miercuri, 24 februarie 2010

Mă bucur pentru tine!

Se bucură pe naiba! Oamenilor nu le place să fii mai bun decât ei. Dacă v-ați imaginat altceva, când ați pus mâna pe telefon să vă trâmbițați pe la prieteni succesul, sunteți naivi.

Întâi că nu au niciun motiv să se bucure alături de tine. Le face cineva ochi mai dulci lor dacă arăți tu mai bine? Nu. Ajung ei mai repede la mare dacă ți-ai luat tu o mașină mai puternică? Nu. Au ei mai mult confort dacă te-ai mutat tu de la bloc la vilă? Nu. Și atunci? La ce bun să le dai cu maiul propășirii tale în cap și să te mai și aștepți, tembel, să reacționeze ca și cum le-ai fi dat o veste bună?!

Apoi că, obținând tu mai mult, creezi un decalaj neconfortabil între tine și ei. Le provoci amorul propriu. Cocoșisticul simț al egoului lor ridică atunci o sprânceană a la ”why he/she-why not me?!” Adică de ce tu și nu ei, care ar fi meritat, de fapt.

”Bine, spun idealiștii, dar prietenii adevărați se bucură pentru tine!” Nimic mai fals. Din observațiile mele personale, oamenii sunt încă departe de a-și iubi aproapele ca pe sine însuși.


Asculta mai multe audio Muzica

duminică, 21 februarie 2010

Gâlceava nebunului cu lumea

Nebunia e o problemă complexă. O spărtură în concordia lumii, un eu tumefiat care nu mai intră în matrița socială. Dar e în același timp și o falie care desparte omul de omenesc și-l reafirmă într-o ipostază mecanică, de agregat. Nimic nu poate speria mai mult decât să asiști la transformarea coerentului uman în jucărie stricată.

Pentru nebun e simplu. Planul intim devine ambianță și, pe acolo pe undeva, interacțiunea cu cei din jur scurtcircuitează. E ca atunci când, într-o hărmălaie de nedescris, reușești totuși să te concentrezi la altceva. În cazul lui, la teatrul de umbre pe care i le proiectează propria iraționalitate.

Deși se sustrage fir cu fir lumii, alienatul nu conglomerează nicăieri. În lipsa magnetului ființei, mintea lui rămâne o pilitură împrăștiată-n patru vânturi. Și tot ce înainte aștepta la îndemână: sentimente firești, gânduri comune, gesturi dintre cele mai simple, cuvinte, totul se duce acum într-o îndepărtare turbionată luând pe sus, ca pe-un gunoi, realitatea.

Ca o matrioșcă acaparatoare, lumea își închide în spatele sărmanului nebun, una după alta, toate ușile. Îl izolează acolo, în aerul sufocant al cămășii ei celei mai intime, unde eul social se usucă, dar germineză eul imaginar. Acolo se va săvârși glasul interior, dar se vor naște, în compensație, Vocile. Acolo și numai acolo precaritatea rațiunii va avea, în sfârșit, de-a face cu majestuozitatea inconștientului.

Nebunul colecționează cuvinte cărora nu știe că nu le mai poate pătrunde sensul, fapte pe care nu realizează că nu le mai poate decripta și atunci le dă un înțeles ad-hoc, concordant sunetelor reproduse de afon. Un tâlc diform urmărește tot ce se întâmplă în jurul lui, dând coerență lumii lui interioare chinuite de schizofrenie sau paranoia.

Vestea proastă este că specialiștii consideră că toți avem în noi o genă fie de schizofreni fie de paranoici, doar că, dacă avem noroc, ea nu ajunge niciodată să facă full contact cu patologicul.
Vestea bună este că omul nebun nu știe că este nebun. Și asta îl face să trăiască împăcat cu el, deși certat cu Lumea. E exact ca-n bancul acela:”un șofer ascultă radioul din mașină, în timp ce conduce; deodată aude la radio: ”stimați șoferi, aveți grijă că în zona x a fost semnalat un nebun care gonește cu peste 100 de km la oră pe contrasens: La care șoferul comentează pufnind: ”Unul?!?? Dar sunt cu zecile!!!”

vineri, 19 februarie 2010

Bunicii (II)

N-am înțeles niciodată după ce cod al modei își alegea hainele bune din dulap. De fiecare dată când ieșea, mi se părea îmbrăcată nepotrivit. Rochie din poplin lucios, cu modele marunte, bleumarin, maron si verde, balonzaid bleumarin si pantofi din piele, butucanosi, de toamna.
”Unde te duci, mamaie?” – Să adun niște iarbă pentru păsări! ”Merg și eu cu tine!” – D-apoi hai, dacă mergi!

Mamaia o lua înainte, cu o sacoșă de 1 leu în mână și, ținându-se de șale, aplecată, cu capul în jos și picioarele îndoite, smulgea iarbă grasă, crescută pe peticele de pământ răsărite dintre blocurile ceaușiste. Mâinile ei bătrâne se făceau verde-gălbui atunci, iar aerul mirosea brusc a primăvară.

Fusese învățătoare, mamaia Ioana, fiică de chiaburi, din nordul Moldovei. Era o femeie cu frică de Dumnezeu, puțină la trup și la vorbă. Spre deosebire de bunicul Virgil, un Creangă de prin părțile Hușiului, care mă fascina cu interminabilele lui povești din vremuri de demult, mamaia nu spunea nimic din ce trăise. Asta era filozofia ei de viață: să nu se plângă, să nu se laude, să nu-i știe nimeni nici durerea, nici bucuria. Asta ne învăța și pe noi, de copii: ”Să nu spuneți, mamaie, la străin secretul casei voastre! Că străinul vă vinde și vă pierde!” Noi promiteam, neînțelegând totuși despre ce secret sau ce străin ar fi vorba.

Când scoteai ceva de la mamaia era zi mare. - ”Ia spune”, am momit-o într-o vacanță, pe când citeam Răscoala lui Rebreanu, ”s-au răsculat vreodată țăranii la voi în sat?” Ochii ei, cuminți de obicei, s-au însuflețit atunci, scăpărând hotărâre: ”Apoi să știi că erau răi, mamaie, țăranii! Nu le plăcea munca. Dacă ar fi fost după ei, numai la băutură ar fi stat. Niște puturoși!”

Mamaia fusese chivernisită pe vremuri: familia ei avusese pământuri și alte acareturi de oameni înstăriți! Asta schimbaseră comuniștii, dar mamaia, în infinita ei înțelepciune, se învățase să trăiască și cu puțin. Ceaunelul negru, de tuci, în care, astăzi, mămăliga prinde gust de amintiri la mine-n bucătărie, era doar de Craciun uns cu carne bună, de purcel sau pasare. În rest, cobiile de pui, gâtul și aripile erau la putere.

Dar orice mâncam la mamaia Ioana, tare mai era bun, așa că nu mai conteneam – eu și soră-mea- cu mâmâiturile de plăcere! ”Mmmmmm, ce bunătate ți-a ieșit aici, mamaie! Cum ai făcut-o?” Deși eram copii, nu gospodine, draga de ea ne lua în serios întrebarea și ne spunea, de fiecare dată, rețeta. Oleacă de ștevie, oleacă de bulion, oleacă de mărar, oleacă de orez...Ăsta trebuie să fi fost ingredientul secret. Fiindcă orice mâncare făcea, mamaia, o înmulțea cu o mână de orez călit în untdelemn și cu verdețuri de prin grădină.

Nu cred că am să mai simt vreodată gustul inconfundabil al bucatelor care ieșeau din mâinile ei binecuvântate. Dar toată viața mea o să mi-l amintesc. Așa cum o să-mi aduc aminte de mămăița Ioana, ”o nafură de femeie” căreia tata îi spunea adesea, luând-o de după umeri și uitându-i-se cu dragoste de fiu în ochi: ”Știi cine ești tu, mamă? Cel mai iubit dintre pământeni, asta ești!”

continuare la Bunicii (I)

miercuri, 10 februarie 2010

Corin

Ea avea paișpe ani și două luni. Trecea dintr-a opta-ntr-a noua. Avea 1,70 m, gene lungi, părul lung, castaniu, trupul arcuit. Purta rochii de mătase naturală, din tinerețea mamei, pantofi cu toc, se parfuma, își dădea discret cu dermatograf negru pe la ochi, iar pe buze cu atractiv, dintr-o cutiuță rotundă, din plastic. Filozofa despre destin, avea mereu opinii și replici la orice, părea evoluată. Dracu a știut că-i așa mică?!

El avea nouăsprezece ani, 1,90 m. Era student la ceva în oraș. Făcea culturism și-i povestea cum aleargă zilnic la antrenamente, cu săculeți cu nisip legați de picioare. Îi povestea multe lucruri. Pentru unele era pregătită, pentru altele nu. De pildă, într-o seară i-a povestit cum mâncase el în ajun brânză iute de burduf și cum spărsese cu pumnul, pe un fund de lemn, o ceapă mare. ”Ce țăran!”, gândise ea, imatur, în timp ce el o ținea drăgăstos de mână și-i povestea înainte vrute și, mai ales, nevrute.

O alesese din prima. Pe ea, și nu pe sora ei, o zeiță, cu un an mai mare. De fapt, parcă nu mai exista nimeni în jurul lor, de când intraseră în vorbă, în aglomerația autobuzului. La o frână bruscă a șoferului, ea își pierduse echilibrul, încercând să-și composteze biletul. El o prinsese cu brațe puternice și-i zâmbise cu dinții lui, rânduiți perfect pe maxilarul cu un număr mai mare. Se oferise să-i composteze biletul. Apoi o întrebase dacă locuiește în cartier. ”Da” îi răspunsese ea întorcând privirea mândră în cealaltă parte, semn că a încheiat orice conversație.

Asta-i plăcuse lui foarte. Indiferența ei. Faptul că nu i-a zâmbit, nu i-a adresat cuvinte, nu a vrut să se oprească atunci când, coborând în aceeași stație, în centru, a ajuns-o din urmă și a încercat din nou să intre-n vorbă cu ea.

Dacă ar fi știut el, atunci, că ierni la rândul își lipise ea năsucul de copil, de geamul trenului de Predeal, ca să-l vadă mai bine pe tânărul care, proptit de peretele gării, îi ținea drăgăstos capul în palme iubitei lui, în timp ce-o săruta! ”Doamne, ce bine-i să fii mare”, gândise atunci fetița de doisprezece ani, în timp ce-și imagina ce gust trebuie să aibă buzele de băiat. Doi ani mai târziu, avea să afle ce gust aveau. Fix buzele acelui băiat. Ba și limba.

Corin a fost primul băiat care a sărutat-o. Era frumos, înalt, avea ochi albaștri și maxilar puternic, ca al lui Dolph Lundgren. Merita onoarea, se gândise ea atunci. De fapt, mint. Se gândise retrospectiv. Atunci nu era capabilă să se gândească la nimic.

Fusese prima lor ieșire. Plecase de acasă împreună cu sora ei, ca de obicei (doar nu degeaba li se zicea ”Siamezele”). Planul era să se despartă de ea, urmând ca apoi să se regăsească la ora de întoarcere acasă. În stație o aștepta Corin, bronzat, atletic, îmbrăcat lejer în blugi albastru deschis și cămașă albă de in, desfăcută la 2 nasturi și cu mânecile suflecate până la cot.

Nu știe cum a trecut după-amiaza aceea. În general, de la un moment de stânjeneală la altul. El îi ceruse voie s-o țină de mână și o dusese așa tot drumul până la faleză, cu mâna puțin ridicată, ca pe un trofeu. O invitase la cofetăria Violeta, îi cumpărase o înghețată și o privise mereu. Ea se gândise obsesiv la ce ar trebui să facă dacă va încerca să o sărute. Să se tragă un pas înapoi, să se avânte, să rămână nemișcată, în așteptare? Oricum avea să se facă de râs-conchisese- așa că nu se mai gândise.

Întrebarea lui o rupsese abrupt din liniștea pe care cu greu și-o instaurase în interior: ”Îmi dai voie să te sărut?” – ”Asta-i chiar culmea”, spusese jumate râzând-jumate enervată. ”Sărută-mă odată și gata! Auzi, dacă-i dau voie!”

Era deja întuneric afară, dar ea tot închisese ochii, ca-n filme, așteptând cu emoție să se-ntâmple minunea. Minunea aia avea să-i întoarcă stomacul pe dos. O gură mare, cu buze pline, dinți și limbă cu personalitate începu să-i vorbească-n braille, căutând-o, gustând-o, sorbind-o...minute în șir. ”Doamne, nu se mai termină odată?” se gândi aproape înfricoșată de atâta pasiune năvalnică.

S-a desprins buimacă din strânsoare și a pornit-o, prin beznă, spre scara blocului, unde o aștepta sora sa, ștergându-se cu dosul mâinii de saliva lui, care i se uscase de la nas până la bărbie, strângându-i fața ca o mască. În clipa aia îi simți aftershave-ul impregnat în palme și asta avea să pecetluiască soarta relației ei de iubire cu Corin. O jumătate de oră mai târziu vomita din adâncul stomacului ei de fetiță nepregătită pentru balul debutantelor.

A fost o iubire de-o vară. Dacă l-ar fi cunoscut mai târziu, altfel s-ar fi scris istoria. Pentru că, vedeți voi, nu l-am cunoscut. Dar eu cred că era băiat bun, Corin.

Colegii de timp

Bat pariu că vi se-ntâmplă și vouă. Când îmi revăd după multă vreme foști colegi sau prieteni, aproape de fiecare dată remarc în gând trecerea otrăvită a timpului. Anii par să se fi impregnat pe chipul lor ca broderia unei perne pe un obraz proaspăt ras.

”Ești neschimbată”-îmi spun ei, în schimb, iar eu, modestă pe dinafară, fudulă pe dinăuntru, înșfac iute roza ce mi se-ntinde și -cred eu- cuvine și dau să mă-mbăt de parfumul ei.

Un ghimpe mă avertizează, totuși, că s-ar putea să fiu în fața unei oglinzi care micșorează. Vanitatea mea. Dar nu-mi permit un astfel de gând mai mult de o secundă. Doar n-o să las să-mi iasă un rid tocmai acum! Așa că zâmbesc cu toată fața mea întinsă. Neatinsă.

Și anii trec, dar lucrurile par să stea mereu la fel: ei tot mai bătrâni, eu... neschimbată!

Vă-ntrebați pe unde umblă conștiința mea, de nu-mi face socoteala și nu mi-o pune pe față? Ei bine, bat pariu că e la-ntâlnire cu conștiințele voastre. Dar nu vă frământați prea mult! Altfel riscați să-i ajungeți din urmă pe colegii voștri de timp!

luni, 8 februarie 2010

Undeva între Ziua Îndrăgostiților și Ziua Cârtiței

Uneori dragostea e o pasăre mică, de jucărie, pe care o apeși pe aripă ca să cânte. Primești, totuși, cu un zâmbet entuziast armonia ei previzibilă. Ca și cum cântecul înșurubat în pasărea aceea caraghioasă ar fi un lucru nemaiauzit.

Apoi treci strada către o altă zi, scrisă mai puțin citeț în calendar. O zi fără personalitatea de ciocolată cu lapte și miere a lui 14 februarie. Fără petale de trandafir, fără inimioare, fără lăvuri-luluuri-tangouri. O zi anostă din punctul de vedere al iubirilor ritualice, care se împlinesc la dată fixă... O zi ca cea de azi.

Și atunci se poate întâmpla să-i spui te iubesc și el să treacă pe lângă tine ca pe lângă o melodie siropoasă și să te închidă, cu tăcerea lui, exact când tu ai fi vrut să te dea mai tare.

Uneori dragostea e tot ce nu a mai rămas.