vineri, 19 februarie 2010

Bunicii (II)

N-am înțeles niciodată după ce cod al modei își alegea hainele bune din dulap. De fiecare dată când ieșea, mi se părea îmbrăcată nepotrivit. Rochie din poplin lucios, cu modele marunte, bleumarin, maron si verde, balonzaid bleumarin si pantofi din piele, butucanosi, de toamna.
”Unde te duci, mamaie?” – Să adun niște iarbă pentru păsări! ”Merg și eu cu tine!” – D-apoi hai, dacă mergi!

Mamaia o lua înainte, cu o sacoșă de 1 leu în mână și, ținându-se de șale, aplecată, cu capul în jos și picioarele îndoite, smulgea iarbă grasă, crescută pe peticele de pământ răsărite dintre blocurile ceaușiste. Mâinile ei bătrâne se făceau verde-gălbui atunci, iar aerul mirosea brusc a primăvară.

Fusese învățătoare, mamaia Ioana, fiică de chiaburi, din nordul Moldovei. Era o femeie cu frică de Dumnezeu, puțină la trup și la vorbă. Spre deosebire de bunicul Virgil, un Creangă de prin părțile Hușiului, care mă fascina cu interminabilele lui povești din vremuri de demult, mamaia nu spunea nimic din ce trăise. Asta era filozofia ei de viață: să nu se plângă, să nu se laude, să nu-i știe nimeni nici durerea, nici bucuria. Asta ne învăța și pe noi, de copii: ”Să nu spuneți, mamaie, la străin secretul casei voastre! Că străinul vă vinde și vă pierde!” Noi promiteam, neînțelegând totuși despre ce secret sau ce străin ar fi vorba.

Când scoteai ceva de la mamaia era zi mare. - ”Ia spune”, am momit-o într-o vacanță, pe când citeam Răscoala lui Rebreanu, ”s-au răsculat vreodată țăranii la voi în sat?” Ochii ei, cuminți de obicei, s-au însuflețit atunci, scăpărând hotărâre: ”Apoi să știi că erau răi, mamaie, țăranii! Nu le plăcea munca. Dacă ar fi fost după ei, numai la băutură ar fi stat. Niște puturoși!”

Mamaia fusese chivernisită pe vremuri: familia ei avusese pământuri și alte acareturi de oameni înstăriți! Asta schimbaseră comuniștii, dar mamaia, în infinita ei înțelepciune, se învățase să trăiască și cu puțin. Ceaunelul negru, de tuci, în care, astăzi, mămăliga prinde gust de amintiri la mine-n bucătărie, era doar de Craciun uns cu carne bună, de purcel sau pasare. În rest, cobiile de pui, gâtul și aripile erau la putere.

Dar orice mâncam la mamaia Ioana, tare mai era bun, așa că nu mai conteneam – eu și soră-mea- cu mâmâiturile de plăcere! ”Mmmmmm, ce bunătate ți-a ieșit aici, mamaie! Cum ai făcut-o?” Deși eram copii, nu gospodine, draga de ea ne lua în serios întrebarea și ne spunea, de fiecare dată, rețeta. Oleacă de ștevie, oleacă de bulion, oleacă de mărar, oleacă de orez...Ăsta trebuie să fi fost ingredientul secret. Fiindcă orice mâncare făcea, mamaia, o înmulțea cu o mână de orez călit în untdelemn și cu verdețuri de prin grădină.

Nu cred că am să mai simt vreodată gustul inconfundabil al bucatelor care ieșeau din mâinile ei binecuvântate. Dar toată viața mea o să mi-l amintesc. Așa cum o să-mi aduc aminte de mămăița Ioana, ”o nafură de femeie” căreia tata îi spunea adesea, luând-o de după umeri și uitându-i-se cu dragoste de fiu în ochi: ”Știi cine ești tu, mamă? Cel mai iubit dintre pământeni, asta ești!”

continuare la Bunicii (I)

9 comentarii:

Marian S spunea...

O sa povestesc si eu cindva. Despre bunici ? Nuuu, asta a fost demult de tot. Despre parinti, din pacate.

deyu spunea...

Supa bunicii intotdeauna va fi cea mai buna! Am zis :D!

innuenda spunea...

Marian, eu mă gândesc, totuși, că oricâtă vreme ar fi trecut, bunicii, ca și părinții, nu pot fi uitați. De pildă eu îmi amintesc de străbunica mea (căreia-i ziceam bunica).

Deyu, sunt sigură și sunt de acord.:))

Nea Costache spunea...

Mi-ai amintit Innuenda de mancarea bunicii! Gatea in oale de pamant, la vatra focului. Nu stiu ce punea in ciorbita aceea de fasole dar o mancam cu o placere...Sau facea un ghiveci de legume intr-un strachinoi urias, sub tzest...o minune!
De multe ori, mancand cu pofta, ii spuneam bunicii ca atunci cand ma voi insura, ea va fi bucatareasa la nunta mea.
N-a mai apucat saraca: a murit du doi ani inainte!
O duminica placuta!
PS Te invit pe la mine:
http://www.neacostache.com/2010/02/20/te-nvat-io-minte/

Marian S spunea...

Voiam sa spun (prin alte cuvinte) ca eu deja vorbesc despre parinti la timpul trecut. Sigur ca nu uit pe nimeni. Ideea este ca trebuie sa va bucurati de parinti (si sa va bucurati parintii) atita timp cit ii mai aveti. Cei care.

anadana spunea...

O lacrima si-un zambet m-au insotit pe drumul inapoi...Inteleapta filozofie cea a bunicii Ioana!(si azi tin iar in palma un strop din suflet de Innuenda:) )

innuenda spunea...

Nea Costache, din fericire amintirile frumoase găsesc mereu un sol fertil în sufletul omului.
Știu despre ce străchini vorbești. :) Bunica ta probabil că a fost cu voi la nuntă, chiar dacă nu a contribuit ca...bucătăreasă.:)
Vin cu drag.

Mariane, am sesizat suferința care se ascundea în spatele comentariului tău, dar am încercat (neizbutit, iată!)să-ți distrag atenția. Îmi pare rău că ți-ai pierdut și părinții. Nu-mi închipui durere mai mare!

innuenda spunea...

Anadana, mulțumesc pentru faptul că mă însoțești, de fiecare dată, pe drumul emoțiilor.

(nu știu de ce, comentariul tău nu-mi apăruse prima oară. Mi-a apărut la moderare abia acum, deși văd că era anterior moderării mele...ciudat; dar mi s-a întâmplat uneori chiar să dau ”publică” unui comentariu, iar el să dispară în neant, păpat de internet).

Ghem spunea...

faina poveste. sunt niste lucruri legate de bunici (sau strabunici) pe care nu le uiti niciodata:)