luni, 30 august 2010

All the vest, fuck the est!

Am concediu. Aș vrea să evadez din țeapa cotidianului românesc, dar unde dracu mă mai pot duce în vacanță neobservată, ca orice turist, nu arătată cu degetul, ca oricare român?! Ne-au luat amprenta națională și ne caută peste tot cu privirea de sus, cu batjocura, cu scârba... Patria mea pute lumii ca un subsol invadat de șobolani, așa că nu-i de mirare că străinul care trece pe lângă mine, dă să mă deratizeze cu disprețul lui. Să mă strivească...

Trece franțuzul mândru și graseiază public pe seama mea, sâmbătă seara când, pe France 2, Jonathan Lambert, dă expresie artistică xenofobiei, lansând traducerea europeană a salutului românesc: ”Miluiți-mă și pe mine!” Habar nu are că-s cultă, poliglotă, capabilă, că-s rudă cu Brâncuși și cu Cioran, cu Eugen Ionesco și Monica Lovinescu și că, măcar la runda de cultură, îl pot băga în buzunarul de la spate și lăsa acolo o vreme, bouche bée!

Și atunci cum de în ziua când îmi planific vacanțele în Europa, ezit, cu pixul în mână, înainte de a tăia de pe listă Franța, Italia, Spania, Anglia, de teamă să nu mă simt respinsă, nedorită...? Nu fur, nu cerșesc și în niciun caz nu-s dizabilitată european.

Ce vină am eu că țărișoara în care m-am născut, feciorelnică și sperioasă, s-a pitulat în istorie ca prigoria în sezonul vânătorii, în timp ce alte țări pășeau țanțoșe cu pușca pe umăr?! A fost de ajuns un context, un malentendu, o sforărie, poate și vreo aliniere proastă a planetelor și românimea s-a trezit pe implacabila hartă politică a națiilor secundare. Suntem în cădere liberă de pe harta lumii civilizate și niciun batalion de ambasadori nu reușește să facă nimic pentru România! Avem infracțiunea și handicapul ca brand de țară.

Am să plec în concediu. Iar dacă mă întreabă străinul de unde vin, spun că de la aeroport. În rest, all the vest, fuck the est!

miercuri, 18 august 2010

Micile secrete murdare ale vieții

În fața unui singur bărbat greșise. Încă o durea depărtarea nefirească de el, omul căruia nu apucase să-i ceară cum se cuvine iertare. Nu. Nu murise. Deși ceva din sufletul lui se stinsese pentru totdeauna în dimineața aceea, când, intrând în camera vărului său, o văzuse, prin ușa întredeschisă cu zgârcenie, cum se întindea în cearșafuri, ca o pisică abia trezită din somn! N-avuseseră reacție atunci nici unul, nici celălalt. Ea îl privise jumate sfidător-jumate vinovată iar lui, lui trebuie că-i înghețase inima în bătaia sonoră a inimaginabilei trădări.

Femeia lui, pe care o iubea, cu care trăise în câteva luni cât alții într-o viață, pentru care se bătuse cu fostul ei iubit și cu potențiali rivali, femeia pentru care, la prima despărțire, plânsese ca un copil, în brațele ei liniștitoare, în fața geamului de la ”buzunar”-ul holului de cămin, după ce ascultase melodia lor, Take my breath away, femeia pe care o spăla cu șampon și o iubea în șoaptă noaptea, la dușul comun al căminului studențesc, a cărui ușă din lemn coșcovit se închidea doar cu un foraibăr, femeia care-l dusese cu pleura desprinsă și temperatură 40 la spital, în creierii nopții, femeia căreia îi spusese de atâtea ori ”ești viața mea!” și pe care, neoficial, o ceruse în căsătorie, femeia lui... cu vărul lui!?!... Așa ceva era de neconceput!

Lumea lor se oprise în hiroșima acelei clipe fatale. Un GPS din iad le reconfigurase destinele pentru totdeauna. Iar ei le urmaseră așa: cu inimile jumate frânte-jumate resemnate.

Și azi, după aproape 20 de ani, mai nutrea sentimentul imens al vinovăției și neșansa de-a nu-i fi putut cere cum se cuvine iertare. Putea să-și genereze la infinit amintirea acelei trădări, și tot n-ar fi fost galera la care merita să-i fie băgat sufletul pentru sfâșierea cu care plânsese el, pentru ruptura brutală, pentru durerea și furia celui înșelat, pentru neputința de-a înțelege și frustrarea de-a nu mai putea iubi același om...

Își amintea distinct, înghițind automat în sec, perplexitatea de pe chipul iubitului. Au fost de-ajuns câteva secunde și cuiul acelei grenade otrăvite a sărit, aruncând cât colo povestea lor, încremenind-o în liniștea aceea asurzitoare, de după o explozie.

El a părut că nu mai suportă nici s-o vadă, o vreme. Trecea pe lângă ea și-ntorcea cu scârbă fața în partea opusă, deși privirea lui ardea iubirea ca pe-o tămâie când li se-ntâlneau ochii. A continuat, totuși, să o evite ostentativ, dându-i astfel de-nțeles că a condamnat-o definitiv și irevocabil. Iar ea a continuat să se întâlnească cu L., vărul lui, pe care-l detesta.

Îl urâse încă de a doua zi dimineața, când realizase capcana pe care i-o întinsese ca să o poată avea. L. îi dăduse să bea și când vigilența-i slăbise destul cât să lase loc vanității prostești, își făcuse mutarea de maestru împărtășindu-i micul lui secret murdar despre C. De fapt, așa cum avea să-și dea seama mai târziu, un mare neadevăr. În seara aceea fatidică, o gogoriță trecuse drept adevăr. Iar ea, care se considera inteligentă, nu-și putea ierta naivitatea asta, care-i întorsese într-o clipă viața pe dos!

Încercase să i-o spună și lui C., o lună mai târziu, într-o seară când, ca de obicei, trecuse pe lângă ea părând că nu o vede. Fusese de-a dreptul autoritară atunci când îl prinsese de mână, uitându-i-se adânc în ochi și spunându-i hotărât: ”Trebuie să vorbim!” Apoi, în întunericul holului vorbiseră. Și plânseseră. Și se sărutaseră. Și se iertaseră.

Ea s-a mutat din nou la el, dar viața lor nu a mai fost niciodată ca înainte. Noapte de noapte C. se perpelea amintindu-și, și o ura, ca mai apoi s-o iubească din nou. Apoi iar se strecura între ei stafia vărului mincinos. Oricât s-a străduit, el nu a putut depăși episodul trădării. Chiar dacă de iubit, știa sigur, nu contenise niciodată s-o iubească. Femeile au intuiție când e vorba de sentimente.

Acum fiecare era la casa lui. El pe undeva prin Pitești, ea prin București. Nu știa ce mai simțea el, dar ea simțea acut nevoia unei încheieri.
A fost un telefon, unul singur,de ziua ei, cu zece ani în urmă. Și deși atunci nu-și spuseseră, practic, mare lucru, vocile lor își reînnoiseră jurămintele de iubire din studenție.

Apoi, nu a mai fost nimic. Doar încă 10 ani, care s-au așternut, ca zăpada, peste micile secrete murdare ale vieții.

luni, 16 august 2010

Bobiță Dilău

Nu am înțeles niciodată de ce trebuie să mergi la înmormântări. Să-mi spună cineva, de ce ar trebui să păstrez în minte fața aceea verde, sau, după caz, vineție, cu altă morgă și culoare decât cea a omului viu. De ce nu e suficient să te uiți în ochii unei fotografii reușite, ai unei amintiri frumoase, ai cuiva care-ți amintește de cel dus? De ce e important să-ți arăți respectul și iubirea jelind în fața unei carcase și, eventual, rămânând traumatizat de atingerea ei rece și țeapănă ca însăși moartea!?

Nu știu, poate a fost doar o întâmplare, dar imaginea oamenilor dragi la a căror înmormântare nu m-am putut duce, mi-a rămas mai trează în memorie decât a celorlalți, adormiții petrecuți pe drumul final. Printr-o dialectică ciudată a vieții, amintirea celor pe care nu i-am văzut morți a fost mai vie.

Mai mult ca sigur că așa se va întâmpla și cu Bob Dylan. Încă de când am auzit că vine să cânte în România, am tânjit să merg. Conjunctura a făcut să nu ajung. Dar dacă e adevărat ce se spune, nu-mi mai pare rău.

Înțeleg că cei care au fost la concert i-au văzut celebrului cântăreț fața aceea verde si rece. Oricine e fan Bob Dylan știe că acesta nu e tocmai un om de lume. Bobiță e cam dilău. Dar de aici și până la a veni în fața câtorva generații strânse la un loc, care te-au așteptat cu sufletul la gură și a cânta ca tonomatul, fără să interacționezi deloc cu sărman publicul acesta, fără să ieși la bis, e cale lungă. M-a dezamăgit, Bob.

Dar abia aștept să merg la Guns’n Roses. Rockerii nu și-au trădat niciodată publicul. ”Rockul nu va moare”, vorba glumeților lui adepți.