miercuri, 21 iulie 2010

Asta e lumea pentru care ai cântat, fată dragă!

De când a murit biata Mădălina Manole, toți secundarii lumii ăsteia de căcat, în care se sting valorile și răsar, cu toate ledurile aprinse, stelele din plastic ale nulităților, toți s-au târâit de prin grotele lor pe ecranul televizoarelor. Toți ratații pretind că i-au fost prieteni, așezându-se cu o nerușinare fără seamăn la cadru, să facă poză cu moarta. Toți știu exact ce s-a întâmplat. Toți se pricep la treburi de suflet și de viață. Toți au văzut-o tristă. Toți acuză. Toți au opinii.

E un spectacol grotesc de care omul normal nu se poate desprinde, înainte de a vedea până unde poate coborî micimea umană, până unde poate ajunge prostia!

Atât de personală este moartea unui om, încât, indiferent cât de publică ar fi fost persoana sa, îmi pare o teribilă profanare săparea mormântului celui dus, cu lingurița sordidului. A detaliului ne-necesar.

Otv-ul, Protv-ul și restul televiziunilor au arătat, zilele astea, că sunt tot o apă și-un pământ! Și unii și alții și-au făcut și își fac încă rating pe călcarea în picioare a oricărei decențe față de durerea pierderii tragice a unei vieți. Iar eu stau și mă uit cum o imbecilă plină de inele face pe deșteapta, judecând viața unei familii despre care, a citit numai prin ziare.

Dar câți n-au fost! Un întreg cortegiu de măscărici! Am văzut un psiholog care –între noi fie vorba- părea să aibă nevoie de psihiatru, l-am văzut cum stabilește decaloguri științifico-fantastice pentru depresivi și apropiații lor. Am văzut o cântăreață obscură, o guristă insignifiantă și un impresar ratat, o astrologă penibilă, o ziaristă de centură și alte asemenea arătări, cum își dădeau grav ochii peste cap emanând păreri despre ce s-a-ntâmplat.

Un operator de imagine strânge cadrul pe ochii schimonosiți de durere ai soțului rămas fără jumătatea lui. Au deshumat-o pe Mădălina Manole care-cum-a-vrut, gândesc amar...

Asta e lumea pentru care ai cântat, fată dragă!

miercuri, 7 iulie 2010

Ghișeista comunistoidă

Stau cuminte la coadă, în timp ce un firicel de sudoare mi se scurge din emisfera nordică în cea sudică, gâdilându-mă cu traseul lui sinuos, deviat de închizătoarea delicată a sutienului.

De după o jumătate de geam murdar, femeia îmi aruncă priviri rele. Nu știu dacă se vede pe fața mea ce gândesc, dar recunosc o ghișeistă comunistoidă când o văd.

O urmăresc cum se simte mizerabil în propria-i viață și cum, aidoma unui sconcs, pulverizează miasma unei copilării nefericite până la noi. Pe birou, în dreapta, pe o farfuriuță ciobită, cu desen sărăcăcios, o așteaptă o brioșă mușcată. Semn că n-are niciun chef de mușterii.

-”Mndeah! Spuneți doamnă, că n-am o mie de ani să stau după fiecare!”...mușcă scârba dintr-o doamnă drăguță și emotivă, care s-a zăpăcit de nu-și mai găsește bilețelul pe care are notat, probabil, ce vrea de la viața mașterei.

Ghișeista este o grăsană aproape de pensie, asudată la mustață, cheală în creștet, care și-a zburlit cu soluție de permanent cele câteva smocuri de păr cărunt rămase. Din spatele ochelarilor ei funduri de sifoane, doi ochi porcini aruncă, în mulțimea din fața ghișeului, năvoade de răutate mioapă.

Suntem la Registrul Comerțului. Pe vipera asta am văzut-o de-a lungul timpului de prea multe ori. M-a traumatizat într-o iarnă, când purta pe frunte o bentiță împletită din lână gri. Nu știu dacă din admirație pentru Marian Nistor, ori din solidaritate cu Leonida Lari, dar știu că arăta șocant. O apașă decrepită. Caricatură!

Dar nu asta e de speriat, ci caracterul ei exprimat cu o neagră generozitate. Suficiența cu care taxează orice depășește banda la care lucrează așezată-n cur, asamblându-și ca un robot ”brățara de aur” (as in ”meseria-i brățară de aur!” ). Faptul că-și ia leafa, din banii mei, pentru insolență-cum-laudae. Ca să se uite urât. Ca acum.

Eram avocat stagiar pe când m-am ciocnit întâia oară de obtuzitatea relicvei vechiului sistem. Am recunoscut din prima modelul anilor 80, genul de funcționar pe care, orice l-ai întreba, îl deranjezi, orice ai face, îl superi, orice ai vrea, nu se poate.

Am urât atâta vreme madama tip ”numai-ce-se-vede”, care-și dădea ochii peste cap și-ți răspundea în doi peri, de ziceai că-ți face un favor prin simpla ei existență, încât aș fi recunoscut-o și deghizată-n Zâna-cea-bună. Nu era cazul.Ghișeista lucra cu cărțile pe față și cu solicitudinea-din-părți.

M-am întrebat mereu cine dracu le-o ține ăstora scaunul sub fund, în ciuda sutelor de reclamații care se vor fi strâns de-a lungul anilor. Și-o să mă mai întreb mult și bine că, uite, ghișeista comunistoidă e, încă, bine-mersi!