joi, 10 iunie 2010

Bang-bang-bang!

Există indivizi a căror coloană vertebrală e zgârci.
Pe care-i ține verticali doar demonul care-i posedă și-i umblă de colo-colo, prin locuri depărtate de credință.
Oameni de carne vie, dar spirit putrezit.
Inși care fac din lumea asta un tărâm de nelocuit, populat de fantomele urii, de monștrii prostiei veșnic treze și paiațele invidiei retarde.
Oameni patetici pentru semenii cărora nu le mai sunt de mult asemenea.
Jalnice arătări, a căror semnătură în umanitate este o dâră de melc scârbos.
Indivizi huiduibili care fac societatea să roșească jenată, în preajmă-le.
Niște părăseli umane, niște ratați bătrâni care, fiindcă n-au o viață a loc, privesc pe gaura cheii în viețile altora, cu plăceri de onanist.

Mulțumesc lui Dumnezeu că ei nu mă plac pe mine, dar nici eu n-am de gând să mă complac în voia lor.

miercuri, 2 iunie 2010

Magellan în lumea sertarelor

În lumea sertarelor, a existat întotdeauna un locșor numai al meu. Copil fiind, nu aveam bucurie mai mare decât să invadez fundurile duble ale sertarelor, și să-mi pitesc acolo micile mele secrete. Păzeam cu strășnicie harta acestor comori și nimeni, niciodată nu ar fi aflat de ele, dacă sorții nu mi-ar fi fost potrivnici.

Țin minte că aveam două locuri preferate, două uși secrete spre o lume de neinvadat. Unul era în noptiera din camera mea și a surorii mele, iar celălalt, culmea, în comoda TV din dormitorul părinților mei.

Noptiera din camera noastră avea un singur sertar mare, care se deschidea ca o ușă de bar, pe verticală. Adică de sus în jos, nu de la stânga la dreapta sau invers. Și după ce deschideai sertarul, habitaclul lui se lărgea generos până jos de tot, unde, între parterul sertarului și fundația mobilierului rămânea un mic subsol neocupat. Un spațiu îngust, o strâmtoare prin care n-ar fi putut naviga decât o mână de copil.

Acolo mi-am adăpostit eu prețioase scrisori și bilețele, pagini importante din jurnalul meu de fetiță și apoi, de adolescentă, fotografii dragi. Acolo, în penumbra acelui sertar, mă întorceam mereu să retrăiesc și să mă bucur. Era ca un mic tunel al amintirilor din care, în răstimpuri, mai scoteam câte una și o ștergeam de colbul vremii.

Aveam o bucurie imensă să știu acel loc numai al meu.
Într-o bună zi, însă, sora mea m-a prins când îndesam ceva în sertarul secret și a vrut să afle imediat despre ce e vorba, sub pedeapsa că altfel mă spune părinților. Așa că, de atunci, am fost două care știam topografia sertarelor care-mi adăposteau comorile.

Pe măsură ce am crescut, a devenit tot mai dificil să îmi strecor mâna prin fantă și a trebuit să inventez tot soiul de tehnici de scoatere la lumină a măruntaielor sertarului. Ba un creion, ba o pensetă, ba chiar și-un soi de cârlig încropit din liță. O făceam, e drept, tot mai rar, dar cu aceeași plăcere.

Apoi, într-o zi am plecat la facultate în București. Și eu și sora mea. Iar în altă zi, tata ne-a anunțat că vânduseră mobila veche a dormitorului nostru și cumpăraseră una nouă. ”Și noptiera ați dat-o?”- Și noptiera! De ce? ”Ah, nu, îmi era dragă mie noptiera aia, atât...”

Au trecut atâția ani de atunci... Încă îmi place să scotocesc prin sertare, să le dezgrop poveștile și să retrăiesc momente lăsate în urmă. O fac de câte ori mă întorc acasă. Dar cele două sertare secrete nu vor mai fi niciodată scotocite de nostalgia mea.

Aseară am vorbit cu părinții mei la telefon. Și-au renovat apartamentul și am aflat că singura antichitate din casă, comoda din camera lor, luase și ea, în sfârșit drumul pribegiei. Acolo, în taina celui de-al doilea sertar cu fund dublu, aștepta colecția mea de șervețele. Le strânsesem toată copilăria, într-o încercare imposibilă de a face frumosul să dureze. Ceva s-a rupt în mine când am auzit vestea. Aș fi vrut să am cui să las comoara acelei fetițe ...

Dar, poate că am avut cui. Și i-am lăsat-o timpului...