joi, 24 decembrie 2009

Primiți cu Ajunul?

Recunosc. Sunt o mașteră. Astăzi nu am primit cu Ajunul. Drept care, colindătorii mi-au urat din greu, din adâncul unei flegme verde tebecist. Pe post de buhai a fost, pare-se ușa mea, care trebuie că a scos un sunet tradițional atunci când i-au tras cu sete un șut de bocanc. Glasuri argintii trebuie să fi răsunat în holul blocului, atunci când drăgălașii colindători mi-au țintit cu clopoțelul vizorul până când, în sfârșit, au reușit să-l crape ușor! Să înțeleagă și femeia-cea-rea-care-refuză-să-ne-dea-bani-pe-o-strofă-zisă-pe-repede-inainte-și-fără-nicio-altă-bucurie-decât-cea-a-câștigului, că e Ajunul Crăciunului.

Și ce dacă nu eram acasă?!

Sărbători fericite tuturor prietenilor mei și tuturor oamenilor buni care trec pe aici.

marți, 15 decembrie 2009

Republica Democrat-Liberală România

Portocaliul a ajuns să-mi dea fiori. S-a ales regimul. Betacarotenul rămâne în meniul disociat care va slăbi fibra politică a României.Trăiesc în Republica Democrat-Liberală România. O țară cu un singur partid, un unic cârmaci și nicio șansă la democrație.

*
Atitudinea de siguranță sfidătoare a lui Berceanu, Boc, Videanu, atitudine de mascul post coitus, nu poate fi decât una hazardată. Nu au cucerit nicio redută, doar și-au marcat pe zidul ei teritoriul și acum au impresia că li se cuvine. Istoria le va da ce merită. În cele din urmă.

*
Cât despre discrepanța dintre cultură și dejecția slobozită băsescian-servil, în presa străină, de un notoriu al culturii române, ea este atât de mare, încât nu știu dacă să fiu furioasă ori să-mi fie milă. Pentru că cine își moaie public obrazul în bârfe despre casete cu sex oral și candidați la președinția țării sale, nu poate sfârși decât cu o imagine șifonată și cu pete pe ea, precum rochița albastră a Monicăi Levinski.

*
Poporul a devenit propria Mare Adunare Națională a lui Băsescu. Numai în fața poporului acreditează ideea că ar răspunde, ca să nu dea, de fapt, socoteală nimănui. Treaba asta îmi amintește de toți dictatorii istoriei. Cu un discurs hotărât și invocarea norodului, toți au generat adevărate hipnoze în masă, în fața cărora istorici și sociologi s-au crucit întrebându-se cum de a fost posibil.

*
Tiparul grotesc al terorii și al bunului-plac de tip polițienesc se umple iar, gata să arunce lumii o nouă formă monstruoasă. Reapar pereții cu urechi. Se instaurează aparatul represiv și reacțiile la frică. Revin agresivitatea instituțiilor statului, impunerea fără crâcnire, cenzurarea valorilor și consolidarea găunosului. Se ivesc greața, disoluția speranței, neputința...

*
Băsescu nu poate fi reformat. Acest președintagog va continua să predea, oricui stă să-l asculte, lecția de istorie mincinoasă pe care o învățam în școlile ceaușiste. Pentru cei care vor îndrăzni să-i iasă din cuvânt ori să-l conteste, va avea pregătit referendumul ori, după caz, dosul de palmă și capul în gură.

*
Doctrina politică este, la Băsescu, eminamente petardiană. Salvarea națională de niște monștri pe care nu i-a văzut nimeni niciodată, dar despre care toți ajung să creadă că sunt răul cel mare al țării.

*
Se reașează scena politică românească. Apar oportuniștii care, sub feregeaua interesului național, vor ține în gură capătul ciolanului. Vom asista la o reașezare a intereselor meschine, personale sau de grup. Votanții diverselor partide vor asista neputincioși la o orgie națională, cu swingeri politici. Vor vedea cu nasul turtit de geamul televizorului cum femela liberală se zbate sub masculul pedelist, cum pesedista trece și ea de la pedelist la liberal și înapoi, cum promiscuitatea binecunoscută a politicii își atinge apogiacă everestul. Zoo(n) politikon!

*
Toate partidele îl cunosc pe Băsescu și ideea lui despre guvernare: el stabilește totul, celorlalți respectându-le, democratic, dreptul de a zice: ”da, să trăiți, șefu!” .

*
Un politician după care nu mă omor spunea deunăzi vorbe mari: ”politica e un compromis până la limita propriei compromiteri”. Acum câteva ore părea dispus să se compromită.

*
Mă sperie clovnii. Aseară am visat clovni portocalii. Coșmarul a venit la trezire, când am înțeles că sunt reali. Trăiască Republica Democrat-Liberală România! The land of a bad choise!

luni, 7 decembrie 2009

Hainele cele noi ale vechiului președinte

Când am deschis azi dimineață televizorul, am înghețat. Traian Băsescu hăhăia într-o locație ce semăna cu o parcare subterană, în timp ce spunea: ”un fleac, i-am ciuruit!”.

A trebuit să stau câteva clipe perplexă, înainte ca mintea mea să accepte, măcar ca posibilitate, așa ceva. Mă culcasem cu Geoană ales președinte și mă trezisem cu președintele Băsescu reales. Știam că elitele sunt inferioare numeric vulgului, dar nu aveam nevoie de această confirmare tocmai acum.

Într-un editorial al său, intitulat ”Frica și ura”, Cristian Tudor Popescu făcea o lucidă și amară analiză a actualelor alegeri prezidențiale, spunând că bătălia se va da între frică și ură, frica de ziua de mâine-reprezentată de votanții lui Geoană și ura față de bogătani, de ”moguli”-reprezentată de votanții lui Băsescu. Iată că ura a câștigat. A învins iraționalul, pornirea atavică, Guță și văru Săndel. Din boxele istoriei va răsuna pentru multă, prea multă vreme, subculturalul imn al triumfului lui Băsescu :”Să i-o dăm în bot lui Geoană...”

Am sperat să nu mai fie ales Băsescu. Am sperat ca românii să fie responsabili si sa înțeleagă rostul alternanței la putere. M-am așteptat, însă, la acest deznodământ tragic. A murit România bunului-simț, iar pe mormântul ei au încins grătarele maneliștii. A murit copilul care ar fi putut să spună lucrurilor pe nume și, pentru încă 5 ani, același președinte gol se va plimba prin țară, în timp ce același alai de supuși îi vor lăuda hainele cele bogate și neasemuite.

Dacă Geoană a pierdut în mod corect alegerile, atunci a pierdut nu din cauza lui Vântu, cum i-am auzit pe mulți spunând, ci din cauza lui Iliescu. Pentru că cine a votat împotriva lui Geoană, a votat fie împotriva lui Iliescu și a tot ceea ce a reprezentat el pentru trecutul României, fie împotriva ”prostănacului”, un alt artefact made by Iliescu.

sâmbătă, 5 decembrie 2009

Întorși din Vietnamul nostru

Stăteam și mă gândeam zilele acestea la toată isteria cu ”jos comuniștii!”, cu care ne-am trezit la final de 2009. Și mă gândeam că ar fi interesant de făcut o paralelă între cei întorși din Războiul din Vietnam, care odată războiul terminat, nu se mai puteau integra în prezent și trăi în societate și cei care, ieșiți de 20 de ani din comunism, stau încă prin piețele marilor orașe, cu dinții pe siguranța grenadei sociale.

Ca și războiul din Vietnam, și comunismul a fost nedrept și a cauzat o enormă suferință. Unele familii de români au pierdut oameni dragi în acel ”război” și, probabil, pentru suferința lor, nici măcar plasturele divin nu va fi vreodată îndeajuns de confortant.

Ca și în războiul din Vietnam, românii au perceput lupta împotriva comuniștilor ca pe o luptă împotriva unor trupe de gherilă, care stăpânesc politic România și care știu cel mai bine să se camufleze, să se ascundă. De aceea, acești români sunt încredințați că niciun sacrificiu nu este prea mare pentru a demasca iudele care se plimbă libere printre noi, gata să ne trădeze și să ne fure sufletul.

Dincolo de strigătul lor de luptă, pe care-l socotesc inadecvat prezentului, nu am nimic cu acești români. Sunt niște sărmani oameni de bine. Doar că, printr-o ironie a istoriei personale și o machiavelică inginerie socială, au rămăs priponiți la galera vremurilor apuse.

Probabil, în toți acești ani în care prezentul și-a produs mutațiile lui viabile, ei au retrăit trecutul. Și-au făcut, poate, treburile zilnice în aria cercului descris de lanț, fără să-și vadă priponul, convinși fiind, precum Truman Burbank, protagonistul filmului Truman Show, că trăiesc în realitate, nu într-un țarc al ei.

S-au dus fără chef la serviciul lor prost plătit, i-au făcut comuniști împuțiți pe funcționarii de la ghișee, aruncându-le în față că-s plătiți din banii lor, au zgâriat mașinile scumpe și negre pe lângă care au trecut, i-au anatemizat pe polițiști cu apelativul ”milițieni” și s-au referit la orice domn, spunându-i ”tovarăș”, au jucat la toate Bingo-urile televizate, iar apoi, noaptea târziu, s-au delectat cu OTV-televiziunea poporului. Păcat că nu-și vor da vreodată seama că au făcut toate lucrurile astea într-o lume cu pereți de sticlă și butoane de panică.

Mâine, acești români de bine vor vota.
În loc de continuare a ideii le dedic o melodie:


Seful
Asculta mai multe audio Muzica

vineri, 4 decembrie 2009

Vântu tras de Băsescu în confruntarea cu Geoană

Am văzut aseară o confruntare care mi-a lăsat un gust amar. Pe de o parte pentru că m-am convins că Băsescu este un veritabil scorpion, care mai bine moare odată cu adversarul, decât să-l lase să scape, pe de alta pentru că nu m-aș fi așteptat la gafa pe care a făcut-o Mircea Geoană, vizitându-l pe Sorin-Ovidiu Vântu în seara (noaptea?) dinaintea confruntării.

În ultima luptă, Traian Băsescu l-a lovit pe Geoană nu cu glonțul de argint, de care vorbea Cristian Tudor Popescu, ci cu șișul ruginit al teoriei conspirației, mult îndrăgite de români. Pentru că faptul în sine, că l-a vizitat Geoană pe Vântu, nu ar avea mare efect fără doza de subversivitate letală inoculată în români odată cu această dezvăluire.

Constituția României garantează dreptul la liberă întrunire al cetățenilor săi. Băsescu se pare că nu. Faptul că Mircea Geoană s-a întâlnit cu Vântu devine dintr-o dată conspirație împotriva poporului. De când Băsescu a făcut din Voiculescu, Vântu și Patriciu un partid al mogulilor, pe care l-a scos, de la sine putere, în ilegalitate, oricine are contact, amical sau profesional, cu aceștia devine o amenințare pentru securitatea națională. Așa că e aproape providențial faptul că Băsescu îl bagă mai întâi în gura presei, la decontaminare, pentru ca, mai apoi, să-l arunce la groapa cu lei a poporului însetat de sânge, pentru devorare.

Fără îndoială, Geoană a făcut o prostie răspunzând invitației lui Vântu. Dacă tot s-a dezis public de prietenia cu el, pentru a nu-i da ocazia lui Băsescu să se folosească de asta ca de-o armă, nu trebuia să riște întâlnindu-se cu ”un mogul” în campanie.
Dar, în virtutea bunei-credințe, am putea privi și altfel vizita târzie a lui Geoană, și anume ca pe o inconștiență de om care nu avea nimic ocult pe agenda acelei întâlniri.

Nu mă înțelegeți greșit. Nu-i reproșez lui Mircea Geoană că n-a mințit până la capăt. În opinia mea, minciuna nu e o bună strategie pentru o campanie de vânătoare prezidențială, când zeci de hăitași de partid ori zeci de copoi din presă o urmăresc. Fiindcă minciuna este de fel o chestiune sensibilă. Ceea ce face ca, în plin sezon, până și-un avion de hârtie, dacă o atinge, să o facă să sângereze ca o dropie.

Dar nici nu sunt sigură că, dacă Geoană ar fi spus de mult: da, sunt prieten cu Sorin-Ovidiu Vântu, nu i l-ar fi pus imediat în cârcă Băsescu, și-ncă cu tot cu perdanții de la FNI. Doar s-a văzut cum i l-a urcat în spinare pe Iliescu cu tot cu morții lui Ceaușescu și cu mineriade.

Cum ar fi fost, deci, mai bine să facă? Nu știu. Poate să-și fi recunoscut amiciția benignă cu Vântu, iar dacă tot știa de întâlnirile și colaborările dintre Băsescu și Vântu, din 2004 încoace (și știa, de vreme ce, la confruntare, a cerut să fie sunat Vântu), să folosească această informație imediat ce contracandidatul său l-ar fi acuzat că există interese obscure ale prieteniei Geoană-Vântu. Dar nu mai contează ce ar fi putut fi, să revenim la ce a fost.

În campania asta electorală, ambii candidați au fost prinși cu ou-n buzunar sau, dacă vreți, cu scheletele în dulap.

Băsescu a mințit, în postul Nașterii Domnului, ținând mâna pe Biblie, că nu l-a lovit pe copilul din imaginile care-au făcut înconjurul țării...dar continuând... ”cu pumnul, în plex, sau în față”. Înregistrarea video arăta clar că actualul președinte l-a pleznit cu dosul palmei, deci, practic, afirmația lui Băsescu era adevărată. Dar nu și răspunsul lui Traian Băsescu. Pentru că el fusese întrebat nu CUM, ci DACĂ l-a lovit pe copil.

Geoană a mințit și el că nu-l cunoaște și nu-l place pe Vântu, cel ”malefic și turbulent”, deși erau de patru ani prieteni.

Una peste alta, la confruntarea de aseară s-a jucat la rupere emoțională.
Băsescu a abuzat de ”țara mea”, ”românii mei”, ”poporul meu”... până la saturație, fixându-se astfel într-o atitudine cu nimic diferită de cea a părinților care, aflați în proces divorț, trag de copil ca de-o masă partajabilă și, pretinzând că-i apără interesele, îl numesc invariabil”copilul meu”, niciodată ”copilul nostru”. Geoană a abuzat de promisiuni cu case la tineri, pensii la bătrâni și salarii la doctori ori profesori.

Au fost discursuri populiste, cu vă dau, vă fac, vă dreg și spectacol sângeros, pe modelul celor din arenele romane. Ar fi fost de ajuns circul, pâinea (fie ea doar promisă) nu era absolut necesară. Suntem atât de obișnuiți cu foamea și cu frigul din vremea anilor lui Ceaușescu sau de după, încât o teorie bună a conspirației ne poate ține și de cald și loc de ceva cald în stomac.

Am râs amar când l-am văzut pe Mircea Geoană căutând febril un răspuns convenabil la întrebarea, învârtită de Băsescu precum o baionetă, despre exporturi și ce piețe au mai căzut. Băsescu a mizat acolo pe un tertip vechi de când lumea: când vrei să-i dovedești unui erudit că, de fapt, nu este deloc citit, îl întrebi despre nume de cărți și autori minori. Este, practic, imposibil să le fi citit pe toate sau să-i știe pe toți. Păcat că Geoană nu a fost pe fază, să dea cât colo cu întrebările lui Băsescu ex cathedra, fără să pară că e-n corzi.

Personal, mi s-a părut de prost gust momentul cu verificarea unor adevăruri prin jurământul pe Biblie. Juratul pe Biblie este acceptabil numai în instanțele de judecată. Și dacă nu cumva aseară, acolo, nu s-a constituit o instanță de judecată ad-hoc, care să-i condamne în numele poporului, precum instanța ad-hoc ce i-a judecat pe soții Ceaușescu, orice altă rațiune ar fi una de tip Rică Venturiano.

Dar gata. Pe 6 decembrie votăm. Doamne, ai mizericordie de noi!

miercuri, 2 decembrie 2009

Traian, Mircea și Maria- trei personaje în căutarea unui autor

Mi-e drag. Pe bune că-mi e. Mi-am dat seama azi dimineață când i-am văzut la televizor fața boțită uman de somn. E drept că am spus: ”arată de parcă ar fi băut toată noaptea”, dar am zis-o fără pic de răutate. Aproape duios, ca atunci când, culegându-ți din șanț un tată bețiv, îl întrebi ”iar ai băut?!”.

Nu, nu am să fiu atât de ipocrită încât să-i spun ” săru’mâna”, nici n-o să-l plâng când n-o mai fi (președinte), dar măcar am puterea să-i recunosc fața umană. Oare unde am mai auzit expresia asta cu fața umană...? În fine, (să zicem că) nu-mi amintesc.

Oricum, după cum spuneam, mi-e drag. Îmi place că-și iubește fetele și a dovedit că ar face orice pentru ele; îmi place că-și distrează nevasta la mare, la munte și că, indiferent cu cine s-ar mai duce și el, că deh, e bărbat, casa la el e casă; îmi place că nu-i chitros, ci boier și-și răsplătește regește femeile, cu orice le vrea suflețelul; că e primul președinte care nu a stat împăiat la Cotroceni, ci a arătat că știe să-și trăiască viața și-n timpul mandatului, că e cool și merge cu ATV-ul, că e flirteuz și te-apelează insinuant cu ”păsărică”; îmi place că e de gașcă și face poze cu oricine, că e vesel și-i trage cu șprițul, că e isteț și-l duce capul. Îmi place că se-nduioșează și plânge, că scrie poezii, că-și ajută fratele...Cum să nu-ți placă un așa om?!

Cu toate sentimentele acestea, azi dimineață, când a început să vorbească, rațiunea m-a-nghiontit întrebându-mă dacă nu cumva mi-am pierdut mințile. Și trebuie să admit că ceva s-a-ntâmplat cu mine, de vreme ce, în ciuda voinței mele emoționale, m-am trezit că nu-l mai vreau și pace!

Practic, l-am văzut deodată altfel. L-am văzut întinzând -precum păsărarul lațul- pelteaua power-to-the-people pe toată felia televizorului, ca să apuce, măcar o mușcătură, cât mai mulți români. ”Românii, a spus el, au doar două variante pe 6 decembrie: să aleagă drumul înapoi cu un Geoană controlat de propriul partid sau drumul înainte cu un Traian Băsescu necontrolat.”

Am realizat atunci, parcă pentru întâia oară, că deși cătarea politică a lui Băsescu stă olecuță strâmb, totuși de judecat nu judecă drept.
Personal, faptul că Mircea Geoană s-ar putea dovedi în viitor o marionetă controlată de partid mi se pare mai puțin grav decât faptul de a fi consimțit eu însămi, în cunoștință de cauză, ca România să rămână încă 5 ani o marionetă în mâna unui Băsescu incontrolabil.

Carevasăzică, lui Mircea Geoană nu i se poate reproșa că nu are un background de om politic decent, că nu cunoaște cutumele internaționale ori că nu ar putea fi un bun președinte pentru România, și atunci lui Mircea Geoană i se reproșează... Ion Iliescu.

Traian Băsescu, în schimb, se recomandă ca fiind o soluție mai bună decât Geoană și e hotărât să iasă la bis. Iar asta la sfârșitul unui mandat în care i s-au reproșat: un trecut de privilegiat al comuniștilor, un prezent de președinte aducător de dezbinare, scandalul flota, fuga lui Omar Haissam, casa din Mihăileanu, nepotismul, discriminarea...

Și atunci cum naiba să fie mai bun Băsescu decât Geoană?!A valida teoria asta e ca și cum ai spune că e mai normal să nu iei de nevastă o femeie a cărei mamă e curvă, decât să nu iei de nevastă o curvă.

Suntem în turul doi al alegerilor prezidențiale și sondajele îl dau ca preferat al românilor pe Mircea Geoană. Și atunci, întocmai ca lupul care nu a reușit să păcălească iezii de prima dată, Băsescu a hotărât să facă o ultimă încercare: să-și ascută limba, ca să cânte mai sensibil, cu glas mai moale și mai melodios. Să treacă măcar de data asta drept cine nu e. Așa că astăzi și-a ascuțit limba și a cântat cu vocea Mariei Băsescu.

Dacă o să deschidă de data asta iezii ușa, habar nu am!
Am, însă, o vagă idee despre ce se va-ntâmpla dacă îi vor deschide.