că mâine vine el de două ori.” Care te-au împresurat cu favoruri nesolicitate și și-au făcut plan de recuperare cu dobândă. Care te-au lăudat neobosit, nu te-au contrazis niciodată și ți-au luat apărarea de câte ori nu ai avut dreptate, ca să se ducă apoi acasă și să te critice în absență, cu apropiații lor de sânge, neștiuți decât de Dumnezeu. Care după ce l-au memorat, au mestecat și înghițit bilețelul cu motto-ul lor preferat pentru prieteni:”pupă-i în bot și papă-le tot!”

Cred că nu există cel-mai-bun-prieten. Pentru că dacă ar exista, lumea ar trebui să se-mpartă cu soț. Or mie îmi dă cu rest, de fiecare dată.

vineri, 5 iunie 2009

Discovery personal chanel

Mă fascinează visele. Broderia lor de real și ireal, de lucruri la care te-ai gândit și lucruri care nu ți-ar fi trecut niciodată prin cap, de dorințe și angoase. Nu cred că este vorba numai despre subconștient, nici numai despre inconștient. Cred că am descoperit în creierul uman primul mare dadaist. Și ultimul.