marți, 4 mai 2010

O zi ca oricare alta

Se trezea în fiecare dimineață înțepenită în disoluția secundei ca într-un clei. Aproape că nu mai credea posibilă revenirea. Fiecare zi semăna cu cealaltă și totuși, nimic nu mai era ce fusese. Culoarea plecase din tablou pentru totdeauna.

Își pierduse până și disponibilitatea la dialog interior. Ea cu sine sfârșiseră blazate, la o masă a tăcerii înfrânte.

Nici chef de scris nu avea. Ca să scrii, ai nevoie de o privire proaspătă asupra lucrurilor. De-un ochi sprințar. De-un suflet dornic. Locul de unde-i venise până acum inspirația părea un orizont de mortar, gata să zidească orice desprindere. Să imobilizeze orice postură.

Pe drumul ăsta fără pomi către ziua de mâine, nu găsea niciun chef care s-o facă să înainteze. Știa că lumea, ingrată, avea să meargă mai departe la fel și fără ea. Pe locul ăsta sterp creștea, intensă, prima arie a renunțării.

Nu era nimic tragic în toată starea asta. Nici măcar dramatic. Mâine, mai mult ca sigur avea să aibă o altă stare de spirit. Avea să râdă, să facă planuri și să se alinieze iar la start, pe exact aceeași linie de la care plecase ca să piardă cursa, cu o zi înainte.

Rămase așa, cu ochii pironiți a visare, în albul peretelui din față. Desene gri, transparente, ca de fum de țigară, începură să-i alunece încâlcite, pe întinsul clar. Se amuză o vreme să vadă cum plimbă câteva puncte, prinse în tot acest păienjeniș, când mută privirea la stanga sau la dreapta. Apoi se plictisi, focaliză, clipi și lumea redeveni imobilă, necesară și arbitrară, ca un drug de fier în apropierea unei tornade.