duminică, 26 decembrie 2010

În stare de Crăciun

Nu știu ce ce, dar mie înainte de Crăciun, de fapt cam de la începutul lunii decembrie, în fiecare an mi se încurcă treburile: nu-mi iese aia, îmi cade ailaltă...în fine, cum s-ar zice îmi merge prost. Abia din ziua Ajunului, toate se șterg ca prin farmec și rămâne numai starea aia de colinde, și de bine, și de acasă în toate.

Mă gândesc atunci, că poate Dumnezeu își pune barbă albă și ne încearcă, mai în glumă mai în serios, cu tot felul de necazuri secundare, ca să ne determine să prețuim mai mult bucuriile primordiale. Precum Nașterea Domnului. Ori familia reunită.
(între noi fie vorba, am știut dintotdeauna că nu degeaba se spune ”necunoscute-s căile Domnului” și m-am așteptat –cumva în ciuda existenței sale, de-a dreptul clasice- la neconvențional din partea lui Dumnezeu).

Și fiindcă veni vorba de neconvențional, nu mai obișnuiesc să formeze grupuri de colindatori băieții de la teologie? Ți se ridica părul pe tine când începeau să cânte cu vocile alea, aproape nepământene, care făceau să răsune holul blocului mai ceva ca Scala din Milano! Anul ăsta, însă, nu am mai auzit decât pocnitorile din cartier și pe vecinul de vizavi înjurând-o strașnic pe nevastă-sa până spre ziuă!Omului nu i-a reușit, se pare, treaba cu intratul în starea de Crăciun! Whatever...

Crăciun fericit tuturor prietenilor mei virtuali și un An Nou cu sănătate, în care să aveți multe bucurii și multă iubire de împărtășit celor dragi!

luni, 29 noiembrie 2010

Ziua teneșeilor colorați

Nu mă mai interesează nimic. Poate că așa vine bătrânețea, cu dezinteres aproape total. Nu mai prea am chef să ies. Nu mă mai trage ața să scriu. Mă calcă pe nervi orice telefon, fie el de serviciu sau semn de aducere prietenească aminte. Vacanțele mi-e aproape indiferent unde le fac, atâta vreme cât mă ajută să uit de automatismele de fiecare zi. De planuri, nu mai zic! În locul acelui ”hai să facem planuri”, de odinioară, a apărut schimonositul ”hai să ne hotărâm odată, că prea o lălăim”.

Vine în viața tuturor un moment când prietenii și-i descoperă neprieteni, colegialitățile complezențe, profesia sursă de venit, viitorul o apropiere de moarte. La mine ăsta e prezentul! Nu-s deprimată. Doar reprimată. Mă abțin din curtoazie socială să-mi vomit lehamitea care mi s-a adunat în toți porii. Îmi reprim greața de rutină și de aparență. De suficiența profesională și lipsa de repere din jur.

E ca și cum ai obosi să te mai tot scălămbăi în baletul ăsta social care e doar pierdere de timp pentru ființă. Cumva firul se rupe interior și orice ai face apoi, e o cârpăceală. Și-ți vine să spui șefului: ”hai, sictir!”, să-i trântești telefonul prefăcutei, ușa în nas nepoftitului și, în general, să lași dracului orice treabă ai avea pentru că vor alții. Să alegi doar cheful tău. Doar lucrurile tale. Lucrurile și oamenii tăi. Cu care îți face plăcere să continui la infinit...

Cu oamenii e simplu: nu-s prea mulți. Mă gândesc, totuși, că aș avea o problemă în a hotărî imediat ce lucru-mi place, pentru că, precum spuneam, nu prea mai găsesc, de o vreme, plăcere în nimic. Doar în răstimpuri mă mai scoate din greața asta generală vreun spălat de geamuri într-o zi cu soare sau vreo pereche de teneșei colorat-înflorați, găsiți întâmplător într-o geantă din vremea studenției. Bun și atât. Decât nimic...!

Uite, mai bine în loc să mimez cu ceilalți ziua națională, pe 1 decembrie, decretez ziua mea. Și o sărbătoresc așa cum se cuvine: singură. Îmi pun teneșeii colorați, blugii sfâșiați, tricoul cu număr, îmi pun mitene și fular de lână mov și ies să-mi spăl geamurile...

...dar dacă n-o fi soare pe 1, tot degeaba!

miercuri, 20 octombrie 2010

Când viața îți face pe plac

Oh, cuvintele! Cum află ele înaintea oricărei alte muzici sensul plăcerii, cum pot ele să-ți urce din glezne, să te răscolească și să-ți coboare-n tălpi, cum reușesc ele să te răstignească mai întâi, ca mai apoi să te elibereze...

O știu de mult și încă nu m-am obișnuit. În relație cu frumosul mă mai trezesc și azi buimacă. Un fel de soare interior îmi transformă atunci sufletul în acordeon și-mi cântă canțonete napolitane.

Profit de ceasul ăsta de bunătate a vieții.


vineri, 15 octombrie 2010

Mentalista

Există momente în viață când impostura e singura cale de a ascunde un adevăr de care te jenezi. De pildă noi, veniți obosiți și abulici în Antalya, cu gândul să nu avem altă alegere de făcut decât între kebabul-bufet și puiul Tandori- a la carte și altă hotărâre de luat decât dacă ne punem prosoapele pe șezlongurile de lângă mare sau pe cele de lângă piscină...

Cum suntem martorii lui All-Inclusive de câțiva ani, știam că singurul act volițional în turismul la totul de-a gata este ” vreau să nu mișc un deget și să nu cheltui un ban”. Așa că nu ne-am opus. Ne-am așezat confortabil în starea de grație a turismului de musafir. Și a trecut o zi, au trecut două...

Dar c’mon! Jumătate din plăcerea fructului oprit o face tentația. Prin urmare, nu am văzut niciun motiv pentru care să nu ne clătim ochii cu fel de fel de mărfuri!

Așa se face că, dintre toate opțiunile de cultură și civilizație turcă, prima pe care am ales-o fără dezbateri a fost: shopping în Antalya. Recunosc, sunt nici mai mult, nici mai puțin decât femeie. O biată femeie –aș adăuga- fără apărare în fața pohtei de cumpărături. Nu vroiam, însă, nici aur, nici covoare, nici geci pe piele. Deși o servietă frumoasă, recunosc, m-ar fi făcut mai fericită decât am fost după ce am văzut în București Samsonite-ul ăla, pe care nu m-am îndurat să dau 3700 lei.

În fața hotelului a tras o limuzină Mercedes cu interior din piele gri, de Cordoba, și o inscripție la exterior care-ți dădea (previzibil!) fiori de plăcere: ROYALTY VIP.
Un șofer mai bine îmbrăcat ca noi, cu costum de firmă și ochelari cu ramă de aur, ne-a deschis portiera, invitându-ne înăuntru. Noi, în inuri mototolite și papuci, intrând până-n fund, cu capul plecat, ca-n duba poliției, numai a os regal nu arătam! Ne-am așezat sudați unul de celălalt, dându-ne coate și chicotind cu plăcere de așa impostură!

Mașina a oprit în fața unui magazin de dimensiunea unui hangar. Ne-a întâmpinat cu vorbe românești un turc cu semnalmente de italian. Brunet, cu părul lung și îngrijit, cu perciuni dichisiți la hair stylist și eșarfă din mătase bordo cu arabescuri mierii înnodată la baza gulerului descheiat al cămășii imaculate.

Înăuntru, cât vedeai cu ochii, stâlpi și spații generoase din marmură. De pe niște trepte monumentale, din poziția gânditorului de la Hamangia ediția de vară, ceva mai relaxată, ne zâmbeau manechini smoliți, purtând costume și pălării de dandy.

”Impresionant” -zicem, dar n-apucăm să punem degetele încrucișate deasupra portofelelor, că ghidul vorbește cu managerul ceva în turcă și suntem băgați în dreapta, într-o mică sală, cu podium și doar un rând de scaune din catifea. Până să întrebăm noi ce film rulează și de ce se deranjează atâta pentru noi, se și face penumbră pe VIP-Royalty-urile din public, în timp ce scena-dimpotrivă- se luminează. În ritmul unei muzici pornite la două bătăi autoritare din palme, câteva prigorii și-un cintezoi încep să-și fâlfâie aripile din blănuri și piele spre noi, oprindu-se din defilare doar pentru câte o poză în fața noastră ”Fi-r-aș a naibii!”îmi spun în minte precum Nea Mărin la întâlnirea cu viața miliardarului!

O doamnă care știe românește ne umilește la microfon: ”avem aici o frumoasă jachetă din piele de cangur, model unicat, foarte potrivită pentru o doamnă dinamică, independentă, care trăiește în mediul urban” Deschid imediat dialoguri imaginare ”Bun, nu-s eu. Treci la următoarea!”

Femeia e profesionistă. În timp ce vorbește aruncă ocheade-scanner către fața mea. Dar nici eu nu mă las citită așa ușor!...”Poo-kăr feis”...încep să fredonez în gând, bruind strigătul de ajutor care-mi vine mentalistic din stânga, dinspre prințul consort.

În fine, după ce am aflat totul despre animalele în pielea și blana cărora defilaseră manechinii, dar totul: ce metode de prelucrare a pielii s-au folosit, ce lungime are firul blănii, la ce vârstă a fost sacrificat animalul, am plecat din sală convinsă că oamenii ăia știau și care-au fost ultimele cuvinte ale animalului și, la cerere- ți le reproduceau fără greș în vreo 7 limbi de circulație!...

Sigur, despre preț, nu suflaseră o vorbă! Și chiar de-ar fi suflat, gologanii noștri tot 500 euro ar fi însumat! Or, intuisem că de banii ăia am putea cumpăra un portofel gol, ca să aibă celălalt portofel, rămas gol, cu cine se juca.

Odată ajunși în hol, urcăm secondați de 2 angajați plus turcul-italian, în magazin. Zeci, poate sute de modele și culori. Piele și blană naturală. Deasupra umerașelor, branduri celebre! Mă șterg de transpirația rece, îmi dau cu mâna parfumată pe la nas, în chip de săruri, fac o cruce cu limba-n gură și, în sfârșit, îndrăznesc să citesc etichetele...Totuși, nu reacționez la suprafață. Mă uit atent la fiecare produs în parte, mimând calificarea, dar în interior țip ca din gură de șarpe: ”Cââââââââââââât???!!!”

În timp ce eu încep să probez în neștire, că doar probatul e gratis, italo-turcul îl poftește pe soțul meu să se așeze la o cafea turcească. Aproape îl aud pe al meu cum transpiră rece- și sigur nu de la aerul condiționat- și cum se roagă ca luciditatea și cabotinismul meu să se înțeleagă asupra unuia și aceluiași finish apoteotic al rundei de shopping: ”Mulțumim, toate produsele sunt foarte frumoase, dar nu e ceea ce căutăm!”

Ntz! N-a fost să fie! Am ieșit de-acolo, o oră mai târziu, cu o sacoșoaie elegantă, din hârtie neagră, în care odihnea o etolă din Cincilla. Culmea e că acum, la întoarcere, costumul gri al șoferului părea chiar ponosit.

duminică, 10 octombrie 2010

TALLOUZI

O iubise enorm. Din prima zi când a văzut-o a știut că trebuie să o aibă. Să fie ”habibti” a lui. Ea nu a băgat de seamă uimirea din ochii cu care Tallouzi o privea, ca pe o mică minune, așa că a rămas, o vreme, în afara camerei obscure din mintea bărbatului care o idolatriza.

Nici când a intrat acolo nu a fost pentru că așa-i fusese voia, ci pentru că arabul o îmbrâncise în fața unei situații pe care ar fi preferat să nu o gestioneze vreodată. Dar viața, mai răbdătoare ca noi, răzbună, până la urmă, totul. Și exact așa s-a întâmplat și de data asta.

Tallouzi era student la Medicină în ultimul an și deja se prezenta Doctor Tallouzzi. Nu era vreo frumusețe. Era ceva mai scund decât ea, brunet, cu ochii de culoarea leușteanului fiert. Nasul îi era cam mare, ochii cam mici și gura ca un cioc de papagal. Și totuși, era simpatic! Avea umor, păr cârlionțat, personalitate și talentul unic de-a te prinde cu garda jos, printr-o sinceritate brutală.

Cred că-i plăcea și sexul destul de mult lui Tallouzi, dar, hei, cui nu-i place să arunce primul cu piatra! Totuși, povestirile lui, micile lui istorioare aveau cumva în ele ceva bolnăvicios legat de sex.

Odată îi povestise cum, într-o zi de practică în care se plimbau cu profesorul pe la patul bolnavilor, fusese singurul care pusese un diagnostic corect unei nimfomane care povestea agresiuni sexuale închipuite.

Altădată îi istorisise cum se masturbase într-o vară folosind un pepene roșu. Deși se amuza depănând tărășenia, venise cu așa detalii de ceasornicar și își descrisese cu o asemenea voluptate senzațiile trupești și temerile de a nu fi descoperit în timpul sodomizării bietului fruct, încât aproape instinctiv ea făcuse un pas în spate. Bietul Tallouzi! Habar nu avusese atunci despre retracția ei!

Și totuși ceva îi apropiase, până la urmă. Uneori se surprindea uitându-se cu duioșie la el, deși povestea lor avusese un început urât.

Nici n-apucaseră să se cunoască prea bine, când, netam-nesam, bărbatul îi ceruse imperativ să fie împreună. Ea râsese uimită de așa îndrăzneală și-l refuzase amuzată, aproape tachinându-l. Dar Tallouzi reacționase neașteptat de rău, amenințat-o cu lucruri de speriat și cu o privire de om nebun!

A fost sigură în acea zi fatală că are de-a face cu un individ cu mansarda deranjată și, după ce a depășit groaza acestei descoperiri, a plănuit să-i pună ordine-n lucruri, vindecându-i prin psihologie inversă nevoia de a o iubi.

Avea să fie cu el zi de zi și minut de minut, avea să-l strivească definitiv cu prezența și cu capriciile ei, să-l covârșească, să-i anuleze orice intimitate și orice nevoie personală de sine, avea să-i posede timpul și spațiul până la sufocare, până-ntr-o zi- spera ea nu prea îndepărtată, când el nu ar mai fi suportat și i-ar fi cerut să plece, obosit de atâta acaparare.

E drept, în acel moment până și ei i se păruse neverosimil un asemenea plan, dar era singurul pe care-l avusese la îndemână la vârsta aceea. Cât de înțeleaptă să fii la 21 de ani, dintre care 19 petrecuți sub poala molatecă a mamei?! Fusese pur și simplu o probă de improvizație pe care i-o dăduse viața și singurul mod de a-i contramanda amenințările!

De unde să fi știut ea că în acea zi consimțise involuntar să-i marcheze viața bărbatului aceluia cu apucături de beduin, care, în loc să o invite la restaurant, avea să-i aducă în fiecare seară pui la rotisor, în camera lui, mobilată sumar cu perdele din satin roz, mochetă și doua saltele suprapuse în loc de pat?

De unde să fi știut cât o să-l coste acceptul ei pe străinul acela, care mânca orezul direct cu mâna, stând turcește pe mochetă și care o mângâia noaptea pe părul întunecat, ținând-o în brațe în timp ce ascultau Claudio Baglioni până adormeau? Cum să fi intuit măcar că pentru un om care iubește cu o pasiune bolnavă nu există agonie mai mare decât absența iubitei, nici fericire mai deplină decât sufocarea cu prezența ei?

După cum spuneam, viața răzbună, până la urmă, totul. Iar Tallouzi avea să fie victima propriei sale dorințe. Lui nici prin gând nu-i trecea că se îndrăgostea imposibil, precum un gardian de deținutul hotărât să evadeze. Petrecea, într-o inconștiență fericită, alături de ”habibti a lui”, zi după zi și lună după lună și cu fiecare nouă secundă care-i găsea împreună se călea și oțelul implacabilei despărțiri ce avea să-l lovească, amenințând să facă de nesuportat amintirea acelei iubiri.

Dar nostalgiei nimeni nu i se poate sustrage, pentru că ușa spre trecut este deopotrivă de batantă și dinafară și dinăuntru. În apele tulburi ale acelei amintiri avea să se scalde și ea, mulți ani după ce totul se va fi sfârșit...

Așa cum știu că face încă și acum, când ascultă Claudio Baglioni și perdele de satin roz, apărute de nicăieri, încep să fluture în liniștea nopților în care Tallouzi, de cine-știe-unde din lume, îi mângâie cu gândul părul întunecat.


Claudio Baglioni - Sabato Pomeriggio
Asculta mai multe audio diverse

vineri, 8 octombrie 2010

Îndrăgosteala e o stare barocă

Am fost de multe ori îndrăgostită. Uneori era de ajuns o privire sau o tonalitate virilă a vocii și o întreagă idilă se țesea în jurul ei. Nu știu, poate sunt bovarică, dar mintea mi-o lua efectiv înaintea evenimentelor și netezea orice asperitate în calea dorinței mele nesăbuite.

Nimic nu-mi mai părea atunci imposibil, niciun obstacol îndeajuns de mare. Reduceam timpul cuvenit înfiripării sentimentului la absurda secundă în care celălalt îmi atrăsese definitiv atenția.

Deși am tins către a obține ce-i mai bun, am avut, totuși, bunul simț să nu mă îndrăgostesc de vedete. La urma urmei, conta ce era mai bun pentru mine, nu pentru lume. Nu mă tentau depărtările pe care nu le-aș fi putut ajunge. Preferam o iubire comodă, ca un trening lălâu, ca un sufertaș în care păstrezi cald gustul mâncării de acasă.

Și totuși, nu o dată, alegerile mele au fost cel puțin incomode: un șef, prietenul prietenului sau bărbatul alteia, niciodată prietenă. Nu-s lucruri cu care să te lauzi, dar sunt lucruri omenești. Și-n numele iubirii, devalizăm, uneori, teritorii locuite pașnic de alții.

Sigur, aproape invariabil, timpul îmi dovedea că oamenii nu sunt niciodată cine par a fi, cu atât mai puțin cine am vrea noi să fie. De cele mai multe ori, clipa în care el îmi apăruse monumental sfârșea prin a se surpa sub greutatea realității ce avusese a-i urma. Mă trezeam din poveste abrupt, în posturi incomode normalității, cu șobolanii înhămați la dovleac.

Am înțeles, pe parcurs, că îndrăgosteala e o stare barocă și ornamentele însuflețesc puțin prea mult ”obiectul” adorației noastre. Dar asta s-a întâmplat destul de târziu, după ce zeci de pasiuni netrebnice mi s-au perindat prin suflet, unele mai bizare ca altele.

Nu-mi pare rău. În mod paradoxal, îndepărtându-se de ceea ce credeam că merit, fiecare dintre ele m-a apropiat mai mult de ceea ce căutam de fapt. Cu orice nouă dezamăgire învățam că adevărata iubire nu este aceea care începe cu ”a fost odată ca niciodată”, nici cea care se scutură de bube precum calul năzdrăvan din povești. Ci aceea care pleacă dintr-o întâmplare reală, nu dintr-o fantezie și curge lin către ziua de mâine. Adevărata iubire este atât de firească, încât unii o confundă cu plictisul și-i dau cu piciorul, plecând către nicăieri.

Îmi conferă conștiința acestui adevăr imunitate? Probabil că nu. Experienţa e o cenzură destul de fragilă când vine vorba de dragoste! Și dacă e să nu avem noroc pe lumea asta, ne-o furăm toată viaţa, cu aceeaşi naivitate!

luni, 30 august 2010

All the vest, fuck the est!

Am concediu. Aș vrea să evadez din țeapa cotidianului românesc, dar unde dracu mă mai pot duce în vacanță neobservată, ca orice turist, nu arătată cu degetul, ca oricare român?! Ne-au luat amprenta națională și ne caută peste tot cu privirea de sus, cu batjocura, cu scârba... Patria mea pute lumii ca un subsol invadat de șobolani, așa că nu-i de mirare că străinul care trece pe lângă mine, dă să mă deratizeze cu disprețul lui. Să mă strivească...

Trece franțuzul mândru și graseiază public pe seama mea, sâmbătă seara când, pe France 2, Jonathan Lambert, dă expresie artistică xenofobiei, lansând traducerea europeană a salutului românesc: ”Miluiți-mă și pe mine!” Habar nu are că-s cultă, poliglotă, capabilă, că-s rudă cu Brâncuși și cu Cioran, cu Eugen Ionesco și Monica Lovinescu și că, măcar la runda de cultură, îl pot băga în buzunarul de la spate și lăsa acolo o vreme, bouche bée!

Și atunci cum de în ziua când îmi planific vacanțele în Europa, ezit, cu pixul în mână, înainte de a tăia de pe listă Franța, Italia, Spania, Anglia, de teamă să nu mă simt respinsă, nedorită...? Nu fur, nu cerșesc și în niciun caz nu-s dizabilitată european.

Ce vină am eu că țărișoara în care m-am născut, feciorelnică și sperioasă, s-a pitulat în istorie ca prigoria în sezonul vânătorii, în timp ce alte țări pășeau țanțoșe cu pușca pe umăr?! A fost de ajuns un context, un malentendu, o sforărie, poate și vreo aliniere proastă a planetelor și românimea s-a trezit pe implacabila hartă politică a națiilor secundare. Suntem în cădere liberă de pe harta lumii civilizate și niciun batalion de ambasadori nu reușește să facă nimic pentru România! Avem infracțiunea și handicapul ca brand de țară.

Am să plec în concediu. Iar dacă mă întreabă străinul de unde vin, spun că de la aeroport. În rest, all the vest, fuck the est!

miercuri, 18 august 2010

Micile secrete murdare ale vieții

În fața unui singur bărbat greșise. Încă o durea depărtarea nefirească de el, omul căruia nu apucase să-i ceară cum se cuvine iertare. Nu. Nu murise. Deși ceva din sufletul lui se stinsese pentru totdeauna în dimineața aceea, când, intrând în camera vărului său, o văzuse, prin ușa întredeschisă cu zgârcenie, cum se întindea în cearșafuri, ca o pisică abia trezită din somn! N-avuseseră reacție atunci nici unul, nici celălalt. Ea îl privise jumate sfidător-jumate vinovată iar lui, lui trebuie că-i înghețase inima în bătaia sonoră a inimaginabilei trădări.

Femeia lui, pe care o iubea, cu care trăise în câteva luni cât alții într-o viață, pentru care se bătuse cu fostul ei iubit și cu potențiali rivali, femeia pentru care, la prima despărțire, plânsese ca un copil, în brațele ei liniștitoare, în fața geamului de la ”buzunar”-ul holului de cămin, după ce ascultase melodia lor, Take my breath away, femeia pe care o spăla cu șampon și o iubea în șoaptă noaptea, la dușul comun al căminului studențesc, a cărui ușă din lemn coșcovit se închidea doar cu un foraibăr, femeia care-l dusese cu pleura desprinsă și temperatură 40 la spital, în creierii nopții, femeia căreia îi spusese de atâtea ori ”ești viața mea!” și pe care, neoficial, o ceruse în căsătorie, femeia lui... cu vărul lui!?!... Așa ceva era de neconceput!

Lumea lor se oprise în hiroșima acelei clipe fatale. Un GPS din iad le reconfigurase destinele pentru totdeauna. Iar ei le urmaseră așa: cu inimile jumate frânte-jumate resemnate.

Și azi, după aproape 20 de ani, mai nutrea sentimentul imens al vinovăției și neșansa de-a nu-i fi putut cere cum se cuvine iertare. Putea să-și genereze la infinit amintirea acelei trădări, și tot n-ar fi fost galera la care merita să-i fie băgat sufletul pentru sfâșierea cu care plânsese el, pentru ruptura brutală, pentru durerea și furia celui înșelat, pentru neputința de-a înțelege și frustrarea de-a nu mai putea iubi același om...

Își amintea distinct, înghițind automat în sec, perplexitatea de pe chipul iubitului. Au fost de-ajuns câteva secunde și cuiul acelei grenade otrăvite a sărit, aruncând cât colo povestea lor, încremenind-o în liniștea aceea asurzitoare, de după o explozie.

El a părut că nu mai suportă nici s-o vadă, o vreme. Trecea pe lângă ea și-ntorcea cu scârbă fața în partea opusă, deși privirea lui ardea iubirea ca pe-o tămâie când li se-ntâlneau ochii. A continuat, totuși, să o evite ostentativ, dându-i astfel de-nțeles că a condamnat-o definitiv și irevocabil. Iar ea a continuat să se întâlnească cu L., vărul lui, pe care-l detesta.

Îl urâse încă de a doua zi dimineața, când realizase capcana pe care i-o întinsese ca să o poată avea. L. îi dăduse să bea și când vigilența-i slăbise destul cât să lase loc vanității prostești, își făcuse mutarea de maestru împărtășindu-i micul lui secret murdar despre C. De fapt, așa cum avea să-și dea seama mai târziu, un mare neadevăr. În seara aceea fatidică, o gogoriță trecuse drept adevăr. Iar ea, care se considera inteligentă, nu-și putea ierta naivitatea asta, care-i întorsese într-o clipă viața pe dos!

Încercase să i-o spună și lui C., o lună mai târziu, într-o seară când, ca de obicei, trecuse pe lângă ea părând că nu o vede. Fusese de-a dreptul autoritară atunci când îl prinsese de mână, uitându-i-se adânc în ochi și spunându-i hotărât: ”Trebuie să vorbim!” Apoi, în întunericul holului vorbiseră. Și plânseseră. Și se sărutaseră. Și se iertaseră.

Ea s-a mutat din nou la el, dar viața lor nu a mai fost niciodată ca înainte. Noapte de noapte C. se perpelea amintindu-și, și o ura, ca mai apoi s-o iubească din nou. Apoi iar se strecura între ei stafia vărului mincinos. Oricât s-a străduit, el nu a putut depăși episodul trădării. Chiar dacă de iubit, știa sigur, nu contenise niciodată s-o iubească. Femeile au intuiție când e vorba de sentimente.

Acum fiecare era la casa lui. El pe undeva prin Pitești, ea prin București. Nu știa ce mai simțea el, dar ea simțea acut nevoia unei încheieri.
A fost un telefon, unul singur,de ziua ei, cu zece ani în urmă. Și deși atunci nu-și spuseseră, practic, mare lucru, vocile lor își reînnoiseră jurămintele de iubire din studenție.

Apoi, nu a mai fost nimic. Doar încă 10 ani, care s-au așternut, ca zăpada, peste micile secrete murdare ale vieții.

luni, 16 august 2010

Bobiță Dilău

Nu am înțeles niciodată de ce trebuie să mergi la înmormântări. Să-mi spună cineva, de ce ar trebui să păstrez în minte fața aceea verde, sau, după caz, vineție, cu altă morgă și culoare decât cea a omului viu. De ce nu e suficient să te uiți în ochii unei fotografii reușite, ai unei amintiri frumoase, ai cuiva care-ți amintește de cel dus? De ce e important să-ți arăți respectul și iubirea jelind în fața unei carcase și, eventual, rămânând traumatizat de atingerea ei rece și țeapănă ca însăși moartea!?

Nu știu, poate a fost doar o întâmplare, dar imaginea oamenilor dragi la a căror înmormântare nu m-am putut duce, mi-a rămas mai trează în memorie decât a celorlalți, adormiții petrecuți pe drumul final. Printr-o dialectică ciudată a vieții, amintirea celor pe care nu i-am văzut morți a fost mai vie.

Mai mult ca sigur că așa se va întâmpla și cu Bob Dylan. Încă de când am auzit că vine să cânte în România, am tânjit să merg. Conjunctura a făcut să nu ajung. Dar dacă e adevărat ce se spune, nu-mi mai pare rău.

Înțeleg că cei care au fost la concert i-au văzut celebrului cântăreț fața aceea verde si rece. Oricine e fan Bob Dylan știe că acesta nu e tocmai un om de lume. Bobiță e cam dilău. Dar de aici și până la a veni în fața câtorva generații strânse la un loc, care te-au așteptat cu sufletul la gură și a cânta ca tonomatul, fără să interacționezi deloc cu sărman publicul acesta, fără să ieși la bis, e cale lungă. M-a dezamăgit, Bob.

Dar abia aștept să merg la Guns’n Roses. Rockerii nu și-au trădat niciodată publicul. ”Rockul nu va moare”, vorba glumeților lui adepți.

miercuri, 21 iulie 2010

Asta e lumea pentru care ai cântat, fată dragă!

De când a murit biata Mădălina Manole, toți secundarii lumii ăsteia de căcat, în care se sting valorile și răsar, cu toate ledurile aprinse, stelele din plastic ale nulităților, toți s-au târâit de prin grotele lor pe ecranul televizoarelor. Toți ratații pretind că i-au fost prieteni, așezându-se cu o nerușinare fără seamăn la cadru, să facă poză cu moarta. Toți știu exact ce s-a întâmplat. Toți se pricep la treburi de suflet și de viață. Toți au văzut-o tristă. Toți acuză. Toți au opinii.

E un spectacol grotesc de care omul normal nu se poate desprinde, înainte de a vedea până unde poate coborî micimea umană, până unde poate ajunge prostia!

Atât de personală este moartea unui om, încât, indiferent cât de publică ar fi fost persoana sa, îmi pare o teribilă profanare săparea mormântului celui dus, cu lingurița sordidului. A detaliului ne-necesar.

Otv-ul, Protv-ul și restul televiziunilor au arătat, zilele astea, că sunt tot o apă și-un pământ! Și unii și alții și-au făcut și își fac încă rating pe călcarea în picioare a oricărei decențe față de durerea pierderii tragice a unei vieți. Iar eu stau și mă uit cum o imbecilă plină de inele face pe deșteapta, judecând viața unei familii despre care, a citit numai prin ziare.

Dar câți n-au fost! Un întreg cortegiu de măscărici! Am văzut un psiholog care –între noi fie vorba- părea să aibă nevoie de psihiatru, l-am văzut cum stabilește decaloguri științifico-fantastice pentru depresivi și apropiații lor. Am văzut o cântăreață obscură, o guristă insignifiantă și un impresar ratat, o astrologă penibilă, o ziaristă de centură și alte asemenea arătări, cum își dădeau grav ochii peste cap emanând păreri despre ce s-a-ntâmplat.

Un operator de imagine strânge cadrul pe ochii schimonosiți de durere ai soțului rămas fără jumătatea lui. Au deshumat-o pe Mădălina Manole care-cum-a-vrut, gândesc amar...

Asta e lumea pentru care ai cântat, fată dragă!

miercuri, 7 iulie 2010

Ghișeista comunistoidă

Stau cuminte la coadă, în timp ce un firicel de sudoare mi se scurge din emisfera nordică în cea sudică, gâdilându-mă cu traseul lui sinuos, deviat de închizătoarea delicată a sutienului.

De după o jumătate de geam murdar, femeia îmi aruncă priviri rele. Nu știu dacă se vede pe fața mea ce gândesc, dar recunosc o ghișeistă comunistoidă când o văd.

O urmăresc cum se simte mizerabil în propria-i viață și cum, aidoma unui sconcs, pulverizează miasma unei copilării nefericite până la noi. Pe birou, în dreapta, pe o farfuriuță ciobită, cu desen sărăcăcios, o așteaptă o brioșă mușcată. Semn că n-are niciun chef de mușterii.

-”Mndeah! Spuneți doamnă, că n-am o mie de ani să stau după fiecare!”...mușcă scârba dintr-o doamnă drăguță și emotivă, care s-a zăpăcit de nu-și mai găsește bilețelul pe care are notat, probabil, ce vrea de la viața mașterei.

Ghișeista este o grăsană aproape de pensie, asudată la mustață, cheală în creștet, care și-a zburlit cu soluție de permanent cele câteva smocuri de păr cărunt rămase. Din spatele ochelarilor ei funduri de sifoane, doi ochi porcini aruncă, în mulțimea din fața ghișeului, năvoade de răutate mioapă.

Suntem la Registrul Comerțului. Pe vipera asta am văzut-o de-a lungul timpului de prea multe ori. M-a traumatizat într-o iarnă, când purta pe frunte o bentiță împletită din lână gri. Nu știu dacă din admirație pentru Marian Nistor, ori din solidaritate cu Leonida Lari, dar știu că arăta șocant. O apașă decrepită. Caricatură!

Dar nu asta e de speriat, ci caracterul ei exprimat cu o neagră generozitate. Suficiența cu care taxează orice depășește banda la care lucrează așezată-n cur, asamblându-și ca un robot ”brățara de aur” (as in ”meseria-i brățară de aur!” ). Faptul că-și ia leafa, din banii mei, pentru insolență-cum-laudae. Ca să se uite urât. Ca acum.

Eram avocat stagiar pe când m-am ciocnit întâia oară de obtuzitatea relicvei vechiului sistem. Am recunoscut din prima modelul anilor 80, genul de funcționar pe care, orice l-ai întreba, îl deranjezi, orice ai face, îl superi, orice ai vrea, nu se poate.

Am urât atâta vreme madama tip ”numai-ce-se-vede”, care-și dădea ochii peste cap și-ți răspundea în doi peri, de ziceai că-ți face un favor prin simpla ei existență, încât aș fi recunoscut-o și deghizată-n Zâna-cea-bună. Nu era cazul.Ghișeista lucra cu cărțile pe față și cu solicitudinea-din-părți.

M-am întrebat mereu cine dracu le-o ține ăstora scaunul sub fund, în ciuda sutelor de reclamații care se vor fi strâns de-a lungul anilor. Și-o să mă mai întreb mult și bine că, uite, ghișeista comunistoidă e, încă, bine-mersi!

joi, 10 iunie 2010

Bang-bang-bang!

Există indivizi a căror coloană vertebrală e zgârci.
Pe care-i ține verticali doar demonul care-i posedă și-i umblă de colo-colo, prin locuri depărtate de credință.
Oameni de carne vie, dar spirit putrezit.
Inși care fac din lumea asta un tărâm de nelocuit, populat de fantomele urii, de monștrii prostiei veșnic treze și paiațele invidiei retarde.
Oameni patetici pentru semenii cărora nu le mai sunt de mult asemenea.
Jalnice arătări, a căror semnătură în umanitate este o dâră de melc scârbos.
Indivizi huiduibili care fac societatea să roșească jenată, în preajmă-le.
Niște părăseli umane, niște ratați bătrâni care, fiindcă n-au o viață a loc, privesc pe gaura cheii în viețile altora, cu plăceri de onanist.

Mulțumesc lui Dumnezeu că ei nu mă plac pe mine, dar nici eu n-am de gând să mă complac în voia lor.

miercuri, 2 iunie 2010

Magellan în lumea sertarelor

În lumea sertarelor, a existat întotdeauna un locșor numai al meu. Copil fiind, nu aveam bucurie mai mare decât să invadez fundurile duble ale sertarelor, și să-mi pitesc acolo micile mele secrete. Păzeam cu strășnicie harta acestor comori și nimeni, niciodată nu ar fi aflat de ele, dacă sorții nu mi-ar fi fost potrivnici.

Țin minte că aveam două locuri preferate, două uși secrete spre o lume de neinvadat. Unul era în noptiera din camera mea și a surorii mele, iar celălalt, culmea, în comoda TV din dormitorul părinților mei.

Noptiera din camera noastră avea un singur sertar mare, care se deschidea ca o ușă de bar, pe verticală. Adică de sus în jos, nu de la stânga la dreapta sau invers. Și după ce deschideai sertarul, habitaclul lui se lărgea generos până jos de tot, unde, între parterul sertarului și fundația mobilierului rămânea un mic subsol neocupat. Un spațiu îngust, o strâmtoare prin care n-ar fi putut naviga decât o mână de copil.

Acolo mi-am adăpostit eu prețioase scrisori și bilețele, pagini importante din jurnalul meu de fetiță și apoi, de adolescentă, fotografii dragi. Acolo, în penumbra acelui sertar, mă întorceam mereu să retrăiesc și să mă bucur. Era ca un mic tunel al amintirilor din care, în răstimpuri, mai scoteam câte una și o ștergeam de colbul vremii.

Aveam o bucurie imensă să știu acel loc numai al meu.
Într-o bună zi, însă, sora mea m-a prins când îndesam ceva în sertarul secret și a vrut să afle imediat despre ce e vorba, sub pedeapsa că altfel mă spune părinților. Așa că, de atunci, am fost două care știam topografia sertarelor care-mi adăposteau comorile.

Pe măsură ce am crescut, a devenit tot mai dificil să îmi strecor mâna prin fantă și a trebuit să inventez tot soiul de tehnici de scoatere la lumină a măruntaielor sertarului. Ba un creion, ba o pensetă, ba chiar și-un soi de cârlig încropit din liță. O făceam, e drept, tot mai rar, dar cu aceeași plăcere.

Apoi, într-o zi am plecat la facultate în București. Și eu și sora mea. Iar în altă zi, tata ne-a anunțat că vânduseră mobila veche a dormitorului nostru și cumpăraseră una nouă. ”Și noptiera ați dat-o?”- Și noptiera! De ce? ”Ah, nu, îmi era dragă mie noptiera aia, atât...”

Au trecut atâția ani de atunci... Încă îmi place să scotocesc prin sertare, să le dezgrop poveștile și să retrăiesc momente lăsate în urmă. O fac de câte ori mă întorc acasă. Dar cele două sertare secrete nu vor mai fi niciodată scotocite de nostalgia mea.

Aseară am vorbit cu părinții mei la telefon. Și-au renovat apartamentul și am aflat că singura antichitate din casă, comoda din camera lor, luase și ea, în sfârșit drumul pribegiei. Acolo, în taina celui de-al doilea sertar cu fund dublu, aștepta colecția mea de șervețele. Le strânsesem toată copilăria, într-o încercare imposibilă de a face frumosul să dureze. Ceva s-a rupt în mine când am auzit vestea. Aș fi vrut să am cui să las comoara acelei fetițe ...

Dar, poate că am avut cui. Și i-am lăsat-o timpului...

marți, 4 mai 2010

O zi ca oricare alta

Se trezea în fiecare dimineață înțepenită în disoluția secundei ca într-un clei. Aproape că nu mai credea posibilă revenirea. Fiecare zi semăna cu cealaltă și totuși, nimic nu mai era ce fusese. Culoarea plecase din tablou pentru totdeauna.

Își pierduse până și disponibilitatea la dialog interior. Ea cu sine sfârșiseră blazate, la o masă a tăcerii înfrânte.

Nici chef de scris nu avea. Ca să scrii, ai nevoie de o privire proaspătă asupra lucrurilor. De-un ochi sprințar. De-un suflet dornic. Locul de unde-i venise până acum inspirația părea un orizont de mortar, gata să zidească orice desprindere. Să imobilizeze orice postură.

Pe drumul ăsta fără pomi către ziua de mâine, nu găsea niciun chef care s-o facă să înainteze. Știa că lumea, ingrată, avea să meargă mai departe la fel și fără ea. Pe locul ăsta sterp creștea, intensă, prima arie a renunțării.

Nu era nimic tragic în toată starea asta. Nici măcar dramatic. Mâine, mai mult ca sigur avea să aibă o altă stare de spirit. Avea să râdă, să facă planuri și să se alinieze iar la start, pe exact aceeași linie de la care plecase ca să piardă cursa, cu o zi înainte.

Rămase așa, cu ochii pironiți a visare, în albul peretelui din față. Desene gri, transparente, ca de fum de țigară, începură să-i alunece încâlcite, pe întinsul clar. Se amuză o vreme să vadă cum plimbă câteva puncte, prinse în tot acest păienjeniș, când mută privirea la stanga sau la dreapta. Apoi se plictisi, focaliză, clipi și lumea redeveni imobilă, necesară și arbitrară, ca un drug de fier în apropierea unei tornade.

duminică, 11 aprilie 2010

O faptă bună

Habar n-avea cu ce să se-mbrace. Practic era o ocazie. Avea să întâlnească o mulțime de femei. În cele din urmă, asortă un pulovăr bej la o cămașă bleo și un pantalon de aceeași culoare cu pulovărul. Îi plăcea să poarte albastru deschis. ”E o culoare binefăcătoare” își spuse, aruncându-și o ocheadă în oglindă, în timp ce încheia și ultimul nasture al cămășii.

Se gândi la câte femei nefericite stăteau în chiar acea clipă în camera lor și plângeau. Ar fi vrut să le cunoască pe fiecare în parte. Să le șteargă lacrimile cu dosul palmei, așezat pe un scaun în fața lor și apoi să le ia mâinile și să le spună, privindu-le în ochi: ”Fată dragă, în lumea asta nu ajungi prea departe plângându-ți de milă!” Ele ar mai fi suspinat o vreme, liniștit, dând din cap a ”Ce știi tu ce e suferința!?”, apoi și-ar fi ridicat ochii spre cămașa lui, liniștindu-se în sfârșit.

E atât de simplu, se gândi...

Își aminti de iubitul lui, înainte să-l lovească boala aceea, al cărei nume nu-l pronunțau niciodată. Frumos, puternic, plin de haz...Se-ndrăgostise ca un prost de el și uitase cine fusese până să-l întâlnească.

O vreme nu îndrăznise să-l viziteze în spital.
”Auzi, îl întâmpinase, când în sfârșit își făcuse curaj, tu să nu vii la mine cu fața asta de prohod, că te trimit de unde-ai venit. Stai un minut, două, cât ai chef să plângi și apoi întoarce-te bărbat”.

În acea zi avea să înceapă totul. ”Am aflat, îi șoptise slăbit, apropiindu-se cu gura de pieptul lui, am aflat că Dumnezeu există mereu, nu numai când vrem noi!”

Văzându-i privirea nedumerită adăugase: ” E simplu, nu pricepi?! Crezi că există Dumnezeu? Foarte frumos! Dar totuși el există și când te masturbezi. Și nu simte nicio plăcere când te vede ce faci”
- ...
”Dar când urzești să-i zgârii mașina vecinului care îți ia locul de parcare, ai vrea să afle și Dumnezeu? Ei bine, El e și atunci acolo!”
-...
”Dar când te uiți la televizor sau pe stradă, la lume, și gândești: ăla-i un prost, asta o nemernică, ăla nebun, astălaltă curvă, atunci te gândești că Dumnezeu îți cunoaște gândurile? Bat pariu că nu... ”
-...
”Acum înțelegi? Și ajungem să ne batem cu pumnul în piept că ne-a nedreptățit Dumnezeu, când el nu a făcut decât să ne dea ce merităm.”

Atunci, în timp ce se întorcea acasă, hotărî că avea să le zâmbească tuturor femeilor de pe stradă. Mai ales acelora pe care în mod normal nici nu le-ar fi privit. Avea chiar să se întoarcă și să se uite după ele, imediat ce treceau, ca să fie sigur că l-au văzut, cu coada ochiului, făcând-o. Cu cât femeia ar fi fost mai puțin frumoasă, mai modest îmbrăcată, mai puțin tânără, cu atât mai generos le-ar fi privit.

Se uită preț de-un minut în oglindă exersându-și zâmbetul pe care avea să-l afișeze. Își schimonosi fața în fel și chip. Zâmbi seducător, apoi zâmbi admirativ, apoi uimit, stânjenit, timid, îndrăzneț. Dar niciunul dintre zâmbetele astea parcă nu era exact așa cum ar fi vrut el să fie.

”Poate nu sunt încă pregătit” se gândi și își turnă un rest de cafea amară, de dimineață, dezbrăcându-se, ca de fiecare dată.

sâmbătă, 10 aprilie 2010

Homo Sapiens Servilissimus

Îl văd acolo, în mijlocul mulțimii, îndesând dumicatul elegant, în gurița-i prim-ministerială. Mestecă încet, cu buzele închise dar zâmbitoare, în timp ce gloata agonizeaza cu respirația oprită de așteptare. Trage apoi o dușcă și, arătându-și cu fereală dinții mici, nu care cumva sa se fi agățat vreun rest de ei, dă din cap a ”buuun, tare bun!”

Adunătura explodează. A primit botezul! Râsetele încep să curgă îndatoritoare pe pantofii premierului. Capetele, înfipte în spinări ușor îndoite, a servilism, își redobândesc demnitatea și, mai mult, se dau pe spate, cu gușile înfoiate ca la curcani. Țara răsuflă ușurată în fața gestului de mărinimie al lui vodă. Nu...Vodă-Vodă, da...pe-acolo!

Scame imaginare îi zboară de pe haine lui Boc, ciugulite de primari, consilieri locali, prefecți, afaceriști, mărimi care mai de care. Efectul este copleșitor!
Mă uit și aproape nu-mi pot crede ochilor: în mijlocul lor, mititel, mulțumit, Boc pare un titan.

luni, 22 martie 2010

A murit Mile

Sub casca lui de război o să se adăpostească de-acum amintirile. O lume întreagă a tăcut azi pentru totdeauna.

Rămas bun, Mile Cărpenișan!


Asculta mai multe audio Muzica

sâmbătă, 20 martie 2010

Câte mile mai are de străbătut Mile

Mile Cărpenișan e un suflet mare. E un Joshua, cu trup de luptător și suflet de copil. Nu-l cunosc personal, dar am simțit asta din tot ce a scris și din tot ce a spus, din tot ce a arătat și din tot ce a încercat să ascundă. Dar mai ales din tot ce-a făcut. Nu întâmplător, cel mai recent articol din blogul său este o campanie pentru viața unui tânăr din Timișoara. Ce ironie a sorții!

Mile a făcut atâtea reportaje emoționante despre războaiele altora, dar astăzi el este cel care are nevoie de un reportaj despre războiul lui. Am aflat în seara asta, de la niște prieteni comuni, că originalul, curajosul, dragul de Mile Cărpenișan se află pe un pat de spital, culmea, tot din Timișoara, luptându-se pentru viața lui.

Am dat o căutare rapidă pe google și m-am îngrozit: veștile proaste despre starea sănătății lui veneau stol întunecat către ochii mei. Erau cuvinte pe care nu le poți întâmpina decât în transă când vine vorba de oameni pe care-i prețuiești...

Am vrut să nu mai citesc nimic. Să acreditez ideea că poate, din dorința de senzațional, niște ziariști fără scrupule s-au jucat făcând metafore negre. Dar apoi mi-am dat seama că, dacă e adevărat, nu e timp de pierdut.

Cineva acolo scria că Mile este la Spitalul Județean din Timișoara și are nevoie urgent de sânge A2 pozitiv. Nu știu dacă mai e de actualitate informația, dar dacă este, să facem totul să-l ajutăm. Mile Cărpenișan trebuie să mai străbată încă multe mile prin viață. Nici nu concep să se oprească tocmai acum.

later edit@ De pe blogul Simonei Ionescu am aflat informații prețioase: despre cum poți dona sânge și despre starea lui Mile actuală.

duminică, 14 martie 2010

PR cu miză rapidă

Am o ”prietenă” care de când o știu face la fel. Nu mă caută cu anii. Apoi o face și pare să fi căzut în patima socializării imediate. Vreo două săptămâni mă sună, insistă să ne vedem, mă văd cu ea aproape cu forța, eventual îmi dă, cu acea ocazie, și vreun cadouaș gen:”m-am gândit la tine când l-am văzut”.

Ei și, nimic anormal, ați putea spune! Doar că, fiecare revenire a ei se ”întâmplă” în proximitatea unui eveniment de genul :”mă mărit”, ”am botez”, ”m-am despărțit”, ”am demisionat”...De când am observat coincidențele astea bizare, am înțeles că fac parte dintr-un program de PR cu miză rapidă. Femeia creează evenimente, ca să-și mediatizeze viața și să-mi obțină favorul.

Foarte asemănător cu ce mi se întâmpla pe când eram liberă să fiu curtată de bărbați.

sâmbătă, 13 martie 2010

Martie, 13* - Contrapunct

Îmi place cum dai din mâini, în timp ce vorbești la telefon. Palmele tale se aruncă în afară, ca-ntr-o mimă de fântână arteziană. Apoi se ridică odată cu tonul. Fac acoperiș. Se coboară cu vocea. Tresar artistic, la frânturi de cuvinte, ca și cum ar indica ciupirea unei singure corzi. E o orchestră dirijată de inutil, mă gândesc. De ce ai gesticula pentru un interlocutor care nu te vede?! Apoi revin. Mă răzgândesc, e ca și cum ai spune la ce bun să cânți, dacă nu te ascultă nimeni...

Tu nu știi nimic. Gestul tău continuă să întrebe. Răspunde, exclamă, apasă pe sens ca pe-o pedală. Cuvintele-s doar contrapunct. E un one-man-show pe scena asta, iar eu sunt spectatorul din primul rând al unei săli cu un singur loc ocupat. Esti happeningul meu.

Apoi se lasă liniștea. Doar privirea-ți trasează, în ritm de bocanci militărești, poteci prin aerul camerei. Clipești rar, ca un general peste o hartă de război. Și nu știu dacă-i vorba despre alura de strateg, dar, așa cum stai, preocupat, ai aerul cel mai firesc din lume. Cele mai bune instantanee cu tine acum le-aș trage.

Merg cu privirea, tiptil, pe urmele ochilor tăi. Nu e nimic pentru mine acolo. Sunt o iscoadă fără cauză. Mă opresc la perete, mă izbesc de fereastră, de podea, de mobilă, în timp ce tu treci dincolo de toate straturile palpabilului. Ochii tăi se întâlnesc în secret cu gândurile tale. Și n-au chef de mine.N-au chef decât să vadă ce-i de făcut.

Îți inspectezi, cu degetele răsfirate, barba de-o zi. Apoi te lași în fotoliu, cu mâinile încrucișate la ceafă. Ochii tăi se întorc în sfârșit acasă, în ai mei: ”Futu-i mama mă-sii de treabă! Iar e martie,13. Am mai îmbătrânit cu un an.”

* La mulți ani, jumătății mele, care azi împlinește 37 de ani!

miercuri, 24 februarie 2010

Mă bucur pentru tine!

Se bucură pe naiba! Oamenilor nu le place să fii mai bun decât ei. Dacă v-ați imaginat altceva, când ați pus mâna pe telefon să vă trâmbițați pe la prieteni succesul, sunteți naivi.

Întâi că nu au niciun motiv să se bucure alături de tine. Le face cineva ochi mai dulci lor dacă arăți tu mai bine? Nu. Ajung ei mai repede la mare dacă ți-ai luat tu o mașină mai puternică? Nu. Au ei mai mult confort dacă te-ai mutat tu de la bloc la vilă? Nu. Și atunci? La ce bun să le dai cu maiul propășirii tale în cap și să te mai și aștepți, tembel, să reacționeze ca și cum le-ai fi dat o veste bună?!

Apoi că, obținând tu mai mult, creezi un decalaj neconfortabil între tine și ei. Le provoci amorul propriu. Cocoșisticul simț al egoului lor ridică atunci o sprânceană a la ”why he/she-why not me?!” Adică de ce tu și nu ei, care ar fi meritat, de fapt.

”Bine, spun idealiștii, dar prietenii adevărați se bucură pentru tine!” Nimic mai fals. Din observațiile mele personale, oamenii sunt încă departe de a-și iubi aproapele ca pe sine însuși.


Asculta mai multe audio Muzica

duminică, 21 februarie 2010

Gâlceava nebunului cu lumea

Nebunia e o problemă complexă. O spărtură în concordia lumii, un eu tumefiat care nu mai intră în matrița socială. Dar e în același timp și o falie care desparte omul de omenesc și-l reafirmă într-o ipostază mecanică, de agregat. Nimic nu poate speria mai mult decât să asiști la transformarea coerentului uman în jucărie stricată.

Pentru nebun e simplu. Planul intim devine ambianță și, pe acolo pe undeva, interacțiunea cu cei din jur scurtcircuitează. E ca atunci când, într-o hărmălaie de nedescris, reușești totuși să te concentrezi la altceva. În cazul lui, la teatrul de umbre pe care i le proiectează propria iraționalitate.

Deși se sustrage fir cu fir lumii, alienatul nu conglomerează nicăieri. În lipsa magnetului ființei, mintea lui rămâne o pilitură împrăștiată-n patru vânturi. Și tot ce înainte aștepta la îndemână: sentimente firești, gânduri comune, gesturi dintre cele mai simple, cuvinte, totul se duce acum într-o îndepărtare turbionată luând pe sus, ca pe-un gunoi, realitatea.

Ca o matrioșcă acaparatoare, lumea își închide în spatele sărmanului nebun, una după alta, toate ușile. Îl izolează acolo, în aerul sufocant al cămășii ei celei mai intime, unde eul social se usucă, dar germineză eul imaginar. Acolo se va săvârși glasul interior, dar se vor naște, în compensație, Vocile. Acolo și numai acolo precaritatea rațiunii va avea, în sfârșit, de-a face cu majestuozitatea inconștientului.

Nebunul colecționează cuvinte cărora nu știe că nu le mai poate pătrunde sensul, fapte pe care nu realizează că nu le mai poate decripta și atunci le dă un înțeles ad-hoc, concordant sunetelor reproduse de afon. Un tâlc diform urmărește tot ce se întâmplă în jurul lui, dând coerență lumii lui interioare chinuite de schizofrenie sau paranoia.

Vestea proastă este că specialiștii consideră că toți avem în noi o genă fie de schizofreni fie de paranoici, doar că, dacă avem noroc, ea nu ajunge niciodată să facă full contact cu patologicul.
Vestea bună este că omul nebun nu știe că este nebun. Și asta îl face să trăiască împăcat cu el, deși certat cu Lumea. E exact ca-n bancul acela:”un șofer ascultă radioul din mașină, în timp ce conduce; deodată aude la radio: ”stimați șoferi, aveți grijă că în zona x a fost semnalat un nebun care gonește cu peste 100 de km la oră pe contrasens: La care șoferul comentează pufnind: ”Unul?!?? Dar sunt cu zecile!!!”

vineri, 19 februarie 2010

Bunicii (II)

N-am înțeles niciodată după ce cod al modei își alegea hainele bune din dulap. De fiecare dată când ieșea, mi se părea îmbrăcată nepotrivit. Rochie din poplin lucios, cu modele marunte, bleumarin, maron si verde, balonzaid bleumarin si pantofi din piele, butucanosi, de toamna.
”Unde te duci, mamaie?” – Să adun niște iarbă pentru păsări! ”Merg și eu cu tine!” – D-apoi hai, dacă mergi!

Mamaia o lua înainte, cu o sacoșă de 1 leu în mână și, ținându-se de șale, aplecată, cu capul în jos și picioarele îndoite, smulgea iarbă grasă, crescută pe peticele de pământ răsărite dintre blocurile ceaușiste. Mâinile ei bătrâne se făceau verde-gălbui atunci, iar aerul mirosea brusc a primăvară.

Fusese învățătoare, mamaia Ioana, fiică de chiaburi, din nordul Moldovei. Era o femeie cu frică de Dumnezeu, puțină la trup și la vorbă. Spre deosebire de bunicul Virgil, un Creangă de prin părțile Hușiului, care mă fascina cu interminabilele lui povești din vremuri de demult, mamaia nu spunea nimic din ce trăise. Asta era filozofia ei de viață: să nu se plângă, să nu se laude, să nu-i știe nimeni nici durerea, nici bucuria. Asta ne învăța și pe noi, de copii: ”Să nu spuneți, mamaie, la străin secretul casei voastre! Că străinul vă vinde și vă pierde!” Noi promiteam, neînțelegând totuși despre ce secret sau ce străin ar fi vorba.

Când scoteai ceva de la mamaia era zi mare. - ”Ia spune”, am momit-o într-o vacanță, pe când citeam Răscoala lui Rebreanu, ”s-au răsculat vreodată țăranii la voi în sat?” Ochii ei, cuminți de obicei, s-au însuflețit atunci, scăpărând hotărâre: ”Apoi să știi că erau răi, mamaie, țăranii! Nu le plăcea munca. Dacă ar fi fost după ei, numai la băutură ar fi stat. Niște puturoși!”

Mamaia fusese chivernisită pe vremuri: familia ei avusese pământuri și alte acareturi de oameni înstăriți! Asta schimbaseră comuniștii, dar mamaia, în infinita ei înțelepciune, se învățase să trăiască și cu puțin. Ceaunelul negru, de tuci, în care, astăzi, mămăliga prinde gust de amintiri la mine-n bucătărie, era doar de Craciun uns cu carne bună, de purcel sau pasare. În rest, cobiile de pui, gâtul și aripile erau la putere.

Dar orice mâncam la mamaia Ioana, tare mai era bun, așa că nu mai conteneam – eu și soră-mea- cu mâmâiturile de plăcere! ”Mmmmmm, ce bunătate ți-a ieșit aici, mamaie! Cum ai făcut-o?” Deși eram copii, nu gospodine, draga de ea ne lua în serios întrebarea și ne spunea, de fiecare dată, rețeta. Oleacă de ștevie, oleacă de bulion, oleacă de mărar, oleacă de orez...Ăsta trebuie să fi fost ingredientul secret. Fiindcă orice mâncare făcea, mamaia, o înmulțea cu o mână de orez călit în untdelemn și cu verdețuri de prin grădină.

Nu cred că am să mai simt vreodată gustul inconfundabil al bucatelor care ieșeau din mâinile ei binecuvântate. Dar toată viața mea o să mi-l amintesc. Așa cum o să-mi aduc aminte de mămăița Ioana, ”o nafură de femeie” căreia tata îi spunea adesea, luând-o de după umeri și uitându-i-se cu dragoste de fiu în ochi: ”Știi cine ești tu, mamă? Cel mai iubit dintre pământeni, asta ești!”

continuare la Bunicii (I)

miercuri, 10 februarie 2010

Corin

Ea avea paișpe ani și două luni. Trecea dintr-a opta-ntr-a noua. Avea 1,70 m, gene lungi, părul lung, castaniu, trupul arcuit. Purta rochii de mătase naturală, din tinerețea mamei, pantofi cu toc, se parfuma, își dădea discret cu dermatograf negru pe la ochi, iar pe buze cu atractiv, dintr-o cutiuță rotundă, din plastic. Filozofa despre destin, avea mereu opinii și replici la orice, părea evoluată. Dracu a știut că-i așa mică?!

El avea nouăsprezece ani, 1,90 m. Era student la ceva în oraș. Făcea culturism și-i povestea cum aleargă zilnic la antrenamente, cu săculeți cu nisip legați de picioare. Îi povestea multe lucruri. Pentru unele era pregătită, pentru altele nu. De pildă, într-o seară i-a povestit cum mâncase el în ajun brânză iute de burduf și cum spărsese cu pumnul, pe un fund de lemn, o ceapă mare. ”Ce țăran!”, gândise ea, imatur, în timp ce el o ținea drăgăstos de mână și-i povestea înainte vrute și, mai ales, nevrute.

O alesese din prima. Pe ea, și nu pe sora ei, o zeiță, cu un an mai mare. De fapt, parcă nu mai exista nimeni în jurul lor, de când intraseră în vorbă, în aglomerația autobuzului. La o frână bruscă a șoferului, ea își pierduse echilibrul, încercând să-și composteze biletul. El o prinsese cu brațe puternice și-i zâmbise cu dinții lui, rânduiți perfect pe maxilarul cu un număr mai mare. Se oferise să-i composteze biletul. Apoi o întrebase dacă locuiește în cartier. ”Da” îi răspunsese ea întorcând privirea mândră în cealaltă parte, semn că a încheiat orice conversație.

Asta-i plăcuse lui foarte. Indiferența ei. Faptul că nu i-a zâmbit, nu i-a adresat cuvinte, nu a vrut să se oprească atunci când, coborând în aceeași stație, în centru, a ajuns-o din urmă și a încercat din nou să intre-n vorbă cu ea.

Dacă ar fi știut el, atunci, că ierni la rândul își lipise ea năsucul de copil, de geamul trenului de Predeal, ca să-l vadă mai bine pe tânărul care, proptit de peretele gării, îi ținea drăgăstos capul în palme iubitei lui, în timp ce-o săruta! ”Doamne, ce bine-i să fii mare”, gândise atunci fetița de doisprezece ani, în timp ce-și imagina ce gust trebuie să aibă buzele de băiat. Doi ani mai târziu, avea să afle ce gust aveau. Fix buzele acelui băiat. Ba și limba.

Corin a fost primul băiat care a sărutat-o. Era frumos, înalt, avea ochi albaștri și maxilar puternic, ca al lui Dolph Lundgren. Merita onoarea, se gândise ea atunci. De fapt, mint. Se gândise retrospectiv. Atunci nu era capabilă să se gândească la nimic.

Fusese prima lor ieșire. Plecase de acasă împreună cu sora ei, ca de obicei (doar nu degeaba li se zicea ”Siamezele”). Planul era să se despartă de ea, urmând ca apoi să se regăsească la ora de întoarcere acasă. În stație o aștepta Corin, bronzat, atletic, îmbrăcat lejer în blugi albastru deschis și cămașă albă de in, desfăcută la 2 nasturi și cu mânecile suflecate până la cot.

Nu știe cum a trecut după-amiaza aceea. În general, de la un moment de stânjeneală la altul. El îi ceruse voie s-o țină de mână și o dusese așa tot drumul până la faleză, cu mâna puțin ridicată, ca pe un trofeu. O invitase la cofetăria Violeta, îi cumpărase o înghețată și o privise mereu. Ea se gândise obsesiv la ce ar trebui să facă dacă va încerca să o sărute. Să se tragă un pas înapoi, să se avânte, să rămână nemișcată, în așteptare? Oricum avea să se facă de râs-conchisese- așa că nu se mai gândise.

Întrebarea lui o rupsese abrupt din liniștea pe care cu greu și-o instaurase în interior: ”Îmi dai voie să te sărut?” – ”Asta-i chiar culmea”, spusese jumate râzând-jumate enervată. ”Sărută-mă odată și gata! Auzi, dacă-i dau voie!”

Era deja întuneric afară, dar ea tot închisese ochii, ca-n filme, așteptând cu emoție să se-ntâmple minunea. Minunea aia avea să-i întoarcă stomacul pe dos. O gură mare, cu buze pline, dinți și limbă cu personalitate începu să-i vorbească-n braille, căutând-o, gustând-o, sorbind-o...minute în șir. ”Doamne, nu se mai termină odată?” se gândi aproape înfricoșată de atâta pasiune năvalnică.

S-a desprins buimacă din strânsoare și a pornit-o, prin beznă, spre scara blocului, unde o aștepta sora sa, ștergându-se cu dosul mâinii de saliva lui, care i se uscase de la nas până la bărbie, strângându-i fața ca o mască. În clipa aia îi simți aftershave-ul impregnat în palme și asta avea să pecetluiască soarta relației ei de iubire cu Corin. O jumătate de oră mai târziu vomita din adâncul stomacului ei de fetiță nepregătită pentru balul debutantelor.

A fost o iubire de-o vară. Dacă l-ar fi cunoscut mai târziu, altfel s-ar fi scris istoria. Pentru că, vedeți voi, nu l-am cunoscut. Dar eu cred că era băiat bun, Corin.

Colegii de timp

Bat pariu că vi se-ntâmplă și vouă. Când îmi revăd după multă vreme foști colegi sau prieteni, aproape de fiecare dată remarc în gând trecerea otrăvită a timpului. Anii par să se fi impregnat pe chipul lor ca broderia unei perne pe un obraz proaspăt ras.

”Ești neschimbată”-îmi spun ei, în schimb, iar eu, modestă pe dinafară, fudulă pe dinăuntru, înșfac iute roza ce mi se-ntinde și -cred eu- cuvine și dau să mă-mbăt de parfumul ei.

Un ghimpe mă avertizează, totuși, că s-ar putea să fiu în fața unei oglinzi care micșorează. Vanitatea mea. Dar nu-mi permit un astfel de gând mai mult de o secundă. Doar n-o să las să-mi iasă un rid tocmai acum! Așa că zâmbesc cu toată fața mea întinsă. Neatinsă.

Și anii trec, dar lucrurile par să stea mereu la fel: ei tot mai bătrâni, eu... neschimbată!

Vă-ntrebați pe unde umblă conștiința mea, de nu-mi face socoteala și nu mi-o pune pe față? Ei bine, bat pariu că e la-ntâlnire cu conștiințele voastre. Dar nu vă frământați prea mult! Altfel riscați să-i ajungeți din urmă pe colegii voștri de timp!

luni, 8 februarie 2010

Undeva între Ziua Îndrăgostiților și Ziua Cârtiței

Uneori dragostea e o pasăre mică, de jucărie, pe care o apeși pe aripă ca să cânte. Primești, totuși, cu un zâmbet entuziast armonia ei previzibilă. Ca și cum cântecul înșurubat în pasărea aceea caraghioasă ar fi un lucru nemaiauzit.

Apoi treci strada către o altă zi, scrisă mai puțin citeț în calendar. O zi fără personalitatea de ciocolată cu lapte și miere a lui 14 februarie. Fără petale de trandafir, fără inimioare, fără lăvuri-luluuri-tangouri. O zi anostă din punctul de vedere al iubirilor ritualice, care se împlinesc la dată fixă... O zi ca cea de azi.

Și atunci se poate întâmpla să-i spui te iubesc și el să treacă pe lângă tine ca pe lângă o melodie siropoasă și să te închidă, cu tăcerea lui, exact când tu ai fi vrut să te dea mai tare.

Uneori dragostea e tot ce nu a mai rămas.

duminică, 31 ianuarie 2010

Justificări

Uite care-i treaba: mă descompun. Între drumul la instanțe și drumul la birou. Între un gâfâit și un căscat. Între șase dimineața și nouă seara. E o desprindere repetitivă a ființei de personajul care sunt.

Mă-ntrebi de ce nu mai scriu. Cum dracu? Când lucrurile o iau dea-ndoaselea cu așa o repeziciune, de nu am timp să mă dezmeticesc și să le fluier la loc, în matcă. E o prigoană a zilei de mâine care-mi seacă mintea de inspirație. Sufletul de aspirație. Carnea de respirație.

De multe ori nici nu-mi mai pasă ce simt. Fac numai rebusurile ușoare: ce treabă am mâine, ce mâncăm azi. Secunda trece fără vreun quo vadis, pontând în organiser-ul unui om de tinichea. Și toată viața pare să mi se așeze, spășită, într-o contabilitate-n partidă simplă. Intrări și ieșiri.

M-a intrigat mereu că a trebuit să existe camera aceea încuiată, în care să nu ai voie, deși cheia care-o descuie îți e încredințată. Ăsta-i sarcasm dumnezeiesc. De asta-i tot dau și eu cu foșgăiala înainte, în orb, ca un gândac ce trece printr-o capcană, fără să știe că a ieșit de acolo cu șosete de otravă.

luni, 11 ianuarie 2010

Vienna calling











Orice se poate spune despre începutul ăsta de an, doar că a fost unul plictisitor nu. De fapt, totul a început de anul trecut, pe când ne convinsesem că vrem să ne petrecem sfârșitul de an în tihnă, acasă. Un Revelion în familie nu mai avusesem demult așa că părea de-a dreptul o nebunie, o excentricitate la care ne gândeam ca la o poznă, aproape cu nerăbdare.

Dar lumea nu e făcută să fie orânduită de om și hazardul ne-a făcut iar de petrecanie. Prietenii noștri ne-au invitat să petrecem sfârșitul anului împreună cu ei la noua lor casă de vacanță, aflată la 100 de kilometri de Viena.

Ne-am pus pe drum și nu am regretat nicio clipă. Nu este mai puțin adevărat că eu am avut febră și alte neajunsuri aferente gripei debutată fix pe 31 decembrie. Ori că vinul fiert cu portocale și țuica fiartă cu chimen și zahăr ars s-au dovedit supraestimate când a venit vorba a mă pune pe picioare după o așa grozăvie de răceală.

Dar nimic din toate astea nu m-a împiedicat să hoinăresc prin Viena, zgribulită ca un vrăbioi, degustând din plin turismul de stradă și cafenea. Recunosc, am abuzat de biata, glorioasa Vienă. Obiectivele mele au fost mici (deși unele nu și la propriu!) și aglomerate. Am vizitat ca o nesătulă Domul din SCS (SCS=cel mai mare mall din Europa), Palatul Mariahilfer Straße și Muzeul Kärntner Straße. Un deliciu! Viena mi s-a oferit ca o fondantă vernil pe o tipsie de argint. Cum să-i fi rezistat?!

PS. La întoarcere, în noaptea de 5 spre 6 ianuarie, eram la urgențe la Matei Balș, cu febră 40. După recoltări de exudat din nas și gât, sfaturi de internare pentru mai multe analize, perfuzie cu Perfalgan, luat sânge în niște recipiente vidate care-mi sugeau cu zgomot sângele clocotind la acea oră, mi-am luat Tamiflu-ul și m-am dus acasă. După 3 zile de îngurgitat celebrul antiviral, mi-au venit analizele de la Cantacuzino: nu avusesem gripă porcină!

Slavă Domnului! Nu terminasem de văzut nici jumătate din SCS! :)