miercuri, 30 septembrie 2009

De ce n-am ajuns poetă

Prea mult suflet în poeziile tale, mi-a spus Țărlea printr-un nor de Snagov fără. Fii mai actuală!
- Adică cum? l-am întrebat. Poezia nu mai e despre suflet?
Nu și azi. Ești prea clasică.
-O iau ca pe-un compliment.:)
N-o lua! Se cere altceva astazi. Scrie despre lucruri care există, nu despre lucruri abstracte.
- Adică despre ce?
Nu știu, despre metrou, na! Despre orice vrei tu. Scrii poezii prea frumoase. S-a dus vremea lor, gata! Citește-i pe optzeciști și o să înțelegi!

Pe optzeciști nu i-am citit nici de-a dracului! I-am condamnat fără să-i judec, catalogându-i drept o sectă a culturii, care premedita originalitatea. Care-și băga în venă actualitate ca să delireze autentic. Am greșit. A fost protestul meu prostesc de ”ditirambă” a sufletului.

Așa că n-aveam cum să înțeleg nici de ce Făinăreasa primise aplauze în Cenaclul lui Mincu din clădirea învecinată Cișmigiului.
Deși, după discuția țârlească din acea noapte geroasă, aș fi putut intui de ce.

Ei îi creșteau ”claviaturi de mașini de scris din umăr”. Mie nu-mi creștea nimic. Doar mirarea că Făinăreasa -o colegă nostimă, care spunea Medigia în loc de Medgidia și transversa în loc de traversa, care nu ieșea din casă până ce nu-i arăta fața ca un tir de trageri la prima ninsoare, așa de precis trasate, groase și negre erau țintele din jurul ochilor și așa de multă pudră îi zăbovea pe obraji- avea os poetesc, iar eu nu. Apoi s-a stins și mirarea.

Așa s-a întâmplat de n-am ajuns eu poetă. M-am ales doar cu un sertar înțesat cu foi îngălbenite și caiete pe care ar fi timpul să le arunc. Și cu suflet. După unii prea mult. Asta mi-a stricat mie tira cu nemurirea.

marți, 29 septembrie 2009

Sufletul călătorește cu Orient Express

Îmi plac filmele vechi. Pot înțelege de ce-mi plac filmele anilor în care eu aveam 18-20 de ani. Asta pot înțelege. Sau muzica anilor acelora. Dar chiar nu pătrund metempsihotic atracția mea pentru filme ale anilor 30-40, când nici părinții mei nu se născuseră. Sau jazzul cu iz de patefon al lui Billie Holliday, care scoate din mine făptura stranie care nu-s în viața de zi cu zi.

Acordurile acelea galeșe îmi aluneca precum un fermoar, din creștet până-n tâlpi, dezgolindu-mi ipostaze vintage ale sinelui. Poate că e adevărat că viața e o suită de existențe, iar sufletele noastre se reîncarnează la nesfârșit. Și atunci, frânturi dintr-o lume scufundată în inconștient mi se oferă lascive sub muzica fermecată să învie, să trezească, să cheme.

Uneori chiar cred că am trăit mai mult decât îmi pot aduce aminte. Că limbi necunoscute azi mi s-au supus cândva orbește. Că muzica veche de soul sau swing ori jazz îmi reface o antlantidă personală. De care, dacă eu am uitat, simțurile mele nu. Dacă e adevărat, atunci redeschid senzorial o epocă fericită, poate cea mai fericită (apropo, adjectivele care însoțesc fericirea n-ar trebui să aibă grade de comparație!), către care caut, iremediabil atrasă.

De aceea și dorințele mele par să fi căpătat patină.
Și mi-ar plăcea ca iubitul meu să mă surprindă cu două bilete pentru un voiaj cu trenul Orient Express. Să ne cuibărim într-o dimineață răcoroasă, de toamnă, unul într-altul, îmbrăcați frumos, în costume de stofă prețioasă, în vagonul restaurant al celebrului tren și să ne îmbuibăm cu peisaje uluitoare și vin licoros. M-aș simți și mai bine dacă am purta - eu botine cu șiret și tocuri-mosor, capă și voaletă, el pălărie din fetru prietenos și ceas de buzunar.

O singură rugăminte aș avea totuși. În Orient-Express-ul ăsta să nu se întâmple nicio crimă. Alta decât aceea de a se fi sfârșit, la un moment dat, voiajul de poveste.

luni, 7 septembrie 2009

Doi inorogi și-un cal de povară

Libertatea interioara este un bun neprețuit. Când îți pierzi libertatea interioara pierzi, de fapt, bucuria de a trăi. Te descoperi blocat într-o stație prin care trec doar curse expres, pline cu ceilalți. Cei care par să se bucure de tot ce are viața de oferit.

Trebuie să recunosc. Libertatea interioară e ultimul lucru la care mi-aș fi propus să mă gândesc stând la plajă, într-o zi de vară, cu ochii închiși sub o lentilă închisă și sângele zbenguindu-se sub pleoape precum cerneala-n sugativă. Dar s-a-ntâmplat. Un disconfort interior mi-a declanșat cumva avalanșa de pietre filosofale.

De fapt, până de curând, nici n-am știut că există o astfel de libertate. Credeam mai curând în obligația de a te integra armonios cu tot dinadinsul. În simbioza programatică dintre tine și mediul colocatar. În determinarea oricărei libertăți individuale de o necesitate subînțeleasă.
Neștiind că ai libertate interioară nu poți conștientiza că o pierzi.

Prima dată cred că mi-am pierdut libertatea interioară când am decis că sunt pudică. Pudoarea este o barieră nemiloasă în calea fericirii. Este aproape un zid de apărare de care bucuriei fruste îi este imposibil să treacă. Și intimitatea are -ar trebui să aibă- bucuria ei plurală, sălbatică, de neînțeles. Doi armăsari alergând liberi pe un câmp verde, n-ar trebui vreodată asemuiți cu un cal care-și mănâncă în grajd fânul lui. Ca și cum râul de munte ar putea curge vreodată la fel ca apa rece de robinet. Ori de parcă măreția ar avea de-a face cu utilitatea mai mult decât au doi inorogi de-a face cu un cal de povară.

Mi-am mai pierdut libertatea interioară și atunci când am căutat să omagiez voința celorlalți. Să-i mulțumesc. Să nu-i deranjez (Observați că în chestiunea asta, deși mereu ceilalți sunt implicați, de fiecare dată tu ești cel exclus?) .

O mie de obstacole în calea fericirii noastre și totuși, un singur pas de făcut. Peste noi. M-am gândit de multe ori dacă aș avea curajul să trăiesc fie și 24 de ore fără toate aceste bariere, ridicate de mine sau de alții. Dacă aș avea măcar o zi întreagă puterea să-mi înfrunt ființa indolentă și să-mi provoc reacția neașteptată, egoistă ca un act de caritate făcut public.

Poate că nu ar fi rău, ca terapie, o zi pe an să facem exact ce avem chef. Fără ezitari care nu sunt, de fapt, ale noastre, fără ceilalți și părerea lor...vitală pentru noi, în restul timpului. O zi în care să pornim cu toată viteza, ca s-ajungem la noi înaintea prejudecăților.

duminică, 6 septembrie 2009

C O R N E L I A : )

Eram la plajă în Antalya. Și cum mă uitam eu pe cer și consortul în fundul șepcii de căpitan care îi străjuia fața întinsă, chipurile, la soare, numai ce descifrez printre gene și pupile micșorate de căldură o adunătură românească de litere. C O R N E L I A, scria tocmai acolo sus, în înaltul cerului, pe panza unei parașute galbene, decorate cu un emoticon zâmbăreț.

Și după ce-am chicotit și m-am minunat, m-am întrebat dacă nu cumva ideea genială i-o fi aparținut vreunui fost iubit, răzbunător, al doamnei. Pentru că eu, din acea zi, de câte ori vedeam nostima arătare deasupra Mediteranei, de-atâtea ori exclamam: ”Uite-o pe parașuta de Cornelia!”