marți, 27 octombrie 2009

De ce iubim mamele

Mamele...Cât pot fi ele de mândre când copiii lor au ajuns ceea ce ele nu au sperat pentru sine! Cum și-ar grava ele asta în plăcuța cu numărul casei, să știe toți vecinii că fata lor a ajuns avocat, băiatul medic...

Cât pot fi ele de modeste, de anonime la nunțile copiilor lor! Sufletul mamelor râde și plânge deopotrivă atunci. Te binecuvântează în gând și, când cred că nimeni nu se uită, își șterg discret lacrima cu batista.

Se laudă uneori vreunui necunoscut care-i întreabă de copii, că o duc bine, și au ce le trebuie. Că au avut noroc de un soț bun ori de-o soție blândă. Că nepoțelul lor a vorbit sau a învățat să socotească mai repede ca alții. Că se duc des la ei...și vin încărcați cu de toate.

Când spală, cântă în șoaptă, mamele, de parcă s-ar teme să nu le audă pruncul din leagăn și să se trezească. Pruncul li s-a trezit de mult om mare și li s-a dus în lume. Dar așa sunt ele plămădite. Din iubire nesfârșită.

Mult după ce copiii le-au plecat, pe la școli ori pe la viața lor, ele continuă să trebăluiască în tăcere, prin casele simple în care i-au crescut. Încă le primenesc hainele pe care le purtau de adolescenți și le rânduiesc frumos în dulapurile mirosind a curățenie și a levănțică. Pentru ca amintirile să nu se sperie, ci să șadă acolo, până s-or întoarce copiii. Căci îi așteaptă veșnic, mamele...

Iar când toți au plecat, mamele rămân să aprindă candela și să se roage. Pentru toți.

La mulți ani, mamă!

luni, 19 octombrie 2009

Frați vitregi

Se spune că răul apare în forme plăcute ochiului. Eu cred mai degrabă că el apare îmbrăcat în straie potrivite, pe care nu îndrăznești să le contești. Cred că sapă tranșee în reticența noastră, dezamorsându-ne-o, prezentându-ni-se fie ca cineva cu autoritate, fie ca cineva pur, astfel încât să-i deschidem de bunăvoie ușa. Să-l îmbrățișăm singuri, sau să ne supunem lui. Ideea asta a ajuns să mă obsedeze într-atât, încât aproape sunt încredințată că, dacă Bestia ar veni pe pământ, ar fi în stare s-o facă îmbrăcat în carne de Papă.

De fapt, binele și răul coexistă de mult pe una și aceeași monedă. Frați vitregi. Ca fața și reversul. În miezul oricărui fapt care bucură azi, naște o supărare viitoare. Și nu e un potențial, ci un dat. Așa cum cine se reunește se desparte și cine se naște moare. Atât de înspăimântător de simplu.

Nu vi s-a-ntâmplat vreodată să fiți atât de fericiți, încât să vă electrocuteze, pentru o secundă, gândul că ceva rău stă să se întâmple? Ceva care să vă ia fericirea aceea? Să decupeze strâmb și pentru totdeauna totul..? Nu știu dacă e simptomatică treaba asta, dar mie mi se tot întâmplă. Poate că doar fericirea e de vină că, odată ce-ai întâlnit-o, nu mai poți accepta lumea altfel decât a configurat-o ea. E ca atunci când, după ce te-ai uitat la soare, în orice altă parte ți-ai muta privirea, muți și pata aceea incandescentă. Doar că aceeași lumină acum îți întunecă vederea.

Nu știu de unde ne urcă acele temeri tocmai atunci. Ar fi prea simplu să vină din vreun hău al neîncrederii în dreptul la fericire. Dar dacă nu ne-a rămas pe fundul sufletului îndoiala în propria îndreptățire, atunci poate că dăm doar context personal preconcepției echilibrului din natură. Văzând în fericire doar un verso al aceleiași pagini pe care stau scrise tragedii.

Gândul că undeva în întuneric, sub un gârlic, așteaptă închircită tristețea, precum moartea din basmul Tinereții fără bătrânețe, gândul ăsta ne omoară mai `nainte de a o face orice nenorocire.

joi, 15 octombrie 2009

Cealaltă

Avantajul de a fi urâtă vine cu vârsta. Bătrânețea pune capăt discriminărilor pe motiv de frumoasa și bestia. Deodată nasoala clasei devine egala frumoasei balului: adică două babe. Și urâta, și frumoasa.

Pentru urâtă e reconfortant gândul ăsta. Mai ales că el vine la pachet cu un alt gând reconfortant: că în sfârșit se simte și frumoasa urâtă! O vede cum se zvârcolește în chinuri din pricina asta, cum își minte vârsta, cum își falsifică eul. Fuste mai scurte, păr tuns cu ciobul sau, dimpotrivă, foarte lung, decapotabile și amant mult mai tânăr. Și zbuciumul ăsta al Celeilalte îi aduce o binemeritată liniște.

O privește, cu detașarea omului care a fost deja acolo, cum încearcă să-și ascundă ridurile de pe frunte sub bretoane lungi, ridurile de la gură sub botox, ridurile de la gât sub ghirlande de perle sau eșarfe. O vede cum devine pe rând ușor penibilă, ridicolă, jalnică și, paradoxal, asta nu o întristează deloc. Nici nu o mișcă.

Ba chiar chicotește răutăcios la gândul că, odată bătrână, fosta frumoasă pierde bătălia și cu urâtele tinere. Să fim cinstiți, decât o babă cândva frumoasă, mai bine o domnișorică urâtă! Eee-hee, dacă ar fi știut ea filosofia asta la douăzeci de ani, alte prietene și-ar fi făcut și altfel s-ar fi împărțit bărbații între ele!

Dar se mulțumește și cu ce primește acum. Bătrânețea. Nu ca pe o sentință, ci ca pe un atu. Ați observat că urâții capătă cu timpul un fel de distincție, de noblețe care-i face să pară mai frumoși? Poate că asta e răsplata pentru că primesc senini vârsta care le-a adus avantajul.

Iar în caz că nu devin distinși, nu-i nimic. Rămâne o altă la fel de bună binecuvântare. Nimeni nu observă că a îmbătrânit o urâtă. Doar bătrânețea frumoșilor va fi pentru lume cataclism vizual.

sâmbătă, 10 octombrie 2009

Gânduri de toamnă

Am uneori sufletul plin de fleacuri care-mi vorbesc. Se iscă atunci în mine un fel de vârtej blând care-mi răscolește, ca pe niște fulgi într-un glob-suvenir, gândurile cele mai neașteptate.

Mă gândeam, absentând cumva din realitate, cum ar fi să achiziționez multe mileuri de macrame, model viță de vie, și să le cos unul lângă altul, până fac o draperie de sufragerie neconvențională, cu trenă de struguri, într-o cameră cu pian și scaun balansoar. Aș putea pune draperia asta și la un geam fals, în cramă, dar atunci ar trebui s-o vopsesc, mai mult ca sigur, cu vin roșu, aruncat pe ea la întâmplare, pentru autenticitate.

Ce-ar fi dac-aș avea o bucătărie luminoasă, cu geamuri lungi și perdele scurte, de culoarea untului, ovale, tivite cu volane și prinse-n legători verzi, cu cireșe-n vârf. În geam aș pune o jardinieră cu grâu proaspăt ieșit, un bonsai și o căsuță din fier forjat, cu două păsări în-cântătoare locatare.
Mobila ar fi precis din lemn lăcuit de culoarea vișinii. Aș putea să am, într-un colț, un cufăr pictat, cu cheutoare metalică, pe care să-l țin mereu deschis, ca pe un corn al abundenței din care să curgă laolaltă ceapă de apă, gogoșari, morcovi, gulii, cartofi rozalii.

Cum ar fi, o bucătărie ca o sală de bal, cu lespezi mari sub o masă de rege wiking, solidă, înconjurată de jilțuri generoase și ornată cu panere pline cu fructe și flori de câmp, nelegate-n buchet...
Mă gândeam că s-ar cuveni să stau îmbrăcată într-o rochie modestă, verde crud, cu flori mărunte mov și să fac prăjituri pentru niște copii născuți cu stea în frunte, nu credeți?

Neapărat aș avea și o cămară cu rafturi din lemn și hârtie colorată, prinsă în pioneze, ca să le tivească frumos. Și acolo s-ar alinia, toamnă de toamnă, soldăței din borcane cu tot felul de bunătăți făcute în casă. Dar cel mai important, în cămara asta ar locui, până la sfârșitul lumii, glasul mamei și amintirea bunicilor și bunătatea și farmecul tuturor lucrurilor de odinioară, cărora le suntem adăpost antianatomic. Și, de câte ori aș căuta în cămară după vreun pocal cu piersici dansând goale-n compot, aș da acolo și de mine, și de ei toți și ne-am bucura împreună.

Ce-ar fi să am grămezile mele de frunze în curte, și câinele meu, și tufănelele mele-n grădină, și gutuiul meu, și iubirea, asta neapărat trebuie să fie, mă gândeam...Ce-ar fi?

joi, 1 octombrie 2009

Antreu cu clătite

Pe vremuri, pe când eram oarecum proaspăt venită în București, un domn bine situat, știți voi genul: vilă, Mercedes ultimul tip, afaceri profitabile, m-a invitat la masă.

Prea scoasă prin lume nu eram eu – asta dacă nu punem la socoteală Springtime-ul, terasele din Grozăvești și restaurantul unde și-a făcut nunta o verișoară de-a mea. Dar, fată isteață, pricepeam repede cum se desfășoară lucrurile la orice nivel și, mimetic, mă aduceam la același numitor cu orice interlocutor aș fi avut și orice situație aș fi traversat.

Fusese suficient să văd odată, într-un film, cum o adevărată lady așteptase ca partenerul să îi deschidă portiera ca să coboare din mașină, și nici că am schițat vreun ges, până când nu a dat mercedesistul roată mașinii, să mă poftească afară. Momentul, pare-se, l-a impresionat pe galantul meu însoțitor, care mi-a semnalat că sunt printre puținele fete de vârsta mea, dacă nu singura, care a așteptat elegant, în mașină, să i se deschidă portiera. Muzică pentru urechile mele fragede, vă închipuiți!:)

Cum nu intenționam câtuși de puțin să risipesc o așa de bună primă impresie, mi-am propus să trag cu coada ochiului la partenerul meu și la cei de la mesele învecinate, pentru a le fura know-how-ul, a părea că sunt deprinsă cu obiceiurile lumii bune și a face față momentului, definitiv inaugural, al cinării într-un mezamplas de lux. Doar aveam o aparență de salvat!

Odată ajunși în restaurant, la Velvet dacă nu-mi joacă feste memoria, am fost conduși de un domn în frac la masa ce fusese rezervată. Atmosfera, ce să vă zic, destul de apretată față de Springtime, astfel încât nu-mi era chiar la-ndemână să intru în pielea personajului care nu eram. Dar, nimic nu e prea greu, dacă-ți stabilești un plan de bătaie potrivit! ”Ce face toată lumea o să fac și eu”, mi-am zis. ”Și gata!”

Numai că, vedeți voi, luată de emoțiile începutului, am pierdut o primă ocazie care, întocmai ca-n fotbal, s-a răzbunat. Pe farfuria mea trona o ditamai clătita, răsucită dintr-un șervet prins la mijloc într-un inel auriu. Eleganta cingătoare de metal era formată din mai multe șine, întrerupte în puncte diferite, pe care culisa (după cum aveam să observ un moment mai târziu, când, panicată, dădeam să-i nimeresc cifrul) un trifoi auriu.

Văzând șervetul comeseanului meu odihnindu-i deja peste pantaloni, îl înșfăcasem și eu pe al meu, cu o mișcare precisă, de om care știe exact ce are de făcut. De știut, știam eu unde trebuie să ajungă șervetul, numai că-mi era neclar de ce clătita nu se lăsa eliberată de bunăvoie din chinga aurie.

Ochi în ochi cu însoțitorul meu, zâmbind larg și fals cuvintelor lui, pe care nu le mai ascultam de când mi se împotrivise norocul cel cu patru foi, lăsându-mi mâna stângă, căuș, peste cea dreaptă, poposită, ca-ntr-un gest de nobilă odihnă, pe bucata de material, încercam să dibuiesc ieșirea trifoiului de pe șină.

În deplină discreție, trăgeam de el dreapta, trăgeam stânga, îl împingeam, îl răsuceam...doar-doar i-oi da de leac! Degeaba! Trifoiul culisa până la un punct, de la care nu mai ceda și pace! Șinele acelea aurii, întrerupte din loc în loc, erau mai întortocheate decât labirintul Minotaurului, am conchis și m-am lăsat moale pe spătar, capitulând în fața unei clătite din cârpă albă de damasc.

Și atunci, de parcă mi-ar fi intuit ordaliile la care mă supusese invitându-mă într-un loc atât de simandicos, însoțitorul meu veni să mă salveze cu un gest natural și total lipsit de bravură.

Continuând să vorbească, acesta întinse pur și simplu mâna spre clătita mea și, trăgând-o dintr-o mișcare din inelul auriu, până să-i zic mersi, mi-o așternu în poale. Apoi îmi zâmbi cu subînțeles și comandă pentru amândoi tot felul de mâncăruri cu nume cosmopolit.

Dar nu știu de ce, din seara aceea n-am ținut minte decât clătitele. Atât pe cea de la antreu, cât și pe aceea de la desert.