miercuri, 2 iunie 2010

Magellan în lumea sertarelor

În lumea sertarelor, a existat întotdeauna un locșor numai al meu. Copil fiind, nu aveam bucurie mai mare decât să invadez fundurile duble ale sertarelor, și să-mi pitesc acolo micile mele secrete. Păzeam cu strășnicie harta acestor comori și nimeni, niciodată nu ar fi aflat de ele, dacă sorții nu mi-ar fi fost potrivnici.

Țin minte că aveam două locuri preferate, două uși secrete spre o lume de neinvadat. Unul era în noptiera din camera mea și a surorii mele, iar celălalt, culmea, în comoda TV din dormitorul părinților mei.

Noptiera din camera noastră avea un singur sertar mare, care se deschidea ca o ușă de bar, pe verticală. Adică de sus în jos, nu de la stânga la dreapta sau invers. Și după ce deschideai sertarul, habitaclul lui se lărgea generos până jos de tot, unde, între parterul sertarului și fundația mobilierului rămânea un mic subsol neocupat. Un spațiu îngust, o strâmtoare prin care n-ar fi putut naviga decât o mână de copil.

Acolo mi-am adăpostit eu prețioase scrisori și bilețele, pagini importante din jurnalul meu de fetiță și apoi, de adolescentă, fotografii dragi. Acolo, în penumbra acelui sertar, mă întorceam mereu să retrăiesc și să mă bucur. Era ca un mic tunel al amintirilor din care, în răstimpuri, mai scoteam câte una și o ștergeam de colbul vremii.

Aveam o bucurie imensă să știu acel loc numai al meu.
Într-o bună zi, însă, sora mea m-a prins când îndesam ceva în sertarul secret și a vrut să afle imediat despre ce e vorba, sub pedeapsa că altfel mă spune părinților. Așa că, de atunci, am fost două care știam topografia sertarelor care-mi adăposteau comorile.

Pe măsură ce am crescut, a devenit tot mai dificil să îmi strecor mâna prin fantă și a trebuit să inventez tot soiul de tehnici de scoatere la lumină a măruntaielor sertarului. Ba un creion, ba o pensetă, ba chiar și-un soi de cârlig încropit din liță. O făceam, e drept, tot mai rar, dar cu aceeași plăcere.

Apoi, într-o zi am plecat la facultate în București. Și eu și sora mea. Iar în altă zi, tata ne-a anunțat că vânduseră mobila veche a dormitorului nostru și cumpăraseră una nouă. ”Și noptiera ați dat-o?”- Și noptiera! De ce? ”Ah, nu, îmi era dragă mie noptiera aia, atât...”

Au trecut atâția ani de atunci... Încă îmi place să scotocesc prin sertare, să le dezgrop poveștile și să retrăiesc momente lăsate în urmă. O fac de câte ori mă întorc acasă. Dar cele două sertare secrete nu vor mai fi niciodată scotocite de nostalgia mea.

Aseară am vorbit cu părinții mei la telefon. Și-au renovat apartamentul și am aflat că singura antichitate din casă, comoda din camera lor, luase și ea, în sfârșit drumul pribegiei. Acolo, în taina celui de-al doilea sertar cu fund dublu, aștepta colecția mea de șervețele. Le strânsesem toată copilăria, într-o încercare imposibilă de a face frumosul să dureze. Ceva s-a rupt în mine când am auzit vestea. Aș fi vrut să am cui să las comoara acelei fetițe ...

Dar, poate că am avut cui. Și i-am lăsat-o timpului...

13 comentarii:

nuclearrr spunea...

Mie imi place imprevizibilul dureros care pandeste lucrurile ...
Am avut odata un sac plin de chestii scrise, note si desene; mama l-a scos pe sala , facea curatenie, si sacul a fost furat de catre....
un individ care vindea ..seminte la cornete!
M-a distrat asa de tare, ca n-am putut sa mai plang:)

Nea Costache spunea...

Da, toate amintirile copilariei noastre, raman in custodia timpului. Uneori, le imprumutam din nou, pentru a le rememora! Si eu aveam un loc secret, o caramida dintr-un zid netencuit pe care o trageam, ascunzandu-mi "colectia" de timbre, biletul de la cinema sau un biletel aruncat pe furis de colega din spatele meu. Acum cativa ani, cand am revenit in casa copilariei, acea portiune de zid am vazut-o tencuita, micile mele secrete ale copilariei fiind inchise acolo pe vecie.
Felicitari pentru articol! O zi minunata!

diana spunea...

cat de frumos scrii...la fiecare post ma minunez si tu dovedesti ca se poate si mai si...felicitari!

Marian S spunea...

Frumos, foarte frumos scris.
Eu am alta, mai dihai decit a ta. Apropo de surori cu care te intelegi bine. Sau nu.
Existau si in casa noastra asemenea sertare pline de nimicuri. Dar de la moartea mamei, din 2007, in casa sta sora mea care nu da nici un semn ca ar vrea sa rezolvam situatia. Ei ? Cine sa cistige batalia din mine, fratele bun care cedeaza sau pragmaticul care chiar are nevoie de 1/2 din valoarea acelei case ? Cred ca ai fost martora la multe astfel de mizerii si, sincer, inca mai sper, inca nu vreau sa dau de lucru avocatilor, na !
Dar hai sa incheiem intr-o nota vesela, asa cum fac eu mereu:
Cind mai ai un sertar din acesta baga-l acolo pe Coccolino. Ai vazut doar, il regasesti si dupa doua saptamini, patru saptamini, sase saptamini ...

motanes spunea...

Trece timpul. Şi noi vom dispărea, ca secretele fetiţei... Câteodată cineva îşi va aduce aminte de noi, se va tulbura un pic, apoi îşi va continua propria călătorie către uitare.
La mulţi ani!

pantacruel spunea...

ma intreb cum o cheama pe sora saritei. numele de scena, evident :P

innuenda spunea...

nuclearrr,să mai zicem că n-are și hazardul doza lui de cinism! :)) Sper doar că au fost niște semințe la fel de bune ca însemnările tale. :)

nea costache, ce frumos ai spus-o tu: ”amintirile rămân în custodia timpului”...

Cât despre locul tău secret, bucură-te că ți-au fost zidite amintirile în casa părintească. Sufletul va găsi mai ușor drumul înapoi și, așa cum îți deschidea în vis ușile casei bătrânești, tot astfel va găsi și cărămida aceea, veșnic netencuită.
Sunt convinsă, cu amintirile nu-i chip să se pună nicio tencuială omenească!:)
O si senină și blândă!

Diana, mulțumesc mult.

Marian, amintirile nu au valoare patrimonială. Nici dragostea de frate. Dacă vorbim, însă, despre trebuințe și legi, ei atunci, se schimbă treaba...Dar să nu umbrim discuția. Mulțumesc de aprecieri.

Motanes, mi-era dor de tine și aceste ipostaze ale tale. :) Frumos ai vorbit și din suflet.

Panta, sora mea nu are nume de scenă. Nu o interesează scrisul, iar internetul este pentru ea instrument de lucru, nu rampă de socializare.Eu sunt...Proust-ul familiei :))), ea, Bill Gates-ul!:)

anadana spunea...

ce bine-ar fi, mi-am spus citind randurile tale, sa ne asezam in lumea sertarelor tot ce nu mai vrem sa retraim, sa "plece" din viata noastra precum o colectie de servetele...:)(mi-a fost dor de innuenda)

innuenda spunea...

Here I am, baby! :) Pup anadana mea.

...păi n-ar fi bine pentru mine, că mie-mi place să scotocesc prin sertare. Și aș da numai de urâciuni. :))

gabitza spunea...

Ziua buna:)
Si mie mi-a fost dor de tine!:)
M-am mai oprit din cand in cand sa...rasfoiesc printre paginile tale, dar niciodata sa particip la discutie.
Tare multe as mai spune acum despre amintiri si sertarele din casa parinteasca, pe care le-am golit de curand... Voi purta in sertarele memoriei, fara indoiala, tot ceea ce este important. Dar ma bucur ca Suveranul Timp m-a ajutat sa le golesc...
Frumos articol, Innu, ca intotdeauna!;)

innuenda spunea...

Găbitza, te îmbrățișez cu drag!
Zici că ai golit de curând sertarele casei părintești? Știu că ți-ai mutat amintirile în suflet. Dar chiar și așa...te-ai îndurat?! Tare greu cred că țși-a fost!

Eu cred ca toți oamenii care au avut o copilărie fericită și au/au avut părinți minunați ar trebui să se întoarcă să trăiască în casa părintească. Așa ar fi drept...

Marius Delaepicentru spunea...

Ascunzătoarea din copilărie se numeşte simplu, rost. A fost primul tău prieten de taină. Ai văzut Innuenda? Toate au un rost. Ai încredinţat amintiri timpului, însă timpul e circular. Îţi mai dă cîte un tîrcol, iar te lasă, iar îţi dă un tîrcol... şi tot aşa, pînă îţi dai seama unde ai pierdut acel ceva esenţial. Unde te-ai pierdut.

innuenda spunea...

De fapt nu m-am pierdut pe nicăieri, Marius Delaepicentru. M-am lăsat,cu bună știință,devorată de timp. Dar timpul pune mereu ceva în loc...Dacă-ți ia inocența, îți dă, în schimb,înțelepciunea. Dacă-ți ia frumusețea, îți lasă șarmul...Să-i fim recunoscători, zic! :)