duminică, 31 ianuarie 2010

Justificări

Uite care-i treaba: mă descompun. Între drumul la instanțe și drumul la birou. Între un gâfâit și un căscat. Între șase dimineața și nouă seara. E o desprindere repetitivă a ființei de personajul care sunt.

Mă-ntrebi de ce nu mai scriu. Cum dracu? Când lucrurile o iau dea-ndoaselea cu așa o repeziciune, de nu am timp să mă dezmeticesc și să le fluier la loc, în matcă. E o prigoană a zilei de mâine care-mi seacă mintea de inspirație. Sufletul de aspirație. Carnea de respirație.

De multe ori nici nu-mi mai pasă ce simt. Fac numai rebusurile ușoare: ce treabă am mâine, ce mâncăm azi. Secunda trece fără vreun quo vadis, pontând în organiser-ul unui om de tinichea. Și toată viața pare să mi se așeze, spășită, într-o contabilitate-n partidă simplă. Intrări și ieșiri.

M-a intrigat mereu că a trebuit să existe camera aceea încuiată, în care să nu ai voie, deși cheia care-o descuie îți e încredințată. Ăsta-i sarcasm dumnezeiesc. De asta-i tot dau și eu cu foșgăiala înainte, în orb, ca un gândac ce trece printr-o capcană, fără să știe că a ieșit de acolo cu șosete de otravă.

luni, 11 ianuarie 2010

Vienna calling











Orice se poate spune despre începutul ăsta de an, doar că a fost unul plictisitor nu. De fapt, totul a început de anul trecut, pe când ne convinsesem că vrem să ne petrecem sfârșitul de an în tihnă, acasă. Un Revelion în familie nu mai avusesem demult așa că părea de-a dreptul o nebunie, o excentricitate la care ne gândeam ca la o poznă, aproape cu nerăbdare.

Dar lumea nu e făcută să fie orânduită de om și hazardul ne-a făcut iar de petrecanie. Prietenii noștri ne-au invitat să petrecem sfârșitul anului împreună cu ei la noua lor casă de vacanță, aflată la 100 de kilometri de Viena.

Ne-am pus pe drum și nu am regretat nicio clipă. Nu este mai puțin adevărat că eu am avut febră și alte neajunsuri aferente gripei debutată fix pe 31 decembrie. Ori că vinul fiert cu portocale și țuica fiartă cu chimen și zahăr ars s-au dovedit supraestimate când a venit vorba a mă pune pe picioare după o așa grozăvie de răceală.

Dar nimic din toate astea nu m-a împiedicat să hoinăresc prin Viena, zgribulită ca un vrăbioi, degustând din plin turismul de stradă și cafenea. Recunosc, am abuzat de biata, glorioasa Vienă. Obiectivele mele au fost mici (deși unele nu și la propriu!) și aglomerate. Am vizitat ca o nesătulă Domul din SCS (SCS=cel mai mare mall din Europa), Palatul Mariahilfer Straße și Muzeul Kärntner Straße. Un deliciu! Viena mi s-a oferit ca o fondantă vernil pe o tipsie de argint. Cum să-i fi rezistat?!

PS. La întoarcere, în noaptea de 5 spre 6 ianuarie, eram la urgențe la Matei Balș, cu febră 40. După recoltări de exudat din nas și gât, sfaturi de internare pentru mai multe analize, perfuzie cu Perfalgan, luat sânge în niște recipiente vidate care-mi sugeau cu zgomot sângele clocotind la acea oră, mi-am luat Tamiflu-ul și m-am dus acasă. După 3 zile de îngurgitat celebrul antiviral, mi-au venit analizele de la Cantacuzino: nu avusesem gripă porcină!

Slavă Domnului! Nu terminasem de văzut nici jumătate din SCS! :)